Amărăciunea părăsirii
Traian Dorz - Alergarea Stăruitoare
1 - În cine să poţi să te mai încrezi atunci când nici pe copiii tăi, nu te mai poţi bizui?
Pe cine să zici că mai ai pe lume?
Pe cine să mai doreşti să mai vezi dintre oameni?
- Ai simţământul că eşti ca o lepădătură a tuturor!
Şi nu mai doreşti nici tu altceva decât să le faci loc cât mai repede pe pământ - să încapă de tine,
să nu te mai vadă şi să nu te mai ştie.
2 - Oare, a ajuns părăsit şi amărât părintele tău, fratele tău, soţul tău?
Ai făcut şi tu aşa ceva cu acela care ţi-a dat ţie hrană, căldură şi adăpost cândva,
- ca acum să plângă părintele tău, zdrobit undeva, dorind cât mai repede să-l cheme Domnul la El - din pricina ta?
Dacă da, gândeşte-te bine ce vei face mâine când el nu va mai fi. - Iar tu îţi vei aduce aminte ce ai făcut cu el ieri când era...
O mie de flori pe mormântul său, nu-ţi vor scoate din inima ta nici un singur spin pe care l-ai înfipt în inima lui.
3 - Ce uşor şi ce sigur poţi călca şi poţi merge într-o iarnă grea cu zăpadă mare, prin orice loc necunoscut, - dacă ai nişte urme sigure înaintea ta pe oriunde mergi!
Cu ce plăcere şi bucurie calci pe nişte urme frumoase şi iubite ale unei fiinţe puternice şi scumpe în care te încrezi,
de care te simţi legat,
pe care te poţi bizui în totul,
- nu numai că ştie drumul înainte, dar are şi puterea să te apere şi să te ajute pe tine tot acest drum cu el...
Aşa este Însoţitorul nostru, Prietenul nostru, Păstorul nostru Cel Dulce şi Bun...
4 - Cât de slab şi cât de neştiutor ai fi, - dacă ai pe cineva mergând înaintea ta, mergi totdeauna sigur şi liniştit
prin acele locuri primejdioase,
pe orice vreme grea,
şi cu orice povară ai duce.
5 - Dar câtă nevoie ai ca să fii sigur, că acela care merge înaintea ta şi care îţi spune: calcă pe urmele mele! - este şi într-adevăr, un călăuz bun, un îndrumător care ştie calea, un părinte care îţi doreşte numai binele tău!
6 - Ferice de acela care a avut de la începutul şcolii lui un învăţător bun...
De la începutul meseriei lui - un maistru bun.
De la începutul mântuirii lui, un îndrumător bun.
Acela îşi va termina totdeauna şcoala cu nota cea mai mare.
Îşi va învăţa meseria în felul cel mai vrednic.
Şi îşi va ajunge mântuirea în felul cel mai fericit.
7 - Nu v-am spus noi oare atât de mult ce pildă de viaţă şi de credinţă am avut noi şi am văzut noi la înaintaşii noştri?
Nu v-au lăsat ei înşişi şi vouă ca unor copii ai lor, cărţile lor, învăţăturile lor, urmele lor, - ca nişte îndemnuri strălucite şi iubitoare: călcaţi pe urmele noastre, căci şi noi am călcat pe urmele lui Hristos şi ale înaintaşilor noştri?
Nu uitaţi, nu uitaţi niciodată asta, fiindcă de ascultarea acestora depinde mântuirea voastră.
8 - De ce atunci oare mai sunt printre noi încă unii care ne arată alte urme, ale unor străini de învăţătura noastră şi de credinţa noastră?
De ce sunt încă între noi gata unii să le primească pe ale altora - şi să le lepede pe ale părinţilor noştri?
De ce mai pot fi printre noi unii care mai degrabă se duc după un străin mincinos decât după un părinte adevărat?
9 - Lăsaţi-l pe neascultător să meargă el singur, pe urmele străine pe care a apucat şi pe care vă tot cheamă să mergeţi şi voi cu el.
Înţelegeţi bine ce vă spunem: calea pe care merge acela este rătăcită.
Învăţătura pe care v-o dă acela, este dezbinătoare.
Locul spre unde vă duce acela, este pierzarea.
Câtă vreme se mai poate, - opriţi-vă, întoarceţi-vă, lăsaţi-l să se nenorocească numai el singur, dacă chiar tot nu vrea şi nu vrea să mai asculte de nimeni.
10 - Fiecare avem în lumea asta şi din lupta asta sfântă a vestirii Evangheliei, o biserică, o adunare scumpă, de care suntem legaţi mai tare decât de oricare alta.
Şi nişte suflete scumpe de care suntem legaţi şi mai mult decât de oricare altele.
Acestea sunt de obicei adunarea, biserica dragostei noastre dintâi. Locul de unde avem primele amintiri frumoase cu Domnul,
primele mărturisiri ale Cuvântului,
primele bucurii frăţeşti,
primele suflete aduse de noi şi cu noi la Dumnezeu.
Să nu ne-o părăsim asta niciodată.
11 - În această biserică, în această adunare noi ne avem şi fiinţele deosebit de dragi, de care inima noastră este legată cu toată puterea vieţii şi a căldurii ei.
- Acestea sunt sufletele care au primit prin noi prima veste dulce a mântuirii. Primele raze ale iubirii din Hristos.
De aceste valori scumpe ale inimii noastre rămânem legaţi pentru totdeauna şi cu o putere de nebiruit.
- Şi să şi rămânem aşa.
12 - Toată taina unităţii, a biruinţei şi a roadelor Lucrării lui Hristos, stă în faptul că ea s-a întemeiat numai pe El.
Ea nu s-a întemeiat şi nu trebuie să se mai întemeieze niciodată pe puterea oamenilor şi nici pe înţelepciunea lor.
Nici pe numele unora dintre oameni, oricât de însemnaţi ar fi, sau ar fi fost ei.
Ci numai pe Numele şi pe Puterea lui Hristos.
13 - Toată cauza slăbiciunilor Lucrării lui Dumnezeu, a dezbinărilor şi a nimicirii din ea, stau şi vor sta totdeauna în bizuirea şi în întemeierea ei pe priceperea, pe numele sau pe autorizaţia unor oameni, - mai mult decât pe a lui Dumnezeu.
14 - Nu luaţi Lucrarea Domnului din Mâinile Lui.
Şi nu lăsaţi pe oamenii lăudăroşi şi încrezuţi, ambiţioşi şi neascultători - ca să o ia şi să o ducă după ei, după rânduielile lor, după interesele şi după scopurile omeneşti, fireşti, lumeşti.
Nici chiar voi buni lucrători ai Domnului, nu căutaţi să vă luaţi roluri prea alese şi prea îndrăzneţe amestecându-vă cu gândurile voastre de organizare pentru a lua voi în mâinile voastre conducerea Lucrării vii a Duhului Sfânt, din Mâinile Lui.
Aceasta nu va fi numai spre răul ei, ci mai ales spre al vostru.
15 - Lăsaţi Lucrarea Domnului în Mâinile Lui, căci El o va conduce mai fericit decât oricare dintre noi, căci e a Lui. El Şi-a dat Sângele Său pentru ea - şi nu voi.
Luaţi aminte şi uitaţi-vă cum a condus-o Domnul fără nici un om până astăzi.
16 - Aduceţi-vă aminte de vremea când rămăseserăm atât de puţini şi de dispreţuiţi că nimeni nu ne mai numea pe noi Oastea Domnului - ci numai „o schismă, o rătăcire, o fracţiune şi o rămăşiţă”...
Eram prigoniţi, ocărâţi, dispreţuiţi şi alungaţi din loc în loc. Iar de numele nostru toţi se lepădau ca de ceva lepros şi respingător...
Aduceţi-vă aminte cine se mai gândea atunci că Lucrarea aceasta va mai supravieţui acestor batjocuri şi prigoniri!
Iar astăzi cine umple lumea cu cântări biruitoare şi fericite? Cine a făcut asta pentru noi, dacă nu El, Isus Biruitorul, Domnul nostru?
17 - Cine a salvat Lucrarea Domnului atunci de vrăjmaşii ei dinăuntru?
Cine a trecut-o cu bine peste aceste primejdii şi a scăpat-o din această cursă pierzătoare?
Cine a făcut ca aceste unelte ale dezbinării care erau atât de lăudate şi de ascultate cândva printre fraţi - acum să fie scoase afară din adunări, oprite de către toţi chiar să mai vorbească, - şi date ca pildă nimicitoare?
Cine altul dacă nu Însuşi Domnul Oastei Sale. Domnul nostru care are grijă de Lucrarea Lui!
18 - Da, numai Domnul nostru Isus Hristos a făcut ca astăzi Lucrarea Oastei Sale Sfinte nu numai să ajungă bine orientată pe învăţătura cea dreaptă şi adevărată a Bisericii Vii de la început,
şi nu numai să ajungă strâns unită şi bine zidită înăuntru prin aceeaşi dreaptă, bună şi străbună credinţă,
şi nu numai să se întindă ca un uriaş copac verde şi puternic peste toată ţara şi până departe spre hotarele lumii cu adunări de sute de suflete,
cu nunţi de mii de suflete,
cu număr de sute şi sute de mii,
cu un tineret puternic şi frumos,
cu nişte lucrări şi roade de la care se înfruptă neamuri şi neamuri, până departe la marginile pământului,
- dar şi cu o faimă ce s-a dus în toată lumea...
Şi Numele Domnului e vestit şi cântat prin ea mai mult ca oricând şi ca prin oricine!
Da! Numai Domnul, numai El a făcut şi a putut face asta!
19 - Încă o dată: cine le-a făcut pe toate acestea?
Cine altul decât El, Domnul şi Mântuitorul nostru al cărui Nume este chemat peste această Lucrare?
El a cărui putere o păzeşte.
- Cine altul ar mai fi putut face aşa minuni mari decât El, Domnul?
Atunci dacă aşa este - să ne pătrundem cu toţii de toată credinţa şi smerenia, de toată evlavia şi teama sfântă, în umblarea cu Domnul pe calea acestei Lucrări, ţinând-o cu statornicie, pentru ca să fim cuprinşi şi noi de Domnul în binecuvântările ei.
20 - Nevinovăţia este singura armă de apărare a unui credincios adevărat.
Această armă a folosit-o pentru apărarea Sa şi Mântuitorul nostru Isus Hristos
- şi această armă au folosit-o toţi prigoniţii şi năpăstuiţii lui Dumnezeu, de la începutul lumii şi până la sfârşitul ei.
Doamne Dumnezeul nostru îmbracă-ne şi pe noi şi înarmează-ne totdeauna cu nevinovăţia şi neprihănirea Ta.
Amin.