Mărturisire şi răspundere
Traian Dorz - Săgețile biruitoare
1 - Când vei fi dus în faţa mai marilor lumii pentru Numele Domnului Isus, - fii cu grijă că în felul acesta ţi se dă poate un prilej unic, pentru a le mărturisi şi lor despre Domnul Isus şi despre mântuirea lor.
Foloseşte cu înţelepciune fiecare clipă şi fiecare prilej de vorbe pentru asta.
Căci poate nu-i vei mai întâlni decât în clipa Judecăţii din Urmă, când vom fi confruntaţi, din nou, faţă în faţă înaintea lui Hristos.
Şi vei răspunde atunci greu şi pentru adevărul pe care trebuia să-l înfăţişezi înaintea lor în chip vrednic,
- dar le-ai înjosit din frica nevrednică.
2 - Ia bine seama - uneori ai un prilej unic.
Mergi în faţa mai marilor lumii în Numele lui Hristos.
Ascultă ce-ţi spune Hristos ca să le spui.
Teme-te numai de El.
Înfăţişează-L numai pe El.
Apără-te numai cu El.
Bizuieşte-te numai pe El.
Ca să ieşi de la masa mai marelui, cu cugetul curat.
Nu întinat şi încărcat de o osândă veşnică.
3 - Un suflet credincios nu poate purta în el pizmă.
Pizma este de la diavolul.
Iar noi nu trebuie să putem avea nimic de la cel rău.
Noi nu avem pentru ca să pizmuim, - fiindcă nimeni pe lume nu trebuie pizmuit.
Şi pentru ce i-am pizmui pe semenii noştri?
4 - Oamenii de obicei pizmuiesc pe cei avuţi şi pe cei înălţaţi în lumea asta.
Dar când te gândeşti ce deşertăciune este avuţia lumească
şi ce înşelătorie este slava lumii,
- atunci vezi cât de nefericiţi ajung mâine cei ce le au pe acestea azi.
Cât de scump le plătesc ei cu sufletul şi cu mântuirea lor veşnică
- şi ce gunoi şi ce ruini rămân curând, din toate acestea.
5 - Pe cei nelegiuiţi trebuie să-i plângi, iar să nu-i pizmuieşti.
Trebuie să-i ajuţi să vină la Dumnezeu, dar să nu te îndepărtezi de ei.
Trebuie să-ţi fie milă de ei, fiindcă n-ai pentru ce să-i invidiezi, dar ai pentru ce să-i tânguieşti.
6 - Ce preţuieşte slava lumii de acum, plătită cu preţul unei ocări veşnice?
Şi ce valorează bucuria de o clipă a păcatului cumpărată astăzi cu o nesfârşită suferinţă în veşnicia de mâine?
O, nu pizmui pe cei răi, ci deplânge atât de scurta lor fericire de acum
şi deşertăciunea goală a slavei lor lumeşti, atât de trecătoare, dar atât de blestemată.
7 - Adevărurile scumpe, sunt comorile lui Dumnezeu şi avuţia inimii credincioase.
Aceste taine sunt ascunse, ca mărgăritarul în ţărână, iar cine le doreşte, trebuie să le caute cu stăruinţă şi cu scumpătate.
Ostenelile pe care le depui spre căutarea lor arată şi dragostea ta pentru ele. Dar şi vrednicia de a le dobândi.
8 - Omul înţelept şi credincios, caută meditaţia, adică munca fericită de a cerceta adâncimile Cuvântului Sfânt,
fiindcă numai prin munca aceasta poate pătrunde în descoperirea plină de frumuseţi a Adevărului Sfânt,
a tainelor sfinte,
a acelor minuni fericite care te luminează şi îmbogăţesc în Dumnezeu.
O ce comori nebănuite are Domnul să descopere aleşilor Săi.
Dar pentru aceasta ei trebuie să muncească spre a le putea merita.
9 - Iată cele trei mari întinderi pe care se înfăşoară munca neobişnuită şi măreaţă de cercetare a omului şi a omenirii:
Înălţimea cerurilor. Tainele Cosmosului. Descoperirea nemărginirilor înalte...
Adâncimea pământului... Tainele materiei... Sursa existenţei materiale.
Şi inima omului, tainele vieţii şi a fiinţei omeneşti... Minunata întocmire şi ordine a mişcării şi existenţei.
Descoperirea şi centrul.
Pricina continuării sau a întreruperii,
în desfăşurarea armonioasă a acestor taine şi existenţe - este omul.
10 - A descoperi înseamnă a înlătura un văl de peste ceva care există,
- dar există acoperit.
O mâncare acoperită cu un capac,
o comoară acoperită cu o lespede,
o faţă acoperită cu o maramă...
Bucuria descoperirii este slava celui ce a luptat, a ostenit, a gândit.
Şi a stăruit până la Ţintă, până la reuşită.
Stăruinţa şi încrederea - sunt preţul fiecărei descoperiri.
11 - Munca de a alege minciuna din adevăr, ca pleava din grâu, nu este uşoară,
dar este totdeauna folositoare.
Munca de a dezgropa o comoară, de a descoperi un izvor, e totdeauna binecuvântată.
Cei ce au reuşit sunt în veci neuitaţi, fiindcă ei sunt marii binefăcători ai semenilor lor.
12 - Şi dacă cei ce doar le-au descoperit rămân neuitaţi înaintea omenirii,
atunci cât de mare trebuie să fie Slava Celui care le-a făcut aceste comori
şi le-a ştiut acoperi atât de frumos izvoarele, încât cei ce le-au aflat s-au mirat totdeauna, ce aproape şi ce simplu era totul.
13 - Când omul a fost făcut la început, el a fost aşezat de Dumnezeu Făcătorul lui, în mijlocul Paradisului Fericit...
În mijlocul Creaţiunii Fericite...
În mijlocul minunăţiilor lui Dumnezeu, pe care el le avea atunci neacoperite de ea.
Se bucura de ele nemijlocit.
Nu mai erau taine ascunse pentru el, nici una din legile universale.
Nici una din ştiinţe.
Nici una din bogăţii. Nici de Sus. Nici de jos. Nici dedesubt.
14 - Dar când păcatul l-a scos afară din starea aceea, omul a ieşit din lumină în întuneric.
Tainele au rămas acolo ascunse în lumină, dar întunericul în care a căzut el i le acoperea.
I-a rămas în suflet numai o nelămurită dar sfâşietoare amintire a tot ce pierduse
şi numai un vag fior, ca un vis înnegurat, la comorile avute,
însă pe care nu le mai avea.
15 - De aici vine chinuitoarea dorinţă de a se târî înspre ele, de a le afla bâjbâind,
- măcar că sunt atât de aproape de el.
Această chinuitoare dorinţă îl împinge pe om să caute şi să caute mereu...
Dacă n-ar fi fost asta, omul n-ar fi aflat nici astăzi ce este Focul şi Roata.
16 - Şi-a ars mâinile... Şi-a frânt picioarele... Şi-a însângerat faţa...
atât de des, atât de mult, atât de greu,
- atât de amar şi atât de îndelung.
- Dar dorinţa recâştigării, redescoperirii comorilor care îi erau cândva Cunoaştere, iar astăzi îi sunt numai Bănuială,
- este mai puternică decât orice jertfe şi osteneli.
Bâjbâind înaintează omul în întunericul Cosmosului.
Bâjbâind, - în întunericul Materiei.
Bâjbâind, - în întunericul lui însuşi,
cu dorinţa de a afla iarăşi adevărul cel atât de cunoscut de el cândva - în Eden...
17 - Omenirea n-a creat nimic...
Tot ce apare o creaţiune a omului este numai o descoperire a ceea ce era creat mai dinainte, de către înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu.
În decursul istoriei sale, omul a mers doar descoperind şi nu creând...
Descoperind numai ceea ce era creat, dar era acoperit...
Acoperit de întunericul din noi. Nu de întunericul dinafara noastră, ci de cel dinăuntrul nostru. Ca de o perdea de pe dinăuntru a unei ferestre pe care nu mai privisem,
dar o bănuiam că este.
18 - Ne uimim de fiecare Taină descoperită de om.
Şi slăvim pe omul care a reuşit să tragă o perdea de peste o fereastră.
Dar în orbia noastră nu ne uimim nespus mai mult de înţelepciunea Aceluia care a făcut minunăţia aceasta
şi a aşezat-o acolo şi aşa.
19 - Slăvim înţelepciunea şi geniul descoperitorului, dar în nebunia noastră uităm să ne proşternem cu închinare şi recunoştinţă în faţa Aceluia care le-a făcut cu atâta înţelepciune,
le-a aşezat cu atâta statornicie
şi le-a păstrat cu atâta bunătate şi dragoste pentru noi.
Ca să ne dea pe rând, marea bucurie a descoperirii lor.
20 - Cel dintâi bine care îl află un om care se întoarce de la lume la Dumnezeu, - este că el vine din întuneric la lumină,
din haos la ordine
şi de la păcat la neprihănire.
Abia atunci omul începe să-şi potrivească umblările sale dezordonate şi viaţa sa haotică, cu voia cea plină de rânduială a lui Dumnezeu.
Binecuvântat fii Tu Părintele Luminii - care Te înduri de noi atât de minunat.
Amin.