
Mărturisirea strălucită
Traian Dorz - Mărturisirea Strălucita
1 - În mărturisirea noastră despre Jertfa Mântuitorului nostru, unic de grea şi de strălucită, ni se cere tot preţul vieţii şi al morţii noastre. Preţul acesta n-ar fi fost în stare să-l dăm nici unul din noi, dacă n-am fi fost trecuţi prin examenele de foc.
Dacă n-am fi văzut cu ochii noştri
dacă n-am fi auzit cu urechile noastre
dacă n-am fi pipăit cu mâinile noastre
şi dacă n-am trăit cu inimile noastre zdrobite de groază
sau strălucite de transfigurare
spaima sau minunea.
2 - Mântuitorul le spusese în multe rânduri ucenicilor Săi câte ceva din cele ce aveau să vadă ei curând.
Dar pentru că îi iubea, Domnul Isus căuta să-i cruţe de durerea aflării mai devreme, a Patimilor Sale.
Voia totuşi - să nu le ascundă, ca ei să le ştie, spre a nu-i surprinde aceasta, neştiutori.
Pentru că ce ar fi făcut ei dacă ar fi ajuns în cernerea cea grea fără a fi înştiinţaţi
şi în luptele cele grele, fără a fi întăriţi?
3 - O, ce greşeală facem noi adesea, când ştim despre nişte lucruri triste,
despre nişte întâmplări dureroase,
sau chiar despre nişte primejdii apropiate privitoare la unii din cei pe care îi iubim, - dar de multe ori gândim:
- să nu-i spun fratelui ca să nu-l întristez,
sau să zicem: să nu le spun tocmai eu fraţilor această veste dureroasă. De ce să fiu tocmai eu acela care să le zdrobesc inima!...
Şi astfel cei pe care îi iubim, dar pe care nu i-am înştiinţat de nenorocirea care venea peste ei, rămân în necunoştinţă de aceasta şi sunt luaţi prin surprindere, - fiind loviţi şi mai dureros şi primejduiţi şi mai greu!
4 - Vai, ce prilej de cădere a fost o astfel de purtare pentru mulţi. Pentru că puţini au avut puterea să se mai ridice dintr-o astfel de cădere.
Dar chiar şi dacă s-au ridicat, părerea pe care au păstrat-o în inima lor despre cel care au aflat că ştiuse dar nu le spusese la timp - a fost amară.
5 - Ştim cu toţii ce ne aşteaptă, până la moarte, dacă alegem calea lui Hristos, -
Ştim şi vedem cum trăiesc cei care nu-L urmează pe Domnul dar ştim şi vedem şi cum mor aceştia.
Ca să alegem apoi soarta pe care ne-o dorim.
6 - Ştim cum judecă oamenii, dar ştim şi cum vor fi judecaţi.
Ştim cum petrec cei răi aici, dar ştim şi cum vor petrece în veşnicie.
Ştim aceste lucruri desluşit şi le ştim mai dinainte, cu toţii, - fiindcă ele ne sunt spuse neîncetat şi noi am luat cu toţii cunoştinţă de ele, fie cu ochii, fie cu urechile noastre.
Şi luăm cunoştinţă neîncetat despre toate.
Astfel că de felul cum ne vor găsi cele viitoare, suntem răspunzători numai noi singuri.
Nici Domnul şi nici fraţii.
7 - Dragă suflete de frate ori soră...
Şi pe tine te înştiinţează acum Domnul Isus prin aceste cuvinte, de marile întâmplări zguduitoare, prin care va trebui să treci şi tu şi lumea întreagă.
Ia cunoştinţă de ele şi vino mai lângă Hristos, vino până lângă El, până la picioarele Lui.
Alipeşte-te şi ia-L ca Însoţitor şi Mântuitor pentru sufletul tău.
Viitorul este atât de cunoscut! Şi neprevăzutul este atât de grabnic.
Nimic nu te poate linişti şi asigura, decât Hristos.
8 - Oamenii, sunt nu numai atât de schimbători ci şi atât de neputincioşi.
Nu te bizui nici pe evenimente, nici pe timp.
Acestea i-au nimicit şi i-au pierdut pe atât de mulţi dintre cei ce s-au bizuit pe ele.
Vino la Isus acum. Bizuieşte-te numai pe El.
9 - Nefericirea cea mai mare nu-i când omul nu ştie. Ci când ştie rău.
Nenorocirea cea mai mare nu-i când pe mare omul nu are nici o busolă - ci atunci când are una rea, care îi arată Sudul în loc de Nord.
Şi îl duce încolo în loc să-l ducă încoace.
10 - Nenorocirea cea mai mare nu-i când omul nu are nici un călăuzitor, ci când are unul rău, care îl îndrumă spre prăpastie, sau spre o peşteră de tâlhari - în loc să-l îndrume spre un adăpost bun.
Şi tot aşa nenorocirea cea mai mare nu-i când omul merge singur - ci este atunci când s-a însoţit cu un tâlhar, care abia aşteaptă momentul prielnic să sară asupra lui şi să-l sugrume.
11 - Nenorocirea cea şi mai mare este nu când omul n-are încă nici un fel de credinţă... pentru că atunci printr-o puternică chemare,
sau printr-o suferinţă trupească ori sufletească,
sau printr-un har aşteptat de la Dumnezeu,
- el poate ajunge în faţa lui Hristos. Şi atunci va căpăta credinţa cea bună.
- Ci nenorocirea cea cu adevărat mare şi veşnică este atunci când prin păcatele cu voia şi cu ştiinţa lui, omul ajunge să aibă o credinţă falsă,
o credinţă intolerantă
o credinţă ucigaşă
o credinţă satanică
o credinţă rea şi pierzătoare.
12 - O credinţă blestemată luptă în contra lui Dumnezeu în Numele lui Dumnezeu.
O credinţă nelegiuită foloseşte cuvintele Sfintei Scripturi ca să desfiinţeze Scriptura.
Şi caută în Numele lui Hristos să nimicească tocmai Lucrarea lui Hristos.
Şi în numele iubirii Lui - să ucidă, să suprime, să chinuie trupeşte sau duhovniceşte pe cei care mărturisesc şi trăiesc cu adevărat această iubire.
13 - Ce înspăimântătoare şi crudă fiară este credinţa cea falsă...
şi ideea cea falsă despre Dumnezeu şi despre biserică
şi fanatismul cel orb şi interesat al acelora care, în numele vieţii viitoare, urmăresc cu satanică lăcomie foloasele blestemate ale vieţii acesteia,
şi cu o făţarnică evlavie exterioară, caută numaidecât dorinţele scârboase ale trupului acestuia.
14 - Această falsă credinţă şi prefăcută evlavie are osânda orbiei şi călăuzirea cruzimii.
Ea din cauza lui Dumnezeu Îl dă afară chiar pe Dumnezeu şi bagă acolo viţelul cel de aur sau „leul” şi „ursul” nimicitor.
Şi dă afară chiar pe acei care vreau să trăiască o credinţă vie şi o dragoste fierbinte pentru Hristos.
Şi introduc un duh de rătăcire şi dezbinare care să trăiască în pace cu orice păcat şi cu orice necurăţie
împotriva Voii lui Dumnezeu şi a fraţilor,
împotriva învăţăturii sănătoase şi credinţei dintâi.
15 - Credinţa rea scoate afară lumina mântuitoare
şi aduce înăuntru întunericul ucigaş de suflete
şi învrăjbitor de fraţi.
16 - Sfântul Ştefan a fost prima victimă - după Hristos, a credinţei rătăcite şi împotrivitoare.
Ştefan a fost prins victimă a acelei fiare care îşi schimbă mereu numai părul, dar năravul îi rămâne tot aşa de sălbatic,
cum fusese înainte când îi ucisese pe profeţii şi pe oamenii trimeşi de Dumnezeu, înaintea Fiului Său Iubit (Luca 20, 9-16).
17 - Numai în ziua cea mare a Judecăţii, când vor fi scoase la iveală toate-toate cele ascunse ale oamenilor,
- se va putea afla şi şti cu adevărat, cât de nenumărate milioane de ucideri
şi cât de uriaşă cantitate de suferinţă a făcut această blestemată fiară sălbatică - credinţele cele fără de credinţă, adevărurile cele fără adevăr şi dumnezeii celor fără Dumnezeu.
Ce pedeapsă ar fi oare prea grea să n-o merite aceştia pe veşnicie?
Ce cuvânt ar fi prea fierbinte ca să nu le fie potrivit lor - şi alor lor?
18 - Nu urâţi pe nimeni, mai ales în Numele lui Hristos, nici un suflet, nici o familie, nici o biserică.
Nu apăsaţi adevărul cu armele cruzimii.
Nu alungaţi în numele iubirii.
Şi nu loviţi în numele credinţei, lăudându-vă în numele smereniei,
- ca să nu ajungeţi să ucideţi în Numele lui Dumnezeu.
Uciderea aceasta este cea mai înspăimântătoare şi pedeapsa va fi cea mai cumplită.
19 - Necunoaşterea cea mai vinovată este nu din neputinţă ci din nevoinţă.
Nu din simplitate - ci din belşug,
nu din înapoiere - ci din răutate,
necunoaşterea din vrăjmăşie, faţă de Dumnezeu,
şi din ură faţă de Hristos,
şi din împotrivire faţă de Duhul Sfânt,
şi din pornire nejustificată faţă de Evanghelie,
şi din prejudecată faţă de Adevăr,
şi din cruzime faţă de credincioşi.
20 - Această necunoaştere este a celor care cunosc îndeaproape, dar cunosc rău,
ei cunosc foarte multe, dar le interpretează satanic,
şi cunosc destul de bine Adevărul, dar voit îl înfăţişează rău,
pentru a ucide pe credincioşii adevăraţi,
pentru a strâmba căile drepte
şi pentru a nimici Lucrarea cea a Evangheliei curate.
Dumnezeule Bun, ai milă şi fă-i să vadă strălucita mărturie a minunilor Tale. Ca văzându-le să se mântuiască prin credinţa lor.
Amin.