Lucrătorul şi lucrarea
Traian Dorz - Alergarea Stăruitoare
1 - Nu două sau trei adunări şi partide.
Nici două sau trei sau patru grupări pe simpatii, în aceeaşi adunare şi în aceeaşi biserică
ci una cu toţii - şi una în toate, cei drepţi în credinţă şi curaţi în iubire.
Aşa ne vrea şi aşa ne porunceşte Dumnezeu...
2 - În sectorul său desigur, fiecare lucrător al Domnului face cum vrea,
- dar el este totuşi obligat să ţină seama şi de ceilalţi...
Să se verifice pe el însuşi după cei de lângă el.
Să-i vadă şi pe ei cum lucrează: bine sau rău.
- Dacă fac bine, să facă şi el ca ei. Dacă fac rău - să-i corecteze, pentru a face bine şi ei.
3 - Materialul folosit la clădirea lui Dumnezeu - este învăţătura şi pilda vieţii lucrătorului.
Dacă învăţătura bună merge împreună cu pilda bună, atunci lucrarea în sufletele ascultătorilor - va fi bună - viaţa lor curată, roadele lor frumoase, starea lor fericită.
Atunci va fi bine.
Dacă nu, - totul va fi rău.
4 - Toţi cei ce iubesc pacea Ierusalimului, trebuie să se roage pentru zidurile lui.
Şi toţi cei ce doresc propăşirea Cauzei lui Hristos, trebuie să lucreze pentru izbânda ei cu toate puterile lor, oriunde, dar mai ales unde se suferă.
Căci unde a fost odată un foc puternic, uşor se mai poate aprinde din nou.
5 - Dumnezeu lucrează împreună cu noi numai atâta vreme cât şi noi lucrăm împreună cu El, - potrivit voii Sale şi planului Său.
El binecuvântează munca noastră numai atâta vreme cât lucrăm cu materialul plăcut Lui. Cu învăţătura adevărului Său care este aurul, argintul, pietrele Lui scumpe. Şi cu pilda vieţii noastre ascultătoare, smerite, curate, evlavioase şi iubitoare.
6 - Sufletelor uşuratice le place învăţătura uşoară, crucea uşoară, umblarea uşoară, evanghelia uşoară.
Le plac predicuţele uşoare, căile uşoare, vorbele uşoare, îmbrăcămintea uşoară şi sarcinile uşoare. Fiindcă le place viaţa uşoară, credinţa uşoară, mântuirea uşoară.
Sufletelor uşuratice ale creştinilor veacului acestuia nu le place o evanghelie aspră, o cale strâmtă, o cruce grea, cum sunt cele pe care le cere Hristos, de la cei cărora le promite El mântuirea Lui.
7 - Aurul, argintul şi pietrele scumpe din Biblie nu numai că sunt materiale scumpe şi rare, dar ele sunt şi grele de purtat şi de păstrat. Ele nu se pot purta oricum. Şi nici păstra oriunde. Ele se câştigă cu sudoare. Se păstrează cu veghere. Şi se cheltuiesc cu scumpătate.
De aceea sufletelor uşuratice nu numai că nu le sunt la îndemână acestea, dar nici nu doresc să se ostenească pentru a le avea.
8 - Îngroapă-ţi în zidurile Templului Sfintei Lucrări, tot ce ai aur în tine, tot ce ai mai aur în tine, în sufletul tău, în simţirea ta, în priceperea ta, în fiinţa ta.
Îngroapă-ţi rugăciunea ta, lacrimile tale, jertfele, înfrânările, nădejdile, bucuriile şi suferinţele tale, cât mai frumoase, cât mai curate, cât mai depline...
Când Domnul le va dezgropa şi le va adeveri, - ce frumoase vor arăta ele!
9 - Îngroapă-ţi în Ţarina Evangheliei şi în focul ei toate comorile sufletului tău, pentru că toate acestea vor fi încercate odată, vor fi trecute odată prin focul încercării lui Dumnezeu...
Şi ce strălucite vor ieşi atunci toate acestea din acel foc... precum iese aurul încins şi strălucitor, din cuptorul dovedirii lui.
10 - Fratele meu, sora mea - şi eu şi tu vom trece prin focul acela.
Şi prin tine şi prin mine, va trece flacăra lui
şi lucrarea mea şi lucrarea ta va trece prin cuptorul încercării Domnului spre a se dovedi ce am făcut noi în Lucrarea lui Dumnezeu
şi ce am clădit noi în ea.
11 - „Lemnul” este un material cu putregai şi cu crăpături.
„Fânul” este un material găunos şi uscat.
„Trestia” este un material uşuratic şi tremurător.
Oricine are o stare sufletească asemănătoare cu aceste materiale care ard uşor la cel dintâi foc, va avea soarta lor.
12 - La ce i-ar mai folosi mântuirea ca prin foc unui lucrător nevrednic a cărui lucrare va arde?
Şi care, fiind trecut şi el însuşi prin acelaşi foc prin care i-a fost arsă lucrarea sa, - va purta veşnic pe chipul său sufletesc semnele focului,
pecetea ruşinii,
urmele netrebniciei,
dovada cheltuirii zadarnice a harului lui Dumnezeu,
mustrările de conştiinţă, pentru prilejurile pierdute, pentru vremea irosită, pentru sufletele înşelate,
pentru lucrarea lui făcută ruşinos!
13 - Când va vedea lucrătorul rău a cărui lucrare a ars, când va vedea el strălucirea plină de frumuseţe a lucrărilor celor buni, cununile lor de slavă, mulţumirea Domnului pentru lucrările lor,
- şi apoi va privi el la urâţenia sa, - nu va zice el oare că de o mie de ori ar fi fost mai bine să fi ars şi el acolo, odată cu lucrarea sa, decât să aibă o astfel de mântuire, îngrozitoare şi mizerabilă?
14 - Sunt unii fraţi lucrători care au moştenit de la înaintaşii lor nişte adunări mari, strânse cu multă jertfă şi păstrate cu multe osteneli,
- dar odată ce ei au ajuns mai mari acolo, au lucrat în aşa fel încât rând pe rând s-a ruinat şi s-a pierdut totul...
- Sau se ruinează şi se pierde acum.
O, ce plată grozavă vor lua aceştia, când va veni Stăpânul viei pe care ei au nimicit-o!
15 - Gândiţi-vă la judecata şi la credinţa unor fii care îşi lasă părintele să umble gol, să umble din loc în loc, suferind de foame şi de sete, fiind lipsit şi suferind... adică un cerşetor, - în timp ce ei se laudă şi se îngâmfă cu înţelepciunea, cu avuţia şi cu cinstea lor...
Şi veţi vedea atunci care stare este mai de plâns: a lui sau a lor?
Şi toate acestea numai spre a ne vedea şi cunoaşte şi noi propria noastră stare.
16 - Sfântul Pavel spune: Când suntem prigoniţi - răbdăm... căci ocara venea de la ai lor, prigoana venea de la străini.
Dar cel care învăţase să binecuvânteze când era ocărât de fraţi, putea şi ştia să şi rabde când era prigonit de vrăjmaşi.
Cel care este învăţat să sufere în casa lui, va şti să sufere şi afară din casă.
Omul lui Dumnezeu trebuie să se obişnuiască cu suferinţa, aşa cum S-a obişnuit Domnul său Isus.
17 - În vremuri şi în locuri unde sunt cu toţii „mari”, cu toţii „înţelepţi”, cu toţii încrezuţi, cu toţii plini, - acolo omul lui Dumnezeu vorbit de rău n-are altă apărare decât rugăciunea sa.
Judecat pe nedrept - n-are altă mângâiere decât lacrimile sale...
şi alungat de peste tot, - n-are alt loc decât colţul tainic al îngenuncherii lui singuratice, la picioarele Crucii Domnului său, - Martorul legămintelor lui, Părtaşul suferinţelor lui, Soţul singurătăţilor şi sfâşierilor lui.
18 - Spune sfântul Pavel: am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor, ca o zdreanţă călcată şi aruncată din picioarele tuturor,
- ca un gunoi de care le este la toţi silă să-l privească!
- Ce loc şi ce soartă mai poţi avea în mijlocul familiei tale, în mijlocul adunării tale, în mijlocul copiilor tăi?
Ce tristă era starea acelora între care un sfânt al lui Dumnezeu ajunsese aşa.
19 - Cred că nici o povară de pe lumea aceasta nu este atât de grea ca povara de a mai trăi, pentru un părinte după ce copiii lui îl privesc cu dispreţ... Şi după ce toţi ai lui abia aşteaptă să moară... ca să scape de el.
Chiar dacă părintele nu le mai cere nimic,
chiar dacă nu le mai zice nimic,
chiar dacă se închide în colţul lui şi să nu-l mai nici vadă nimeni,
- totuşi chiar şi numai faptul că-l mai ştiu copiii săi în viaţă, că-l mai ştiu pe acelaşi pământ cu ei, nu-i lasă liniştiţi.
Şi li se pare că nu-şi vor afla liniştea decât când îl vor şti sub pământ.
O, dar abia atunci va începe adevărata lor nelinişte pentru tot ce au făcut ei cu părintele lor.
20 - O mie de îmbrăţişări ale unor suflete scumpe - nu-ţi pot şterge din inimă durerea unei singure lovituri nedrepte suferite de la una din inimile pe care le-ai iubit.
O ierţi. O înţelegi - dar te doare, te ustură, te arde până la moarte...
Că acolo de unde aveai încredinţarea că eşti mai iubit, mai înţeles şi mai unit, în totul şi pe totdeauna, - ai primit cea mai neaşteptată şi cea mai zdrobitoare lovitură din viaţa ta.
Dumnezeul nostru, ai o nemărginită milă de cei care trec prin aceste nenorociri - şi ia-i cât mai curând la Tine. Dar lasă în inimile celor nerecunoscători o veşnică părere de rău pentru nerecunoştinţa lor. Poate că pe unii îi va aduce la pocăinţă...
Amin.