În cel mai greu întuneric
Traian Dorz - Prietenul Tinereții mele
1 - O, nenorocitul de mine, ce aspre au fost cuvintele mele împotriva Ta!
2 - Ce nedrept eram eu însumi cu mine atunci când Te învinuiam pe Tine. Cum îmi nimiceam chiar eu cu mâinile mele, propria mea fericire alungându-Te!
3 - Tu îmi spuseşi de atâtea ori că va veni încercarea dragostei mele. Şi că necazurile vor fi singurul mijloc prin care se va putea dovedi că eu Te iubesc pe Tine cu adevărat.
4 - Mi-ai dovedit de atâtea ori că dragostea Ta pentru mine a trecut biruitoare prin încercări nespus mai mari decât oricare mi le-aş fi putut închipui eu.
5 - Făcându-mă să înţeleg că şi dragostea mea pentru Tine nu poate adeveri decât astfel, că este sau nu, vrednică de Tine.
6 - Dar într-o clipă de nebunie şi de nerăbdare, eu am uitat totul.
7 - Cât Te-am avut lângă mine, nu Te-am ştiut preţui.
Mi-ai îmbogăţit sufletul atât de mult încât ajunsesem să mă văd bogat şi fără de Tine.
8 - Mi-ai dăruit atâtea frumuseţi şi binecuvântări, încât mă credeam fericit şi fără Prezenţa Ta.
9 - M-ai acoperit cu atâtea daruri şi m-ai înzestrat cu atâtea binefaceri, că mă credeam îndestulat pe totdeauna - chiar şi dacă n-ai mai fi Tu.
10 - Suferinţa pentru Tine îmi apăru atunci fără nici un rost, ba chiar îmi păru o povară chinuitoare şi ruşinoasă.
11 - Tu Însuţi îmi păru că eşti pentru mine ceva chinuitor şi ruşinos. Din pricina Ta trebuia să înfrunt prea multă ură, prea multe lovituri, prea multe pierderi.
12 - Şi nu le mai puteam înfrunta. Pierdusem orice putere.
13 - Ai mei, pe care îi părăsisem cândva pentru Tine, îmi deveniseră dintr-o dată atât de necesari şi de buni, încât chiar mă miram cum de am avut nebunia să-i părăsesc pentru a asculta de Cuvintele Tale.
14 - Întunecarea minţii mele merse şi mai departe:
Tot ce pierdusem în faţa lumii, îmi apăru peste măsură de scump şi de însemnat, faţă de tot ce aflasem în faţa Ta.
15 - Toate aceste pierderi îmi goliră inima şi îmi împovărau sufletul în aşa fel încât am ajuns să mă prăbuşesc până la starea din care Ţi-am aruncat acele cuvinte mai aspre şi mai nebuneşti decât oricare vorbe care au putut ieşi vreodată din gura mea. Şi tocmai Ţie.
16 - Tocmai Ţie, Preaiubitul inimii mele, Singura Fericire a sărmanei mele vieţi.
17 - Ţie Dumnezeu ţi-a dat un trup şi un suflet.
În acest Trup Te-ai dat pentru mine suferind atât de mari dureri biciuit, străpuns, zdrobit.
18 - Cu sufletul Tău a trebuit să iei asupra Ta Tu Cel Neprihănit, atât de multe şi urâtele mele păcate.
Şi nu numai ale mele, ci a întregii lumi.
19 - Mie Dumnezeu mi-a dat acest trup pentru ca în el să mă predau Ţie, jertfindu-Ţi tot ce sunt şi tot ce am în cea mai desăvârşită predare şi dragoste, fiind gata să sufăr totul pentru credincioşia Ta.
20 - Dar vai, ce am făcut eu cu el! În clipa când sufletul mi-a fost cel mai slab, - trupul mi le-a prăbuşit pe amândouă...