Mărturisirea strălucită
Traian Dorz - Mărturisirea Strălucita
1 - În mărturisirea noastră despre Jertfa Mântuitorului nostru, unic de grea și de strălucită, ni se cere tot prețul vieții și al morții noastre. Prețul acesta n-ar fi fost în stare să-l dăm nici unul din noi, dacă n-am fi fost trecuți prin examenele de foc.
Dacă n-am fi văzut cu ochii noștri
dacă n-am fi auzit cu urechile noastre
dacă n-am fi pipăit cu mâinile noastre
și dacă n-am trăit cu inimile noastre zdrobite de groază
sau strălucite de transfigurare
spaima sau minunea.
2 - Mântuitorul le spusese în multe rânduri ucenicilor Săi câte ceva din cele ce aveau să vadă ei curând.
Dar pentru că îi iubea, Domnul Isus căuta să-i cruțe de durerea aflării mai devreme, a Patimilor Sale.
Voia totuși - să nu le ascundă, ca ei să le știe, spre a nu-i surprinde aceasta, neștiutori.
Pentru că ce ar fi făcut ei dacă ar fi ajuns în cernerea cea grea fără a fi înștiințați
și în luptele cele grele, fără a fi întăriți?
3 - O, ce greșeală facem noi adesea, când știm despre niște lucruri triste,
despre niște întâmplări dureroase,
sau chiar despre niște primejdii apropiate privitoare la unii din cei pe care îi iubim, - dar de multe ori gândim:
- să nu-i spun fratelui ca să nu-l întristez,
sau să zicem: să nu le spun tocmai eu fraților această veste dureroasă. De ce să fiu tocmai eu acela care să le zdrobesc inima!...
Și astfel cei pe care îi iubim, dar pe care nu i-am înștiințat de nenorocirea care venea peste ei, rămân în necunoștință de aceasta și sunt luați prin surprindere, - fiind loviți și mai dureros și primejduiți și mai greu!
4 - Vai, ce prilej de cădere a fost o astfel de purtare pentru mulți. Pentru că puțini au avut puterea să se mai ridice dintr-o astfel de cădere.
Dar chiar și dacă s-au ridicat, părerea pe care au păstrat-o în inima lor despre cel care au aflat că știuse dar nu le spusese la timp - a fost amară.
5 - Știm cu toții ce ne așteaptă, până la moarte, dacă alegem calea lui Hristos, -
Știm și vedem cum trăiesc cei care nu-L urmează pe Domnul dar știm și vedem și cum mor aceștia.
Ca să alegem apoi soarta pe care ne-o dorim.
6 - Știm cum judecă oamenii, dar știm și cum vor fi judecați.
Știm cum petrec cei răi aici, dar știm și cum vor petrece în veșnicie.
Știm aceste lucruri deslușit și le știm mai dinainte, cu toții, - fiindcă ele ne sunt spuse neîncetat și noi am luat cu toții cunoștință de ele, fie cu ochii, fie cu urechile noastre.
Și luăm cunoștință neîncetat despre toate.
Astfel că de felul cum ne vor găsi cele viitoare, suntem răspunzători numai noi singuri.
Nici Domnul și nici frații.
7 - Dragă suflete de frate ori soră...
Și pe tine te înștiințează acum Domnul Isus prin aceste cuvinte, de marile întâmplări zguduitoare, prin care va trebui să treci și tu și lumea întreagă.
Ia cunoștință de ele și vino mai lângă Hristos, vino până lângă El, până la picioarele Lui.
Alipește-te și ia-L ca Însoțitor și Mântuitor pentru sufletul tău.
Viitorul este atât de cunoscut! Și neprevăzutul este atât de grabnic.
Nimic nu te poate liniști și asigura, decât Hristos.
8 - Oamenii, sunt nu numai atât de schimbători ci și atât de neputincioși.
Nu te bizui nici pe evenimente, nici pe timp.
Acestea i-au nimicit și i-au pierdut pe atât de mulți dintre cei ce s-au bizuit pe ele.
Vino la Isus acum. Bizuiește-te numai pe El.
9 - Nefericirea cea mai mare nu-i când omul nu știe. Ci când știe rău.
Nenorocirea cea mai mare nu-i când pe mare omul nu are nici o busolă - ci atunci când are una rea, care îi arată Sudul în loc de Nord.
Și îl duce încolo în loc să-l ducă încoace.
10 - Nenorocirea cea mai mare nu-i când omul nu are nici un călăuzitor, ci când are unul rău, care îl îndrumă spre prăpastie, sau spre o peșteră de tâlhari - în loc să-l îndrume spre un adăpost bun.
Și tot așa nenorocirea cea mai mare nu-i când omul merge singur - ci este atunci când s-a însoțit cu un tâlhar, care abia așteaptă momentul prielnic să sară asupra lui și să-l sugrume.
11 - Nenorocirea cea și mai mare este nu când omul n-are încă nici un fel de credință... pentru că atunci printr-o puternică chemare,
sau printr-o suferință trupească ori sufletească,
sau printr-un har așteptat de la Dumnezeu,
- el poate ajunge în fața lui Hristos. Și atunci va căpăta credința cea bună.
- Ci nenorocirea cea cu adevărat mare și veșnică este atunci când prin păcatele cu voia și cu știința lui, omul ajunge să aibă o credință falsă,
o credință intolerantă
o credință ucigașă
o credință satanică
o credință rea și pierzătoare.
12 - O credință blestemată luptă în contra lui Dumnezeu în Numele lui Dumnezeu.
O credință nelegiuită folosește cuvintele Sfintei Scripturi ca să desființeze Scriptura.
Și caută în Numele lui Hristos să nimicească tocmai Lucrarea lui Hristos.
Și în numele iubirii Lui - să ucidă, să suprime, să chinuie trupește sau duhovnicește pe cei care mărturisesc și trăiesc cu adevărat această iubire.
13 - Ce înspăimântătoare și crudă fiară este credința cea falsă...
și ideea cea falsă despre Dumnezeu și despre biserică
și fanatismul cel orb și interesat al acelora care, în numele vieții viitoare, urmăresc cu satanică lăcomie foloasele blestemate ale vieții acesteia,
și cu o fățarnică evlavie exterioară, caută numaidecât dorințele scârboase ale trupului acestuia.
14 - Această falsă credință și prefăcută evlavie are osânda orbiei și călăuzirea cruzimii.
Ea din cauza lui Dumnezeu Îl dă afară chiar pe Dumnezeu și bagă acolo vițelul cel de aur sau „leul” și „ursul” nimicitor.
Și dă afară chiar pe acei care vreau să trăiască o credință vie și o dragoste fierbinte pentru Hristos.
Și introduc un duh de rătăcire și dezbinare care să trăiască în pace cu orice păcat și cu orice necurăție
împotriva Voii lui Dumnezeu și a fraților,
împotriva învățăturii sănătoase și credinței dintâi.
15 - Credința rea scoate afară lumina mântuitoare
și aduce înăuntru întunericul ucigaș de suflete
și învrăjbitor de frați.
16 - Sfântul Ștefan a fost prima victimă - după Hristos, a credinței rătăcite și împotrivitoare.
Ștefan a fost prins victimă a acelei fiare care își schimbă mereu numai părul, dar năravul îi rămâne tot așa de sălbatic,
cum fusese înainte când îi ucisese pe profeții și pe oamenii trimeși de Dumnezeu, înaintea Fiului Său Iubit (Luca 20, 9-16).
17 - Numai în ziua cea mare a Judecății, când vor fi scoase la iveală toate-toate cele ascunse ale oamenilor,
- se va putea afla și ști cu adevărat, cât de nenumărate milioane de ucideri
și cât de uriașă cantitate de suferință a făcut această blestemată fiară sălbatică - credințele cele fără de credință, adevărurile cele fără adevăr și dumnezeii celor fără Dumnezeu.
Ce pedeapsă ar fi oare prea grea să n-o merite aceștia pe veșnicie?
Ce cuvânt ar fi prea fierbinte ca să nu le fie potrivit lor - și alor lor?
18 - Nu urâți pe nimeni, mai ales în Numele lui Hristos, nici un suflet, nici o familie, nici o biserică.
Nu apăsați adevărul cu armele cruzimii.
Nu alungați în numele iubirii.
Și nu loviți în numele credinței, lăudându-vă în numele smereniei,
- ca să nu ajungeți să ucideți în Numele lui Dumnezeu.
Uciderea aceasta este cea mai înspăimântătoare și pedeapsa va fi cea mai cumplită.
19 - Necunoașterea cea mai vinovată este nu din neputință ci din nevoință.
Nu din simplitate - ci din belșug,
nu din înapoiere - ci din răutate,
necunoașterea din vrăjmășie, față de Dumnezeu,
și din ură față de Hristos,
și din împotrivire față de Duhul Sfânt,
și din pornire nejustificată față de Evanghelie,
și din prejudecată față de Adevăr,
și din cruzime față de credincioși.
20 - Această necunoaștere este a celor care cunosc îndeaproape, dar cunosc rău,
ei cunosc foarte multe, dar le interpretează satanic,
și cunosc destul de bine Adevărul, dar voit îl înfățișează rău,
pentru a ucide pe credincioșii adevărați,
pentru a strâmba căile drepte
și pentru a nimici Lucrarea cea a Evangheliei curate.
Dumnezeule Bun, ai milă și fă-i să vadă strălucita mărturie a minunilor Tale. Ca văzându-le să se mântuiască prin credința lor.
Amin.