Lumina chemării mântuitoare

Un fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la o adunare - ianuarie 1982

(...) Din toată inima mulțumim Domnului și Dumnezeului nostru pentru fiecare prilej pe care ni-l dă când doi sau trei putem să ne întâlnim împreună în Numele Lui, să ne îmbărbătăm, să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune, după sfânta Sa poruncă și după Cuvântul Său cel Sfânt.

Cu atât mai mult în prilejurile deosebite, cum e cel de astăzi, când Dumnezeu ne dă, împreună cu bucuria revederii noastre, și fericita ocazie de a ne aduce aminte de unele dintre cele mai însemnate datorii și binecuvântări pe care ni le-a rânduit nouă Dumnezeu.

Am fost și între frații din noaptea Domnului și am dorit și împreună cu ei să ne amintim că, la sărbătoarea aceasta, se împlinesc 59 de ani din noaptea minunată când a strălucit și peste câmpiile patriei noastre lumina care a strălucit peste câmpiile Betleemului atunci când, de sus de la Dumnezeu, îngerii aducători de veste bună au spus păstorilor care vegheau: „Bucurați-vă! Vi S-a născut un Mântuitor, Care este Hristos Domnul!” Vestea aceasta fericită a adus lumina și a adus bucuria și fericirea tuturor celor care, de atunci și până astăzi, au avut ochii deschiși să vadă această lumină și au avut sufletul deschis să o primească. Și și-au deschis viața, ființa și puterea lor pentru a urma lumina aceasta și îndemnul care a venit o dată cu ea.

Se împlinesc, cum am spus - s-au împlinit în noaptea de revelion, în noaptea de Anul Nou - 59 de ani din acea noapte minunată când, lângă toate oile pierdute ale poporului nostru, veghea un singur păstor. Și își frământa sufletul său, și-și storcea ochii de lacrimi și sufletul, și inima lui de dragoste pentru Dumnezeu, în îngrijorarea și în frământarea dureroasă pentru pierderea tuturor oilor acestora care erau risipite și părăsite ca niște oi care nu au păstor.

Spune Părintele Iosif că - în noaptea când Dumnezeu i-a trimis de sus de la El solia cea mare și sfântă a chemării spre mântuire, a renașterii spirituale pe care o pregătea pentru poporul nostru și a hotărârii pentru o viață nouă - pe sub fereastra lui auzea urlând cetele de bețivi și de petrecători, cum era obiceiul în toate nopțile de Anul Nou, în toate satele și orașele patriei noastre, ca și în toate satele și orașele acestei lumi... Ale acestei omeniri, care rătăcește pierdută ca o turmă fără un păstor și rară lumină. Se frământa atunci Părintele Iosif. Și a cerut de la Dumnezeu lumina și călăuzirea în această lucrare sfântă de chemare și de strângere la staulul Domnului și la picioarele Crucii Lui a acestor suflete care se pierdeau în noaptea păcatului. Și Dumnezeu a făcut să strălucească peste el lumina; și Dumnezeu a făcut ca, prin el, să strălucească peste toate hotarele țării noastre lumina chemării Sale la această lucrare mântuitoare care este Lucrarea Oastei Domnului.

În noaptea aceea a răsărit o lumină mare; și mulțumim lui Dumnezeu că n-a mai apus de-atunci. Mulțumim lui Dumnezeu că, împreună cu păstorul care veghea singur atunci, Dumnezeu a mai adus și alții, și alții; și astfel s-a împlinit și s-a umplut țara noastră de purtători ai veștii bune și ai luminii aprinse atunci, în noaptea aceea, prin păstorul binecuvântat care o ceruse și care o primise de la Dumnezeu în mijlocul țării noastre.

Suntem fericiți acum când un nou fel de a petrece noaptea Anului Nou, un nou fel de a petrece bucuriile noastre, aniversările noastre, sărbătorile noastre, nunțile noastre și chiar înmormântările noastre ne-a trimis Dumnezeu prin această Lucrare. Dacă n-ar fi venit lumina aceasta, noi am fi și astăzi în întuneric, cum în întuneric este încă mare parte din acel popor al nostru peste care încă și la care încă n-a ajuns lumina aceasta. Noi trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu că am avut niște părinți credincioși care, de la nașterea noastră, ne-au adus la lumina aceasta și ne-au învățat, și ne-au călăuzit cum să umblăm în ea. Îi mulțumim lui Dumnezeu că, din lumina aceasta, noi am primit apoi tot ceea ce privește viața și evlavia trăirii noastre și trupești, și sufletești.

Îi mulțumim lui Dumnezeu că, în poporul nostru, unde nu era o cântare religioasă, unde nu era o poezie creștină, unde nu era o lucrare, o adunare de evanghelizare sănătoasă, unde nu era o carte de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu pe linia cea sănătoasă, vie, a nașterii din nou și a trăirii în Hristos, astăzi Dumnezeu ne-a umplut țara noastră cu tot felul de astfel de binecuvântări.

Mulțumim lui Dumnezeu că acum noi am ajuns să ne petrecem în alt fel sărbătorile noastre; în alt fel să ne sărbătorim lucrurile și împrejurările deosebite din viața noastră și a familiilor noastre. Avem un tineret nou. Avem o țărănime nouă, o preoțime nouă chiar, o familie nouă, o adunare nouă, un popor nou, născut prin harul lui Dumnezeu și crescut pentru acest har, spre slava lui Dumnezeu. În poporul nostru, lumina lui Dumnezeu strălucește așa de minunat și atât de mulți au sufletul plin, viața plină, familia plină, inima plină, cărările pline de lumina și de bucuria Lui! Noi trebuie să-I dăm slavă lui Dumnezeu din toată inima pentru că avem această lumină și pentru că, prin harul și puterea lui Dumnezeu, avem ajutor să umblăm pe căile ei. Dar să nu uităm... nu trebuie să-i uităm niciodată, scumpii mei, pe toți aceia prin care noi am primit lumina aceasta. Lângă Domnul Iisus și lângă înaintașii noștri, trebuie să-i amintim mereu pe aceia care ne-au împărtășit direct lumina aceasta și ne-au umplut sufletele noastre de bucuria și de harul de a o cunoaște și de a trăi în ea.

Trebuie să-I dăm slavă lui Dumnezeu pentru aceasta, fiindcă această lumină este nu numai ceea ce ne poartă pașii pământești în tot ceea ce este frumos și vrednic, și plăcut, și minunat; nu numai că ne umple viața noastră pământească de tot ceea ce este plăcut, frumos și binecuvântat; ci, mai ales, ne-a dăruit și ne păstrează nădejdea mântuirii și fericirii veșnice, părtășia cu Dumnezeu și părtășia cu toți cei care, ca și noi, au fost chemați fii ai lui Dumnezeu și înfiați prin această Lucrare și apoi înfrățiți în harul lui Dumnezeu, să mergem ducând până la capăt această lumină minunată și la alții.

Avem datorie față de lumină. Avem o datorie mare față de Dumnezeul Care ne-a chemat pe noi să cunoaștem și ne-a făcut parte în chip deosebit de această cunoaștere. Noi trebuie să ne facem niște purtători de lumină și niște călăuzitori ai tuturor celor care încă nu au lumină, spre a ajunge la lumina aceasta.

E trist însă că cea mai mare parte dintre noi ne bucurăm că am ajuns la lumina aceasta, ne bucurăm că ne împărtășim din ea, dar nu ne facem de-ajuns datoria față de frații noștri și față de ceilalți, care nu cunosc încă lumina aceasta, de a-i călăuzi și de a-i îndruma și pe ei, pentru ca s-o afle. Ne rugăm prea puțin pentru ei. Le mărturisim prea puțin. Dorim din toată inima să facem prea puțin pentru ei. Și din cauza aceasta, noi suntem încă puțini, când ar trebui să fim mereu tot mai mulți și tot mai binecuvântați.

Mi-aduc aminte de vremile de la început ale Lucrării, când noi eram copii duhovnicești și eram tineri ca și voi. Ce minunată dragoste era și ce înflăcărată era chemarea și mărturisirea tuturor către alții, pentru ca, cu toții să ajungem la cunoașterea Domnului și la umblarea și trăirea în Lumina Lui. Eram copil, abia ieșisem de la școala primară, când m-am întors la Domnul și când învățasem primele cântări. Mi-aduc aminte ce râvnă aveam. Prima cântare pe care am învățat-o era: A venit de mult de sus / Păstorul cel bun, Iisus. I-am adunat pe toți copiii, colegii mei de școală, și învățam împreună această cântare... și cântam cu lacrimi, și eram fericiți. Pe toate drumurile pe care mergeam. și la bătrâni, și la tineri, nu mă puteam stăpâni, ci le mărturiseam cu toată puterea viața cea nouă, lumina cea nouă, fericirea cea nouă pe care am aflat-o și pe care doream s-o afle și ei în Hristos. Rugăciunea era cea mai mare și mai puternică, și mai fericită bucurie a mea. Cuvântul lui Dumnezeu, la fel. Învățasem pe de rost versete, capitole întregi din Cuvântul lui Dumnezeu. Și mi-aduc aminte cu câtă râvnă și dragoste mărturiseam.

Mai târziu, am mai slăbit în această râvnă și-mi pare așa de rău... Și doresc așa de mult să am mereu râvna [de-atunci] (...).