Mărginire şi nemărginire
Traian Dorz - Pășunile Dulci
1 - Şi dacă pe pământ nu găsim totuşi nici un mijloc de comparaţie şi de măsură pentru ceva - atunci avem lumea cerească şi veşnică, faţă de care tot ce este pământesc şi trecător, este nespus de puţin, de mic şi de slab.
Când fără de seamăn ar părea el aici atunci noi spunem: Frumos ca soarele. Înalt cât cerul, dulce ca lumina...
Numai pentru Dumnezeu Făcătorul tuturor acestor frumuseţi nu găseşti nimic despre care să spunem că El este aşa.
2 - Pentru Dumnezeu nu se găseşte nimic spre a se putea spune: El este atât de mare, sau El este aşa de bun, ori El este aşa de bogat, aşa de frumos, aşa de veşnic...
Cu El nimic şi nimeni nu poate să se asemene sau să se măsoare.
El este totdeauna şi mai mare. Şi mai bun. Şi mai frumos.
Şi mai adânc. Şi mai mult...
Infinit mai mult.
3 - Oricât de mult am face pentru Dumnezeu, El merită şi mai mult.
Oricât de mult L-am iubi, se cuvine să-L iubim şi mai mult.
Oricât de frumos I-am cânta, El este vrednic de şi mai frumos.
4 - Pe lângă ceea ce dragostea ne încredinţează că Îi suntem datori lui Dumnezeu, oricât am fi făcut, nu înseamnă încă nimic.
Căci şi a-I da ceva este un har. Fiindcă de la El avem tot ceea ce Îi dăm.
Numai dragostea de a-I da, singură ea este de la noi.
5 - Toate făgăduinţele lui Dumnezeu lăsate nouă în Sfântul Său Cuvânt din Scripturi, sunt întru totul adevărate şi vrednice de a fi crezute.
Pentru că se vor împlini şi în Viitor, întocmai cum s-au împlinit şi în Trecut.
6 - Când Domnul Dumnezeu făcuse făgăduinţa, ai Lui încă stăteau departe şi chinuiţi.
Dar cei care se bizuiau pe Domnul nu s-au îndoit câtuşi de puţin că El are puterea să-i aducă şi că El îi va aduce şi îi va aşeza iarăşi în Canaanul pe care li-l făgăduise.
Tot ce făgăduieşte Gura lui Dumnezeu, - Mâinile Lui au puterea să înfăptuiască.
7 - După cum Dumnezeu Tatăl l-a scos pe poporul Său din robie şi l-a dus în Canaan,
tot aşa de adevărat este că Hristos Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, îi va scoate şi îi va izbăvi pe toţi cei care cred şi se încred în El, din orice apăsare şi necaz, până ce îi va duce şi El şi îi va aşeza pe veci, în acel loc fericit şi binecuvântat pe care a spus El că Se duce să li-l pregătească la Tatăl.
Cei ce cred asta vor ajunge s-o vadă.
8 - Când Împăratul vorbeşte, atunci toate tac.
Şi acei de sus, nu numai acei de jos.
Iar dacă la glasul lui ascultă cei mari, cum vor putea să nu asculte cei mici?
Dacă iau aminte cerurile, - de ce nu ia oare şi pământul?
9 - Cuvântul lui Dumnezeu şi laudele Numelui Său Sfânt, sunt ceva atât de însemnat, încât şi cerurile şi pământul iau aminte. Şi trebuie să ia aminte la ele.
Ce cutremurător de Sfânt este Cuvântul lui Dumnezeu!
Cât de pătruns de acest lucru trebuie să fie orice om, care rosteşte cu gura lui acest înfocat Cuvânt!
Pământul la fel.
Numai tu nu iei seama ce vorbeşti?
Cei din cer te aud. Cei de pe pământ te văd - ce vorbeşti şi ce faci.
Numai tu nu te cutremuri?
Atâţia se îngrozesc ce vorbeşti. Numai tu omule, nu?
11 - Când se propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu, cerurile iau aminte şi ascultă... Tu omule cum asculţi la El?
12 - A ţine seama de trecut, este o mare înţelepciune.
Nimeni nu se va putea îndrepta niciodată în viitor dacă nu-şi va aduce aminte ca să tragă învăţătură din cele petrecute mai demult.
Toată istoria trecutului este o carte plină de învăţăminte, de care orice om care vrea să ajungă bine, trebuie să ţină seama cu grijă.
13 - Nimeni dintre noi n-a crescut învăţat.
Până la noi, câţi înaintaşi ai noştri au muncit din greu, au luptat şi s-au jertfit pentru ca noi astăzi să ne putem bucura de o stare pe care ei, sute şi mii de ani, n-au avut-o, dar au muncit pentru ca s-o avem noi.
14 - Câte mijloace care ne uşurează şi ne înfrumuseţează astăzi viaţa noastră, părinţii noştri nu le-au avut.
Câtă experienţă ne-a rămas de la ei!
Câte învăţăminte din munca şi din lupta lor!
Câte binefaceri în urma jertfelor lor!
Cât de îndatoraţi le suntem!
Cât de recunoscători trebuie să le fim!
15 - Să ia bine seama orice tânăr la aceste adevăruri.
Căci dacă nu se va simţi adânc legat de rădăcina sănătoasă a credinţei înaintaşilor săi, nici nu va putea creşte drept.
Nici nu va putea avea urmaşi buni şi roade rodnice.
Pomul rupt de rădăcina sa, se usucă şi piere.
16 - Ce rău este uneori că îi merge omului bine.
Şi cât de atent şi veghetor trebuie să fie un credincios al Domnului, când începe să-i meargă lucrurile din plin.
Şi când începe să nu mai aibă nici o cruce apăsătoare pe umerii săi. Şi nici o sarcină sub care să sufere.
17 - Adeseori moartea credinţei, vine din comoditate. Din liniştea lumească vine slăbirea râvnei.
Şi îngheţarea rugăciunii
şi pierderea curăţiei
şi părăsirea adunării şi adormirea vegherii şi întinarea neprihănirii...
şi uitarea ţintei şi lepădarea legământului şi dezbinarea frăţiei
şi după toate acestea, părăsirea lui Dumnezeu.
18 - Într-o astfel de stare, dacă mila Domnului nu trimite după cel ajuns în această prăpastie, câinele cel dureros dar salvator al suferinţei,
- omul căzut acolo, acolo şi piere pe veci.
Singura salvare dintr-o astfel de moarte - este numai suferinţa.
19 - Dacă vom mai scăpa vreodată de aici, aş vrea să strig cu glas de tunet tuturor fraţilor ca să fie treji de o mie de ori mai mult atunci când toate le merg bine lumeşte...
Căci acolo inima se îngraşă...
mintea se îngroaşă...
duhul se lăţeşte,
iar sufletul se leapădă de Dumnezeu, Ziditorul lui.
Şi nesocoteşte stânca mântuirii sale...
Aceasta este cea mai cumplită sinucidere.
20 - Cuvintele înştiinţărilor sfinte trebuie să ne umple inimile de teamă şi mintea totdeauna de o atentă veghere.
Pentru că ele ne aduc aminte că Dumnezeu nu este numai dragoste, ci este şi dreptate şi gelozie.
Că mâinile Lui nu se întind numai să mântuiască, ci să şi pedepsească.
Şi că focul Lui nu numai luminează şi încălzeşte - ci şi arde.
Dumnezeul nostru, nu ne lăsa să le uităm niciodată.
Amin.