În cel mai greu întuneric
Traian Dorz - Prietenul Tinereții mele
1 - O, nenorocitul de mine, ce aspre au fost cuvintele mele împotriva Ta!
2 - Ce nedrept eram eu însumi cu mine atunci când Te învinuiam pe Tine. Cum îmi nimiceam chiar eu cu mâinile mele, propria mea fericire alungându-Te!
3 - Tu îmi spuseși de atâtea ori că va veni încercarea dragostei mele. Și că necazurile vor fi singurul mijloc prin care se va putea dovedi că eu Te iubesc pe Tine cu adevărat.
4 - Mi-ai dovedit de atâtea ori că dragostea Ta pentru mine a trecut biruitoare prin încercări nespus mai mari decât oricare mi le-aș fi putut închipui eu.
5 - Făcându-mă să înțeleg că și dragostea mea pentru Tine nu poate adeveri decât astfel, că este sau nu, vrednică de Tine.
6 - Dar într-o clipă de nebunie și de nerăbdare, eu am uitat totul.
7 - Cât Te-am avut lângă mine, nu Te-am știut prețui.
Mi-ai îmbogățit sufletul atât de mult încât ajunsesem să mă văd bogat și fără de Tine.
8 - Mi-ai dăruit atâtea frumuseți și binecuvântări, încât mă credeam fericit și fără Prezența Ta.
9 - M-ai acoperit cu atâtea daruri și m-ai înzestrat cu atâtea binefaceri, că mă credeam îndestulat pe totdeauna - chiar și dacă n-ai mai fi Tu.
10 - Suferința pentru Tine îmi apăru atunci fără nici un rost, ba chiar îmi păru o povară chinuitoare și rușinoasă.
11 - Tu Însuți îmi păru că ești pentru mine ceva chinuitor și rușinos. Din pricina Ta trebuia să înfrunt prea multă ură, prea multe lovituri, prea multe pierderi.
12 - Și nu le mai puteam înfrunta. Pierdusem orice putere.
13 - Ai mei, pe care îi părăsisem cândva pentru Tine, îmi deveniseră dintr-o dată atât de necesari și de buni, încât chiar mă miram cum de am avut nebunia să-i părăsesc pentru a asculta de Cuvintele Tale.
14 - Întunecarea minții mele merse și mai departe:
Tot ce pierdusem în fața lumii, îmi apăru peste măsură de scump și de însemnat, față de tot ce aflasem în fața Ta.
15 - Toate aceste pierderi îmi goliră inima și îmi împovărau sufletul în așa fel încât am ajuns să mă prăbușesc până la starea din care Ți-am aruncat acele cuvinte mai aspre și mai nebunești decât oricare vorbe care au putut ieși vreodată din gura mea. Și tocmai Ție.
16 - Tocmai Ție, Preaiubitul inimii mele, Singura Fericire a sărmanei mele vieți.
17 - Ție Dumnezeu ți-a dat un trup și un suflet.
În acest Trup Te-ai dat pentru mine suferind atât de mari dureri biciuit, străpuns, zdrobit.
18 - Cu sufletul Tău a trebuit să iei asupra Ta Tu Cel Neprihănit, atât de multe și urâtele mele păcate.
Și nu numai ale mele, ci a întregii lumi.
19 - Mie Dumnezeu mi-a dat acest trup pentru ca în el să mă predau Ție, jertfindu-Ți tot ce sunt și tot ce am în cea mai desăvârșită predare și dragoste, fiind gata să sufăr totul pentru credincioșia Ta.
20 - Dar vai, ce am făcut eu cu el! În clipa când sufletul mi-a fost cel mai slab, - trupul mi le-a prăbușit pe amândouă...