Cum voi mai putea trăi?
Traian Dorz - Prietenul Tinereții mele
1 - Nu ştiam că va veni atât de grabnic vremea să plătesc.
2 - Dar abia ai plecat Tu - şi s-a trezit în mine inima cea adevărată. Ca dintr-un somn de moarte s-a trezit.
3 - A început să urle de durerea celor făcute şi să mă mustre cu vorbe mai usturătoare ca arsurile de flăcări. Şi mai grele ca loviturile de bici.
4 - Ce-ai făcut nefericitule, ce-ai făcut?
Cum ai putut uita, cum ai putut lovi, cum ai putut alunga, singura ta lumină, singura ta salvare, singura ta iubire?
Cum crezi că vei mai putea trăi fără El?
5 - Până nu L-ai cunoscut, da! Până când n-ai gustat iubirea Lui, puteai! Dar după ce L-ai cunoscut şi ai gustat-o, - cum vei mai putea?
6 - Ţi-a fost grea uneori iubirea Lui şi preţul care ţi s-a cerut pentru că era uneori dureros? - poate! Dar ce au însemnat acestea oare, pe lângă tot ce ţi-a dat El în schimb?
7 - Tot ce ai dat tu este trecător şi ieftin. Dar ce ai primit în schimb, nu era oare de mii de ori mai mult?
8 - Cum ai putut tu uita prima ta lumină, cele trei cuvinte care te-au înviat şi fericit, - din ziua ta dintâi?
9 - Cum ai putut uita Edenul Strălucit în care te-a intrat El şi toate minunăţiile care le-ai trăit umblând împreună?
10 - Oare ce ochi au mai văzut ceea ce au văzut ochii tăi? Şi oare ce urechi au mai putut auzi cuvintele pe care le-ai auzit tu?
11 - Cui i s-a mai făcut un asemenea har şi cui i s-a mai dat să trăiască asemenea stări cum ai trăit tu?
12 - Şi toate acestea numai pentru că erai al Lui, pentru că umblai cu El, pentru că Îl ascultai şi-L urmai cu iubire pe Domnul tău, Mirele tău, Viaţa ta!
13 - Acum ce vei şti face fără El?
Ce-ţi mai rămâne vieţii tale după ce ţi-ai alungat iubirea, unica iubire adevărată din ea?
14 - Atunci se făcu înspăimântătorul cutremur în sufletul meu. Şi se prăbuşi peste mine întunericul morţii.
15 - M-am pipăit cu spaimă - şi mi-am simţit sufletul cel mai nefericit, mai sărac, mai orb şi mai gol din toate lumile şi din toate veacurile.
16 - Toate în jurul meu deveniră dintr-o dată gunoi,
iar de mine însumi îmi fu o deosebită scârbă, ca de un lepros respingător.
17 - Gura parcă îmi era plină de leşie şi plină de nisip. Un clei scârbos şi murdar îmi lipise mâinile şi picioarele de aşternutul meu putred în care părea că mă cufund ca într-o nesfârşită mocirlă întunecată.
18 - Dar n-am mai putut!
Ci m-am prăbuşit parcă undeva adânc, foarte adânc, până în fundul pământului, fără să-mi pot scoate decât strigătul cel mai amar şi mai greu decât orice moarte!
19 - O nenorocitul de mine!