Amintirea Prețului răscumpărător

O parte dintr-o vorbire a fratelui Traian Dorz la o adunare - începutul anilor ‘80

(...) Samariteanul milostiv să ne îmbrace din nou, să ne ridice și să ne înalțe iarăși spre starea din care am căzut, spre Ierusalim. Aceasta n-o poate face decât acel care se ridică. El, Care S-a ridicat, și ai Lui, care se suie spre Ierusalim. Numai acei oameni binecuvântați de Dumnezeu care caută și se silesc să pășească pe urmele Domnului spre starea tot mai înaltă, tot mai sfântă, tot mai după voia lui Dumnezeu, prin credință, prin rugăciune, prin înfrânare, prin sfințenie, prin toate roadele Duhului, numai aceia îi pot ajuta pe cei căzuți în mijlocul păcatelor; pe cei dezbrăcați de haina neprihănirii, pe cei care sunt doborâți și zdrobiți de toți tâlharii aceștia de păcate: de răutate, de vicleșug, de mânie, de pizmă, de lăcomie, de beție, de tot ceea ce este tâlhar-păcat, de tot ceea ce este ucigaș de suflete, de tot ce este nefericit și de tot ce este nenorocit pentru fiecare dintre noi.

De aceea, binecuvântăm pe Domnul totdeauna, că El a avut cea mai mare milă de noi, căci a venit și ne-a ridicat din starea cea rea în care zăcusem. Și-i binecuvântăm, pentru dragostea lui Dumnezeu, pe acei frați ai noștri lucrătorii Lui binecuvântați, care ne vestesc și ne-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu și care, prin acest sfânt Cuvânt al Său, ridicându-se ei înșiși tot mai înalt spre starea de curăție, ne ajută și pe noi, să ne ridicăm și noi din locul unde am fost căzuți și am zăcut în păcate și în stricăciune.

Dar, după ce Domnul ne-a curățit, după ce - prin hotărârea sfântă și prin întoarcerea la Domnul, prin nașterea din nou - noi am fost îmbrăcați iarăși în hainele pierdute, în hainele Luminii, prin Sângele Domnului Iisus, să avem grijă să nu ne mai întinăm. Să avem grijă să nu ne mai coborâm. Să nu ne mai întoarcem iarăși la păcatele noastre, să nu mai stăm de vorbă cu tâlharii ispitelor, care abia așteaptă, într-o clipă de neveghere, să ne trântească și să ne dezbrace din nou de haina harului lui Dumnezeu. Căci după ce o dată am fost curățiți, după ce o dată ne-am predat Domnului, după ce o dată am fost sfințiți prin Sângele Domnului Iisus, după ce am fost îmbrăcați o dată din nou în haina sfințeniei, dacă din nou cădem și dacă din nou Îl părăsim pe Domnul, și dacă din nou călcăm legământul Său, și dacă din nou batjocorim Sângele harului, se poate să nu mai fie nici un mijloc și nici o jertfă de ispășire pentru noi.

Mi-aduc aminte de o întâmplare a unor doi tineri care, fiind într-o școală înaltă, căpătaseră patima jocului de cărți. Acest joc de cărți, joc de noroc, era pedepsit prin lege. Și, deși au fost înștiințați de nenumărate ori: „Lăsați-vă de lucrul acesta! Legea îi pedepsește pe cei care sunt prinși că săvârșesc astfel de lucruri”, ei totuși n-au ascultat și au păcătuit mai departe, până când odată au fost prinși. Au fost amendați fiecare cu o amendă mare și li s-a spus: „Dacă nu plătiți în termenul fixat toată suma aceasta mare, va trebui să faceți închisoare. Până când veți ajunge să plătiți, prin suferință și prin închisoare, toată suma pe care o datorați, din pricina neascultării și a păcatului pe care l-ați făcut”.

Unul dintre acești tineri care fuseseră prinși era fiul unui bogătaș. Ușor le-a fost părinților lui să-i plătească amenda pe care o datora, pentru ca fiul lor să nu sufere.

Dar unul dintre ei era băiatul unei femei văduve și sărace, care muncea cu ziua la repararea șoselelor și a străzilor în oraș, cărând piatră cu roaba și mutând pietrele cu mâinile ei. În felul acesta își câștiga ea existența și [banii pentru] taxele pe care trebuia să le plătească pentru fiul ei la școală. Când a aflat ea că fiul ei a fost amendat și că, dacă nu plătește această sumă mare, el va trebui să facă închisoare, inima ei a fost zdrobită de durere și a spus: „Acum eu ce să fac pentru el? Că abia câștig cât trebuie să-i plătesc datoria obișnuită. Acuma, dacă va trebui să-i plătesc și amenda lui, va trebui să lucrez de trei ori mai mult și mai greu, pentru ca să câștig mai mult, să-i pot plăti și amenda pe care trebuie să o plătească, să-l scap de la închisoare.”

Cum însă n-a putut să plătească la timp, fiul a fost luat și dus la închisoare. Închisoarea era într-un loc în oraș și mama lui lucra la repararea străzii tocmai prin fața închisorii. Când a auzit că trebuie să plătească o sumă mare, ea a spus: „Din dragoste pentru fiul meu, ca să-l scap de ocara și de nefericirea de acolo, eu voi munci de trei ori mai mult, să pot câștiga, să-l pot ajuta”. Și astfel, din noapte până-n noapte, biata mamă căra cu roaba pietre grele și-și chinuia mâinile să mute pietre, ca să poată face norma cât mai mare, să câștige cât mai mult. De la geamul închisorii, fiul adeseori privea și o vedea pe mama lui cum cară pietre și cum ostenește să-i câștige, să facă tot mai mult, ca să-l poată salva mai degrabă pe el de la închisoare. Privea cu durere mâinile însângerate ale mamei, picioarele ei (...) zdrobite și se gândea cu durere: „Toate acestea sunt din pricina neascultării mele, din pricina păcatului meu, din pricina răutății mele, din pricina nepăsării mele...”.

Biata mamă a muncit. A reușit să câștige curând toată suma și s-a dus și a plătit mai degrabă datoria pe care o avea pentru fiul ei. Și, când a fost scos băiatul, el s-a aplecat și a sărutat rănile mâinilor mamei lui.

Ajuns din nou la școală, prietenul cu care păcătuise i-a ieșit râzând înainte

și i-a spus:

- Ei, acuma bine că ai scăpat! Hai să începem să jucăm și hai să începem din nou distracția noastră.

Fiul a spus cu lacrimi:

- Eu nu mai pot... Eu nu mai pot! Tu poți. Pe tine nu te-a costat nimic. Ție nu-ți pasă. Dar pe mine m-au răscumpărat de acolo mâinile însângerate ale mamei. Eu am văzut rănile mamei mele și nu mai pot să păcătuiesc.

Mi-am adus aminte - cum ar trebui să ne aducem noi aminte totdeauna - despre Domnul Iisus Hristos. Unde suntem noi în mijlocul chemărilor ispititoare, în mijlocul veacului ispititor, în mijlocul lumii ispititoare, în mijlocul acestei vieți care e plină de chemări spre ispite și spre păcat, ar trebui să ne aducem aminte de mâinile însângerate, de fruntea însângerată de care am fost noi răscumpărați. De Crucea însângerată prin care a fost plătit păcatul nostru, prin care au fost spălate nelegiuirile noastre, prin care a fost plătită datoria noastră și prin care am scăpat noi de osânda pierzării care pe noi ne aștepta și în care zăceam.

Dragi frați și surori, aduceți-vă aminte de Iisus Hristos! Aduceți-vă aminte de rănile Lui, de Sângele Lui, de suferințele Lui. Aduceți-vă aminte de prețul cel scump al Jertfei Sale prin care ne-a răscumpărat. Noi coboram din Ierusalim spre Ierihon. Am coborât din viața cu Dumnezeu spre viața cu păcatul. Am coborât din tot ceea ce era bun și sfânt spre tot ceea ce este rău. De atâtea ori inima noastră a știut ce este bine, dar picioarele noastre și îndemnurile ispitei ne-au târât spre păcat. Să vă aduceți aminte atunci totdeauna de sângele răscumpărării și de rănile prin care am fost noi izbăviți; prin care păcatele noastre au fost spălate, prin care am fost ridicați noi.

Tatăl cel Sfânt ne-a iubit așa de mult, încât pe singurul Său Fiu Și L-a dat, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică. Acesta este mesajul cel sfânt, solia cea sfântă, telegrama cea cerească, binecuvântată, care ni s-a trimis nouă pentru ca să ne îndreptăm inima și gândurile spre mântuirea lui Dumnezeu. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea...”. Acest lucru să ne fie totdeauna în mintea noastră ca un îndemn neîncetat să ne aducem aminte de Hristos și de prețul cu care ne-a răscumpărat. Să nu mai păcătuim!

Când Domnul S-a îndurat de noi și, deși eram căzuți între tâlharii păcatelor și ispitelor, S-a apropiat de noi și, prin cineva care ne-a adus Cuvântul Său, ne-a chemat spre mântuire, inima noastră a simțit alinul binefăcător al mângâierilor Sale, nădejdea binefăcătoare a mântuirii. Fericit este acela care atunci și-a deschis sufletul larg cum își va fi deschis rănitul căzut între tâlhari toate rănile sale, spre a primi vindecarea untdelemnului mângâietor și a vinului dezinfectant. Noi trebuie să știm că Dumnezeu folosește adeseori și untdelemnul care mângâie, și vinul, adică dezinfectantul, care ustură, dar curăță totdeauna sufletele noastre. Cuvântul Său este pentru noi și mângâiere, dar Cuvântul Său, când merităm, poate să fie și mustrare. Pentru că toate acestea lucrează împreună spre vindecarea celui căzut. Atunci când merităm mustrarea, să nu cerem mângâiere. Căci Dumnezeu, când merităm mângâierea, nu ne dă mustrare... El este plin de bunătate și de îndurare față de noi și lucrează în așa fel prin Cuvântul Său, ca să ne ajute să ne vindecăm sufletește și să ne îndreptăm inima spre El.

E vremea postului. Urcăm spre luminata zi a Învierii. Am început acest urcuș binecuvântat. Să urcăm, într-adevăr. Să ne dăm și mai mult silințele spre rugăciune, spre înfrânare, spre toate faptele bunătății și milei, și dărniciei spre care ne îndreaptă și ne îndeamnă Cuvântul Său. Că numai dacă suim, atunci vom ajunge odată în vârf. Numai dacă pășim pe urmele Domnului spre Ierusalim, atunci vom ajunge odată să moștenim acest Ierusalim ceresc. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Galateni, spune: „Dar Ierusalimul de sus este slobod și el este mama noastră”. Și așa cum dorim mama noastră, cum dorim casa noastră, cum dorim fericirea noastră, ar trebui să dorim Ierusalimul ceresc. Dacă într-adevăr este mama noastră, prin credință, acest Ierusalim sfânt pe care ni l-a făgăduit Domnul că ni-l va da pentru veci, în fericirea Sa, dacă vom fi credincioși, acest Ierusalim să fie ținta noastră și să înaintăm spre el. Din orice vârstă am fi, din orice stare am fi, din orice situație am avea, în orice zi, să țintim tot mai sus, spre Ierusalim. În fiecare zi să căutăm să fim mai credincioși, mai plini de dorința de a citi Cuvântul lui Dumnezeu, mai gata pentru rugăciune, mai dornici după adunare, mai plini de dorința de a face bine, mai însetați după Domnul și după Mântuitorul nostru.

Noi Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru fericitul prilej pe care ni l-a dat. Mulțumim Domnului că ne-a ajutat să ne întâlnim și să ne vedem unii cu alții, căci mulți nu ne-am văzut niciodată și, cine știe... poate că nu ne vom mai vedea niciodată pe pământ. Dar avem o țintă: Ierusalimul ceresc. Și, așa cum samariteanul milostiv s-a suit spre Ierusalim și i-a ajutat pe cei căzuți, și noi să urcăm mereu spre Ierusalimul ceresc și să fim gata să-i ajutăm pe cei care, în jurul nostru, sunt mai slabi și au căzut în tot felul de ispite, în tot felul de păcate, în tot felul de slăbiciuni. Să-L rugăm pe Domnul să ne dea și nouă dragoste de cei căzuți, milă de cei căzuți. De cei căzuți în păcate, de cei căzuți în sărăcie, de cei căzuți în boli, de cei căzuți în necazuri, de cei căzuți din credință, de cei căzuți din tot ceea ce poate fi bun în tot ceea ce poate fi rău. Să ne ajute Domnul să avem milă. Și, unde putem ajuta cu fapta, să ajutăm cu fapta; unde putem cu rugăciunea, să ajutăm cu rugăciunea; unde putem cu îndemnul bun, să fim gata să dăm un îndemn bun. Și tuturor să le ajutăm prin pilda vieții noastre curate și prin trăirea noastră sfântă spre Dumnezeu. Și va veni vremea - pe neașteptate va sosi ziua - când vom ajunge să vedem Ierusalimul ceresc spre care ne ridicăm și să primim răsplata veșnicei moșteniri acolo, împreună cu toți cei care Îl iubesc pe Domnul dintr-o inimă curată și se silesc așa cum pot să suie, nu să coboare. Să înainteze spre Ierusalim, nu să coboare spre Ierihon. Adică să fie tot mai credincios și spre Domnul, tot mai plini de dragoste de Dumnezeu, tot mai buni frați și surori, și credincioși, și părinți, și copii. Și, în felul acesta, să putem lăsa în mijlocul celor între care suntem pilda unei iubiri frumoase.

Cine suie spre Ierusalim, adică acela care se înalță spre Domnul prin trăirea sa și prin lupta sa, și prin nevoințele sale, acela și în mijlocul celor între care trăiește dă pilda unei vieți frumoase. Se vede cine suie; și se vede cine coboară... Așa de ușor se poate vedea cine înaintează în viața de credință și cine dă înapoi în această viață de credință... Cine înaintează, acela se poate duce și pe el și poate ajuta să meargă și altul. Cine cade, acela se târăște și el și-i mai târăște după sine și pe alții.

Fericiți sunt cei credincioși, cum spune și la începutul psalmilor, și la începutul Evangheliei. La începutul psalmilor zice: „Ferice de bărbatul care nu se duce pe calea celor răi, care nu se oprește pe calea celor păcătoși și nu se așază pe scaunul celor batjocoritori. Ci zi și noapte cugetă la legea Domnului. El este ca un pom verde sădit la un izvor cu apă. Își dă rodul său la vreme și frunzele lui nu se veștejesc”.

Mântuitorul spune tot așa la începutul Evangheliei. De nouă ori ferice, dar nu numai de unul, cum spune David, ci de toți acei care flămânzesc și însetoșează după neprihănire, de toți cei care fac bine, de toți cei care sunt blânzi, de toți făcătorii de pace, de toți cei milostivi și de toți cei care suferă pentru înaintarea Evangheliei. De toți... Ferice de mulți, pentru că sunt mulți, prin harul lui Dumnezeu, cei care suie, nu numai unul cum era atunci. A fost un singur samaritean odată, care suia. El l-a ajutat pe cel căzut. Dar acuma El a făcut atât de mulți samariteni milostivi, după El, care, pe urmele Lui, suie și ei - o mare oștire binecuvântată - spre Împărăția lui Dumnezeu.

Noi binecuvântăm pe Dumnezeu și nu uităm niciodată marea Lui binefacere. Că și noi eram căzuți. Dar Domnul, în bunătatea Sa, a venit pe la noi și ne-a mai trimis un slujitor al Său, samaritean milostiv. Părintele Iosif a fost un samaritean milostiv. Acest om al lui Dumnezeu care a suit spre Ierusalim singur atunci ne-a găsit pe noi, prin Cuvântul Domnului, și ne-a chemat și pe noi să suim spre Ierusalim. Și astfel, prin harul lui Dumnezeu, Lucrarea aceasta a Oastei este acel minunat samaritean milostiv care trece mereu, ridicându-i spre Ierusalimul cel ceresc pe atât de mulți căzuți. Noi am fost ca niște căzuți... Eu știu cât de adânc căzusem și cât de puternic, și cât de dureros mă sfâșiaseră tâlharii ispitelor când eram căzut. Și acum patruzeci de ani, Domnul a trecut, Lucrarea aceasta a trecut, chemarea Părintelui Iosif a trecut, suind spre Ierusalim... a trecut și pe lângă mine și m-a ajutat să mă ridic și să încerc să merg și eu - la început slăbuț - pe picioarele mele. Dar după aceea Domnul m-a întărit tot mai mult. Și am înaintat mereu... Încă nu am ajuns, dar nu-i departe... Țintesc mereu și nădăjduiesc că voi ajunge odată. Părintele Iosif a ajuns; fratele Marini a ajuns; ceilalți frați și surori cu care am plecat odată, mulți, mulți au ajuns. Ei se bucură acuma în Ierusalimul ceresc. În curând vom ajunge și noi, dacă vom fi credincioși și dacă urcăm mereu în sus. Dacă întoarcem înapoi și cădem, și dăm înapoi de la credință, nu vom ajunge niciodată. Vom ajunge tot mai rău, până vom fi nenorociți pe veci. Să ne ferească Dumnezeu! Și să ne ajute Domnul să țintim mereu spre Ierusalim, unde a ajuns bunul Samaritean Care S-a îndurat de noi; unde au ajuns toți samaritenii milostivi, frații noștri care ne-au cercetat și ne-au chemat, ne-au ridicat, ne-au legat rănile și ne-au ajutat să înaintăm și noi spre Ierusalim. Ei au ajuns, că și-au împlinit zilele de slujbă și s-au dus acasă, la odihnă. Vom ajunge și noi. Dar să țintim mereu în sus, spre Ierusalim.

Din toată inima vă dorim acest lucru. Cei care Îl cunoașteți pe Domnul mai de mult, cei care ați simțit mângâierea și ajutorul Său nu mai întoarceți înapoi nici măcar un gând, nici măcar o privire. Mergeți mereu înainte prin credință, prin răbdare, prin rugăciune, prin stăruință, prin toată râvna sfântă pe care v-o cere și v-o dorește Domnul. Și veți ajunge odată. Așa de puțin e până veți ajunge... Și Stăpânul, și Samariteanul, și bunul nostru scump Mântuitor vă așteaptă pe fiecare cu o răsplată negrăită și strălucită. Dar să nu mai cădeți mergând pe drum. Să nu păcătuiți... Să nu mai păcătuim nici unul dintre noi! Să ne aducem aminte de Hristos, de rănile Lui sfinte prin care ne-a răscumpărat. Și să nu-L mai întristăm pe Domnul niciodată.

În drumul nostru în sus, să-i ajutăm pe cei pe care îi întâlnim căzuți și să ne dăm toate silințele să poată și ei să se ridice, sărmanii, și nimeni să nu piară. Pe părinții noștri care încă zac în păcate, pe soții sau soțiile noastre care încă n-au fost vindecați, pe copiii noștri care sunt în primejdie să se prăbușească să-i ajutăm cu rugăciunea noastră, să-i ajutăm cu lacrimile noastre, să-i ajutăm cu îndemnurile noastre, să-i ajutăm mai ales cu pilda vieții noastre, pe care să o vadă toți că urcă, și nu coboară. Că înaintează în credință spre Domnul, și nu dă înapoi. Și atunci binecuvântarea Domnului ne va însoți pe toți. Și vom ajunge acolo împreună cu cei pe care îi iubim, căci Dumnezeu are putere - El, Care ne-a izbăvit pe noi - să-i izbăvească și pe ei. Atunci vom fi în mijlocul familiei noastre o pildă mântuitoare. Atunci vom fi în mijlocul colegilor noștri, al soților noștri de muncă, al prietenilor noștri de serviciu sau de călătorie, în mijlocul tuturor oamenilor o pildă.

În mijlocul celor cu care suntem la școală, vom fi o pildă, așa cum ne cere Domnul. Elevii cei mai buni trebuie să fie cei credincioși. Muncitorii cei mai harnici și cinstiți să fie frații. Oamenii cei mai demni, cei mai punctuali, cei mai îngrijiți să fie totdeauna cei credincioși, pentru că așa ne îndeamnă pe noi Cuvântul lui Dumnezeu și numai în felul acesta vom putea arăta celorlalți din jurul nostru că Hristos ne face mai buni, ne face mai vrednici, ne face mai înțelepți, ne face mai cinstiți, ne-a făcut mai credincioși de cum am fost înainte de a-L cunoaște. Și aceasta va fi pentru toți cea mai fericită și cea mai stăruitoare chemare să pășească și ei cu noi pe urmele Domnului.

Iar Acasă, [la sfârșitul] urcușului vieții, la capătul alergărilor noastre, ne așteaptă răsplata cea veșnică și fericită. Cum vom uita atunci tot ce am suferit!... Cât de mult ne va despăgubi Domnul pentru tot ce am dat! Cât de mare răsplătire vom primi pentru tot ce am suferit!

De aceea, puneți-vă toată nădejdea în răsplătirea [lui Dumnezeu]. (...)