Marele nostru binefăcător

Vorbirea fratelui Traian Dorz la o nuntă

(...) Știm cum ei s-au rugat pentru noi și noi ne-am rugat pentru ei. În această părtășie frățească, scumpă stă fericirea noastră, a tuturor și când dăm, și când primim; și când plecăm, și când venim; și când ne întâlnim, și când ne despărțim. Noi avem în ochii noștri, prin harul lui Dumnezeu, aceleași lacrimi iubitoare și frățești. Și în cuvintele noastre, acea unduire a căldurii dragostei pe care Duhul Domnului a pus-o în inimile noastre.

Din toată inima salutăm, în Numele Domnului, pe acești miri iubiți, pe părinții lor și pe toți frații și surorile noastre care au participat, în această neuitată duminică, la bucuriile noastre.

Salutăm pe scumpii noștri frați care trebuie să plece; ne rugăm lui Dumnezeu să-i binecuvânteze în tot drumul, să-i facă să ajungă cu bucurie de oriunde vor pleca și oriunde vor sosi. Până vom pleca pe ultimul drum, să-L întâmpinăm pe Domnul nostru în văzduh, așa cum ne-a promis El. Și după aceea să fim pentru totdeauna cu El la Nunta cea veșnică și fericită pentru care ne rugăm mereu și pentru care dorim mereu să-i vedem fericiți și pregătindu-se pe toți ai noștri.

În aceste câteva clipe care ne-au mai rămas până când vom încheia cu o rugăciune de mulțumire această parte fericită și bucuroasă de petrecere a noastră de astăzi, aș vrea să vă împărtășesc câteva cuvinte privitoare la sfânta Lucrare a lui Dumnezeu, Oastea Domnului, în care suntem noi chemați să-L slujim pe Dumnezeu în Biserica noastră, în credința părinților noștri, în patria noastră și în mijlocul acestui popor al nostru binecuvântat în care ne-au născut Dumnezeu și părinții noștri. Pe acest pământ pe care l-au sfințit ei cu lacrimile, cu sudoarea, cu sângele lor și pe care ni l-au lăsat binecuvântat de Dumnezeu, și care poartă pretutindeni pe fața lui semnele dragostei și recunoștinței părinților noștri față de Dumnezeu. Oameni minunați cum a avut poporul nostru puține popoare din lume au avut. Domnitori credincioși, oameni care au apărat cu prețul vieții lor nu numai ființa neamului acestuia și libertatea acestui pământ binecuvântat, ci credința în Dumnezeu, mai presus de orice. Și această apărare a credinței și această slujire a lui Dumnezeu a fost scutul ceresc care i-a apărat pe părinții noștri în decursul atâtor veacuri de suferințe și de jertfe, în mijlocul atâtor vânturi și furtuni care au trecut cu aceeași sălbăticie și din nord spre sud, și din apus spre răsărit peste noi toți.

Dumnezeu ne-a păzit pentru că părinții noștri au fost credincioși și ne-au învățat și pe noi cum l-a învățat Neagoe Basarab pe fiul său Teodosie: „Mai întâi de toate, fiul meu, să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău, Care ne-a chemat pe noi de la neființă la ființă și ne-a făcut să-L cunoaștem pe El și să fim fericiți”. Acest testament l-au lăsat înaintașii noștri copiilor și urmașilor lor până astăzi. Și acest testament ne-a rămas și nouă de la părinții noștri - și fericiți vom fi dacă ni-l vom ține până la sfârșit.

Numai Dumnezeu cunoaște în ce vremuri tulburi au trăit strămoșii noștri prin toată istoria lor până astăzi. Și vremurile nu s-au liniștit mult... Dar Dumnezeu i-a apărat pe ei pentru că au crezut în El și L-au slujit, și I-au rămas credincioși; și, dacă a trebuit să-și dea viața cum și-a dat-o Constantin Brâncoveanu - și nu numai viața lui, ci și viața copiilor săi -, n-au stat la târguială cu Dumnezeu că le cere prea mult. I-au dat totul, pentru ca și Dumnezeu să Se arate față de ei cu aceeași bunătate, păstrând viața și ființa acestui neam binecuvântat, din pricina strămoșilor noștri.

Noi Îl cunoaștem pe Dumnezeu nu numai din scrierile Sfinților Evangheliști, ci [și] din scrierile - parcă de aceeași valoare - ale cronicarilor noștri. Și avem nu numai din istoria poporului evreu cunoașterea Bibliei și Cuvântul Sfintelor Scripturi, ci din propria noastră istorie cunoaștem toate acestea. Și, dacă suntem noi fii credincioși și adevărați ai strămoșilor noștri, noi nu-L vom părăsi pe Dumnezeu Care i-a apărat pe ei. Pentru că de Acela avem și noi nevoie, să ne apere și pe noi în vremurile care vin și care se anunță... nu mult mai liniștite. Când toată lumea se zbuciumă de temere și de fior, noi ne încredem liniștiți în Dumnezeul părinților noștri. Și, dacă Îl vom iubi și vom fi credincioși, vom vedea că și pe noi, și pe copiii noștri ne va apăra El. Pentru că El are putere să potolească toate valurile și furtunile, ca atunci pe Marea Ghenezaretului, și astăzi pe marea istoriei popoarelor.

Noi trebuie să-L binecuvântăm pe Dumnezeul nostru din toată inima că, în mijlocul poporului nostru și în timpul anilor noștri, a rânduit să vină în acest popor al nostru un om binecuvântat ca Părintele Iosif care s-a ridicat și, binecuvântat de Dumnezeu și întărit de puterea Lui, a ridicat solia aceasta și ne-a vestit nouă acest cuvânt prin care am ajuns să avem astfel de sărbători minunate la nunta copiilor noștri; la însoțirea tinerilor noștri, la săvârșirea Tainei Nunții dintre cele șapte Taine ale sfintei noastre Biserici. Care, dacă au fost sfinte de la începutul lor și ni le-au vestit nouă niște părinți sfinți, și noi, copiii și urmașii lor, suntem datori să le păstrăm cu toată sfințenia. Nu v-ar plăcea să aveți mereu astfel de nunți binecuvântate în satul acesta și în toate satele și orașele patriei noastre? Căci, dacă ne numim popor creștin și dreptcredincios, cum se cheamă credința noastră bună și străbună, atunci trebuie să dovedim cu fapta noastră că și merităm să fim urmașii unor părinți așa binecuvântați. Dacă părinții noștri au fost lei, noi nu trebuie să fim pisici. Dacă părinții noștri au fost eroi, noi nu trebuie să fim lași. Dacă părinții noștri au fost credincioși, noi nu trebuie să ne lepădăm de Dumnezeul istoriei noastre, Care a apărat pământul nostru și cerul nostru din pricina lor.

Pe întinsul patriei noastre sunt însemnate semnele credinței și dragostei lor față de Dumnezeu. Numai Ștefan cel Mare, cât a semănat pe întinsul acestor plaiuri!... Veneam pe drumurile acestea și, cu ochii în lacrimi mă uitam spre aceste dealuri și spre aceste drumuri pe care... ziceam, vorbind cu frații: „Pe aici au umblat picioarele sfinte ale lui Ștefan cel Mare, apărând țarinile acestea, munții aceștia, hotarele acestea”, cum spune Eminescu: „Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul”. Acestea erau sfinte prin sudoarea și sângele, și lacrimile lor. Așa strămoși minunați am avut noi. Și atunci, noi cum să ne putem lepăda de ei? Dacă Sfinții noștri Părinți bisericești ne-au învățat și ne-au lăsat nouă dogmele credinței noastre (că toate săvârșirile Tainelor noastre sfinte trebuie să le facem într-o atmosferă, într-un mediu sfânt), atunci cum să nu călcăm noi pe urmele lor? Cum să călcăm noi cuvintele lor, dacă vrem să avem parte și noi de binecuvântarea de care au avut parte ei când au trăit pe aceste meleaguri?

Gândeam la toate lucrurile acestea astăzi când, în ceasul când se citesc sfintele Evanghelii în biserică, ne-am gândit și noi că, în Evanghelia de astăzi, s-a vorbit așa de frumos despre fapta unuia dintre martorii Patimilor și Învierii Domnului Iisus: Iosif din Arimateea. În ceasul cel mai greu, când nimeni nu se găsea să poată avea îndrăzneală să meargă la Pilat, să ceară trupul Mântuitorului, dacă nu s-ar fi dus el în ceasul acela, știți ce s-ar fi întâmplat cu trupul Mântuitorului nostru? Așa cum se întâmplă cu cei condamnați la moarte, care nu mai sunt în puterea și stăpânirea rudeniilor lor. Autoritatea care i-a judecat la moarte îi duce și-i aruncă în groapa comună, cu toți ceilalți deținuți și condamnați. Nu mai sunt vrednici să fie redați familiei lor, nici să fie înmormântați în chip cinstit, ca oamenii liberi. Mântuitorul nostru ar fi ajuns în groapa comună, la un loc cu tâlharii și poate cu stârvul lui Iuda, care fusese spânzurat și aruncat și el în Țarina Olarului.

Dar Dumnezeu a avut grijă de Fiul Său iubit și l-a pregătit pe unul dintre prietenii Săi, care până atunci stătea ascuns. S-a dus la Pilat. El, care avea autoritatea și curajul să facă acest lucru, a scos trupul Mântuitorului nostru, l-a dat jos de pe cruce pe umărul lui și l-a dus și l-a înmormântat în mormântul lui. Ce gest minunat a făcut acest om mare al lui Dumnezeu!

Cât de recunoscători trebuie să fim noi celor care au făcut, în momentul cel mai critic, fapte deosebit de mari și de însemnate pentru numele și pentru cauza Mântuitorului nostru!

Pomenindu-l pe Iosif din Arimateea Evanghelia de astăzi și [văzând] cât de frumos a scris despre el Sfântul Evanghelist, m-am gândit la atâția binecuvântați binefăcători ai noștri. Căci printre cei mai mari binefăcători ai omenirii sunt cei care i-au făcut binele duhovnicesc și care au făcut pentru Dumnezeu și în Numele lui Dumnezeu lucruri nemuritoare și neuitate în fața noastră.

Am avut și noi un binefăcător, binefăcătorul poporului nostru care a făcut pentru noi atât de mult, cum a făcut Iosif din Arimateea pentru Mântuitorul nostru când L-a luat pe umărul Său și L-a coborât de pe cruce. Știți cum spune mai departe tradiția? (Nu ne ajunge timpul acesta... trebuie să mă grăbesc foarte mult... să povestim numai cum Dumnezeu i-a răsplătit lui Iosif din Arimateea dragostea lui și sacrificiul lui, și riscul lui cel mare pe care [și l-a asumat] pentru Domnul Iisus.)

Dintre martorii Patimilor, dintre cei care au fost de față atunci la Patimile Mântuitorului, Evanghelia vorbește despre câțiva. Dar sfânta tradiție ne-a păstrat despre Iosif din Arimateea un amănunt atât de mișcător. Înainte de procesul Mântuitorului, mai-marii Sinedriului, marii preoți Ana și Caiafa, care-L urau pe Mântuitorul și Îi plănuiseră moartea, știau că Iosif din Arimateea, care era sfetnicul sinodului lor, era un prieten al Mântuitorului. Se temeau că opoziția lui îi va împiedeca în planul lor. Și au plănuit și L-au trimis undeva, departe de Ierusalim, pentru acele două zile: joi și vineri, cât a durat judecata și condamnarea Domnului.

Vineri seara, când el a venit acasă și Nicodim îl aștepta să-i spună vestea dureroasă (despre care el nu știa), el a aflat că Mântuitorul, răstignit și mort, stă pe cruce și așteaptă să fie luat și aruncat în groapa comună. Ei știau ce soartă au cadavrele celor uciși; și s-au sfătuit amândoi să meargă la Pilat. Nici Nicodim nu îndrăznea. Iosif, care avea autoritate deosebită în Israel, a avut această cinste. Și Dumnezeu i-a dat curajul s-o facă. Împotriva sinedriului în care el era un sfetnic de vază.

S-a dus și i-a cerut lui Pilat trupul lui Iisus.

Dar în seara de vineri, când el sosise din străinătate acasă, nevasta sa îl întâmpină cu ochii plini de lacrimi și cu sufletul mișcat:

- Singurul nostru copil, de 12 ani, zace grav bolnav. De când ai plecat tu, e în febră grea... transpiră și te strigă printre lacrimi: „Tată... tătuțul meu, unde ești?... Eu mor... Doresc să te mai văd”.

Și Iosif nu venea...

Când, în sfârșit, a venit Iosif și i-a ieșit întristată și îndurerată înainte, i-a spus de starea copilului. Și i-a zis:

- Du-te îndată în oraș, caută un medic... caută un medicament... caută ceva, să salvăm viața copilului nostru!

Când Iosif a ieșit din casă să plece să caute medicamentul, l-a întâlnit pe Nicodim, care i-a spus despre moartea lui Iisus și despre primejdia în care se găsește trupul Său. Și atunci Iosif a uitat de copilul său care era pe moarte, de necazul soției sale și s-a dus și a zis:

- Mai presus de toate acestea, este acum cauza Domnului. Mergem să-L salvăm pe Hristos!

Până s-a dus el, până a luat învoire de la Pilat, până a coborât de pe cruce trupul Mântuitorului, până l-au dus și L-au înmormântat, copilul său a murit acasă. Și când el, întârziind, s-a dus, nevastă-sa i-a ieșit îndurerată în față și i-a zis:

- Unde ai întârziat atât de mult?...

El i-a spus:

- A trebuit să fac un lucru foarte însemnat.

- Ce lucru mai însemnat decât viața copilului tău ai avut de făcut!? Iată, copilul tău acuma, din cauză că ai întârziat, a murit! Ce facem?

El i-a zis:

- Pentru Domnul m-am dus, soția mea. Tu știi în ce stare era El. M-am dus și am reușit să iau de la Pilat trupul Său și să-L înmormântăm în chip cuviincios. Și acuma m-am întors. Dumnezeu, pentru Care am lucrat noi și am făcut sacrificiul acesta, nu va uita jertfa noastră și ne va răspunde El. Vino să luăm copilul de unde zace mort și să-l ducem în camera de sus, să-i facem pregătirea de înmormântare.

S-a dus Iosif și a luat pe umărul său, pe umărul cel pe care sprijinise trupul lui Iisus cel mort, pe umărul lui a luat trupul copilașului său de 12 ani.

În momentul în care trupul copilului s-a atins de umărul care-L purtase pe Iisus, copilul a tresărit dintr-o dată! A înviat fericit și l-a îmbrățișat pe tatăl său...

Toți trei s-au prăbușit în genunchi, mulțumind cu recunoștință Domnului pentru că, pentru puținul pe care-l făcuse el pentru Dumnezeu, Dumnezeu i-a răsplătit în chip așa de minunat.

Acesta a fost Iosif din Arimateea, care a făcut gestul acesta pentru Domnul Iisus.

Se cuvine să-i cunoaștem noi pe toți binefăcătorii care, făcând pentru Domnul, ne-au făcut și nouă atât de mult bine.

Un astfel de binefăcător a fost pentru noi Părintele Iosif Trifa, care a [făcut], prin harul lui Dumnezeu, chemarea cea minunată de la Anul Nou 1923, prin care s-a născut Lucrarea Oastei Domnului, din care facem și noi parte acum. Am stat lângă el aproape opt ani de zile: de când m-am hotărât pentru Domnul și am păstrat legătura cu el, până în data morții lui. Dar patru ani am stat necurmat, până în ceasul și-n clipa din urmă a vieții sale.

Am văzut acest om al lui Dumnezeu cât de mult a suferit pentru ca să rămână credincios Evangheliei și să-și păstreze până la sfârșit solia pe care i-a încredințat-o Dumnezeu.

A fost, aproape zece ani, bolnav de două boli necruțătoare: tuberculoză și cancer. O operație... două... trei... patru; șapte operații, dintre care ultimele trei nu s-au vindecat niciodată. În ultimii ani ai vieții sale, purtându-l pe brațele noastre, adeseori nu mai știam de unde să-l prindem, când îl mutam de pe un pat pe altul să-l pansăm sau să-l primenim, ca să nu prindem cu mâna de o rană deschisă. Adeseori mâinile noastre se umpleau de sânge din rănile lui. Ajunsese de 33 de kilograme. Îl purtam așa de ușor pe brațele noastre... pe acest sfânt al lui Dumnezeu din care rămăseseră numai niște moaște. Dar a rămas credincios Bisericii sale și patriei sale, și poporului său. Și ne-a învățat și pe noi până la moartea sa: „Frații mei și fiii mei! Rămâneți până la sfârșit în Biserica noastră, în credința noastră, indiferent ce veți avea de pătimit”. Și Dumnezeu ne-a ajutat! De-atunci au trecut peste cincizeci de ani, peste jumătate de secol de la moartea lui și de la suferințele lui. Și noi am rămas până astăzi alipiți de credința noastră și de dragostea poporului nostru, după cum ne-a învățat el până pe patul martiriului și morții sale.

Acest lucru dorim și noi să vi-l spunem. Și, printre toți eroii patriei noastre și binefăcătorii poporului nostru, și oamenii sfinți ai Bisericii noastre, să nu-l uităm niciodată pe acest mare om al lui Dumnezeu pe urma căruia și după jertfa căruia iată că și noi culegem astăzi bucurii și binecuvântări.

Nici un popor din lumea asta nu are în sânul lui o lucrare așa de minunată, care să ducă viu și sfânt, și înflăcărat Cuvântul lui Dumnezeu prin trăirea, prin lacrimile, prin rugăciunile, prin viața lor ca această Lucrare minunată care a ieșit din acele șapte răni, ca cele șapte răni ale Mântuitorului de pe cruce... Șapte răni ale Părintelui Iosif.

Pe marii binefăcători ai noștri nu trebuie să-i uităm niciodată. Suntem niște urmași nevrednici dacă nu ne vom cinsti marii noștri sfinți și binefăcători care au făcut pentru neamul nostru și pentru poporul nostru lucruri nemuritoare și eterne. Spune Cuvântul lui Dumnezeu că un singur om valorează mai mult decât lumea întreagă. Dar dacă atâtea sute de mii și poate milioane de suflete Dumnezeu a scăpat de la moarte, din alcoolism, din toate lucrurile stricate și murdare în care trăiesc majoritatea oamenilor, și pe aceștia i-a scăpat prin jertfa lui, atunci vedem cât de mare valoare are un suflet prin care Dumnezeu a salvat atâtea mii de oameni.

De aceea, binecuvântăm pe Domnul că în Biserica noastră, în credința noastră și în neamul nostru am avut un astfel de sfânt. El ne-a învățat să ne iubim patria - și noi o iubim. Ne-a învățat să ne iubim Biserica - și noi o iubim. Ne-a învățat să ne iubim semenii noștri, să iubim munca, să iubim cinstea, să iubim credința, să iubim viața frumoasă - și noi le iubim și așa îi învățăm și pe urmașii noștri. Pentru că suntem siguri că numai acel popor va fi fericit și va avea un viitor sigur, care va crește copii credincioși, mame credincioase, tineret credincios, destoinic, inteligent, harnic, cinstit, vrednic în toate privințele. Să-și iubească patria mai presus de orice. Să-și iubească credința mai presus de orice. Că în felul acesta ei vor fi folositori omenirii mai presus ca oricare.

Au trecut mulți ani de când noi nu ne-am prea bucurat de atâta prețuire și de atâta încredere de la mai-marii noștri duhovnicești cum s-ar fi cuvenit, după munca și jertfa de care ne-am străduit să dăm dovadă cu smerenie și cu tăcere, și cu răbdare, de-a lungul atâtor ani câți au trecut de atunci... peste o jumătate de secol, până astăzi.

Acum ne bucurăm și-I mulțumim lui Dumnezeu că vă putem vesti că am fost nu de mult înaintea mai-marilor Bisericii noastre - începând chiar de la Prea Fericirea Sa, Patriarhul Iustin, și apoi la toți ceilalți (la unii am fost, la alții urmează să mergem) - cu această dragoste și dorință a noastră să fim înțeleși și prețuiți așa cum suntem: ca niște elemente care, puse în niște condiții mai favorabile și [având] mai multă încredere [din partea] mai-marilor noștri, am putea să ajutăm și mai efectiv la tot ceea ce este atât de necesar: munca vrednică, cinstită viața cumpătată și echilibrată, și credința, și statornicia noastră în dragostea față de Biserica noastră și față de patria noastră. Noi, nici unii dintre noi, nu ne-am părăsit nici patria noastră, nici credința noastră și dorim să nu le părăsim niciodată. Și ne rugăm lui Dumnezeu nu numai să nu le părăsim; dar, lucrând în mijlocul lor cu toată dragostea și devotamentul nostru, să putem ajuta mai grabnic la înflorirea lor, la înfrumusețarea lor și la binecuvântarea lor.

Avem promisiuni că foarte curând adunările noastre de duminica vor putea avea loc în toate bisericile, cu concursul, cu prietenia, cu binevoitoarea înțelegere a preoților noștri. Îi îndemnăm pe frații noștri, [pentru] când vor veni dispozițiile acestea, să caute cu toată dragostea și cu toată prețuirea să se apropie de preoții pe care Dumnezeu i-a dat bisericilor noastre și să căutăm să-i ajutăm în tot ceea ce privește buna stare atât duhovnicească - în primul rând duhovnicească dar și materială a bisericilor noastre, care ne-au rămas nouă, în grija și-n păstrarea noastră, de la părinții noștri sfinți care odihnesc în pământul acesta cu trupurile lor și în cerul de deasupra acestui pământ cu sufletele lor. Și, când și noi vom merge cu trupul în pământul acesta, lângă trupurile lor, să ne poată primi liniștiți. Și, când sufletele noastre vor merge în cerul acesta, lângă sufletele lor, să se poată bucura de noi și Dumnezeu că I-am fost credincioși, și părinții noștri că le-am fost cu adevărat urmași vrednici. (...)