Moartea cea mai fioroasă
Traian Dorz - Prietenul Tinereții mele
1 - Tu m-ai învrednicit pe mine să fiu atât de aproape de Inima Ta.
2 - Mi-ai arătat nu numai cea mai mare iubire ci și cea mai mare încredere.
3 - Eu trebuia să mă duc să mărturisesc oricui, prin cuvântul meu, prin trăirea mea, prin toată lumina ochilor mei, fericirea de a Te cunoaște, de a fi al Tău.
4 - Trebuia să arat ce salt ceresc transformă prin nașterea de sus pe oricine află lumina Ta minunată.
5 - Ce scop măreț și unic aveam eu. Nimeni n-a mai avut așa.
6 - Ce mărturie slăvită eram să aduc pe pământ! Nimeni nu mai fusese astfel.
7 - Ce fericit și dezlegat de toate celelalte ar fi trebuit să merg, să strig, să ard pentru Tine! Mai mult ca oricine.
8 - Cât ar fi trebuit să se arate lumii de aprinsă, de strălucită, de biruitoare dragostea Ta în mine, după cum se arătase în Tine dragostea mea!
Câtva timp, într-adevăr, așa a fost.
9 - Nu voi putea uita niciodată cât de fericit eram atunci, luptând cu toți, până când și cu cei mai puternici și mai dragi, pentru Tine Dragostea mea, pentru că Te iubeam nespus de mult ca pe orice, ca pe oricine.
10 - Și câtă vreme această dragoste mi-a ars înalt pe altarul curat al inimii, nimic nu m-a putut clătina, nimic nu m-a putut birui, nimic nu m-a putut despărți de Tine...
11 - Dar nu numai hărțuielile lor prea îndelungi și prea multe m-au obosit. Nu numai vrăjmașii Tăi dinafara mea, ci mai ales vrăjmașii dinăuntrul meu m-au doborât.
12 - Lipsa mea de veghere și de pregătire în vederea ispitei,
și prea marea mea încredere în puterile mele,
13 - nepăsarea mea față de rugăciune, de evlavie și de temerea de păcat.
Și mai ales răcirea dragostei mele stăruitoare, ostenitoare, alipită strâns numai de Tine.
14 - Toate acestea m-au adus pe nesimțite dar sigur, până la marginea acelei prăpăstii, unde m-am prăbușit apoi în clipa când echilibrul meu lăuntric s-a pierdut.
15 - Când lumina duhului meu s-a stins, când temelia credincioșiei mele s-a zdruncinat de tot,
16 - atunci întunericul m-a cuprins din toate părțile.
17 - Am zăcut apoi timp lung, întunecat și amar, în cea mai înspăimântătoare dintre toate singurătățile care pot fi pe lume. Când nici unul dintre ceruri nu se mai deschide.
18 - Când nici una dintre nădejdi nu mai licărește și când nici unul dintre mângâietori nu mai vine.
19 - Când numai întunericul deznădejdii, numai spaima morții și numai adâncimile satanice vreau să-mi răvășească și să-mi ucidă toată lumina inimii mele.
20 - Părăsit atunci de prietenii Tăi, Prietenul meu Îndurerat,
eram acoperit de lepra păcătoșirii în care căzusem
21 - și neavând lângă mine decât făpturi respingătoare cu glas și cu apropieri șerpești,
- nu mai așteptam decât moartea cea fioroasă.
Și de o mie de ori mai fioros: - ceea ce venea după ea!
22 - Atunci am scos din adâncul sufletului meu, din adâncul prăbușirii mele și din adâncul celor mai amare lacrimi, acel strigăt mai deznădăjduit ca moartea:
23 - O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi dintr-o astfel de moarte?
Nimeni nu mai fusese prăbușit atât de jos.