Cum voi mai putea trăi?

1 - Nu știam că va veni atât de grabnic vremea să plătesc.

2 - Dar abia ai plecat Tu - și s-a trezit în mine inima cea adevărată. Ca dintr-un somn de moarte s-a trezit.

3 - A început să urle de durerea celor făcute și să mă mustre cu vorbe mai usturătoare ca arsurile de flăcări. Și mai grele ca loviturile de bici.

4 - Ce-ai făcut nefericitule, ce-ai făcut?

Cum ai putut uita, cum ai putut lovi, cum ai putut alunga, singura ta lumină, singura ta salvare, singura ta iubire?

Cum crezi că vei mai putea trăi fără El?

5 - Până nu L-ai cunoscut, da! Până când n-ai gustat iubirea Lui, puteai! Dar după ce L-ai cunoscut și ai gustat-o, - cum vei mai putea?

6 - Ți-a fost grea uneori iubirea Lui și prețul care ți s-a cerut pentru că era uneori dureros? - poate! Dar ce au însemnat acestea oare, pe lângă tot ce ți-a dat El în schimb?

7 - Tot ce ai dat tu este trecător și ieftin. Dar ce ai primit în schimb, nu era oare de mii de ori mai mult?

8 - Cum ai putut tu uita prima ta lumină, cele trei cuvinte care te-au înviat și fericit, - din ziua ta dintâi?

9 - Cum ai putut uita Edenul Strălucit în care te-a intrat El și toate minunățiile care le-ai trăit umblând împreună?

10 - Oare ce ochi au mai văzut ceea ce au văzut ochii tăi? Și oare ce urechi au mai putut auzi cuvintele pe care le-ai auzit tu?

11 - Cui i s-a mai făcut un asemenea har și cui i s-a mai dat să trăiască asemenea stări cum ai trăit tu?

12 - Și toate acestea numai pentru că erai al Lui, pentru că umblai cu El, pentru că Îl ascultai și-L urmai cu iubire pe Domnul tău, Mirele tău, Viața ta!

13 - Acum ce vei ști face fără El?

Ce-ți mai rămâne vieții tale după ce ți-ai alungat iubirea, unica iubire adevărată din ea?

14 - Atunci se făcu înspăimântătorul cutremur în sufletul meu. Și se prăbuși peste mine întunericul morții.

15 - M-am pipăit cu spaimă - și mi-am simțit sufletul cel mai nefericit, mai sărac, mai orb și mai gol din toate lumile și din toate veacurile.

16 - Toate în jurul meu deveniră dintr-o dată gunoi,

iar de mine însumi îmi fu o deosebită scârbă, ca de un lepros respingător.

17 - Gura parcă îmi era plină de leșie și plină de nisip. Un clei scârbos și murdar îmi lipise mâinile și picioarele de așternutul meu putred în care părea că mă cufund ca într-o nesfârșită mocirlă întunecată.

18 - Dar n-am mai putut!

Ci m-am prăbușit parcă undeva adânc, foarte adânc, până în fundul pământului, fără să-mi pot scoate decât strigătul cel mai amar și mai greu decât orice moarte!

19 - O nenorocitul de mine!