Moartea cea mai fioroasă
Traian Dorz - Prietenul Tinereții mele
1 - Tu m-ai învrednicit pe mine să fiu atât de aproape de Inima Ta.
2 - Mi-ai arătat nu numai cea mai mare iubire ci şi cea mai mare încredere.
3 - Eu trebuia să mă duc să mărturisesc oricui, prin cuvântul meu, prin trăirea mea, prin toată lumina ochilor mei, fericirea de a Te cunoaşte, de a fi al Tău.
4 - Trebuia să arat ce salt ceresc transformă prin naşterea de sus pe oricine află lumina Ta minunată.
5 - Ce scop măreţ şi unic aveam eu. Nimeni n-a mai avut aşa.
6 - Ce mărturie slăvită eram să aduc pe pământ! Nimeni nu mai fusese astfel.
7 - Ce fericit şi dezlegat de toate celelalte ar fi trebuit să merg, să strig, să ard pentru Tine! Mai mult ca oricine.
8 - Cât ar fi trebuit să se arate lumii de aprinsă, de strălucită, de biruitoare dragostea Ta în mine, după cum se arătase în Tine dragostea mea!
Câtva timp, într-adevăr, aşa a fost.
9 - Nu voi putea uita niciodată cât de fericit eram atunci, luptând cu toţi, până când şi cu cei mai puternici şi mai dragi, pentru Tine Dragostea mea, pentru că Te iubeam nespus de mult ca pe orice, ca pe oricine.
10 - Şi câtă vreme această dragoste mi-a ars înalt pe altarul curat al inimii, nimic nu m-a putut clătina, nimic nu m-a putut birui, nimic nu m-a putut despărţi de Tine...
11 - Dar nu numai hărţuielile lor prea îndelungi şi prea multe m-au obosit. Nu numai vrăjmaşii Tăi dinafara mea, ci mai ales vrăjmaşii dinăuntrul meu m-au doborât.
12 - Lipsa mea de veghere şi de pregătire în vederea ispitei,
şi prea marea mea încredere în puterile mele,
13 - nepăsarea mea faţă de rugăciune, de evlavie şi de temerea de păcat.
Şi mai ales răcirea dragostei mele stăruitoare, ostenitoare, alipită strâns numai de Tine.
14 - Toate acestea m-au adus pe nesimţite dar sigur, până la marginea acelei prăpăstii, unde m-am prăbuşit apoi în clipa când echilibrul meu lăuntric s-a pierdut.
15 - Când lumina duhului meu s-a stins, când temelia credincioşiei mele s-a zdruncinat de tot,
16 - atunci întunericul m-a cuprins din toate părţile.
17 - Am zăcut apoi timp lung, întunecat şi amar, în cea mai înspăimântătoare dintre toate singurătăţile care pot fi pe lume. Când nici unul dintre ceruri nu se mai deschide.
18 - Când nici una dintre nădejdi nu mai licăreşte şi când nici unul dintre mângâietori nu mai vine.
19 - Când numai întunericul deznădejdii, numai spaima morţii şi numai adâncimile satanice vreau să-mi răvăşească şi să-mi ucidă toată lumina inimii mele.
20 - Părăsit atunci de prietenii Tăi, Prietenul meu Îndurerat,
eram acoperit de lepra păcătoşirii în care căzusem
21 - şi neavând lângă mine decât făpturi respingătoare cu glas şi cu apropieri şerpeşti,
- nu mai aşteptam decât moartea cea fioroasă.
Şi de o mie de ori mai fioros: - ceea ce venea după ea!
22 - Atunci am scos din adâncul sufletului meu, din adâncul prăbuşirii mele şi din adâncul celor mai amare lacrimi, acel strigăt mai deznădăjduit ca moartea:
23 - O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi dintr-o astfel de moarte?
Nimeni nu mai fusese prăbuşit atât de jos.