Moise şi Aaron în faţa lui Faraon

Am arătat şcoala de 40 de ani pe care a trecut-o Moise păscând oile în pustia Madian. Când s-a sfârşit această şcoală, Domnul a zis către Moise: Şi acum vino să te trimit la Faraon, împăratul Egiptului, să scoţi din robie pe fiii lui Israel (Exod 3, 10).

Frumoasă chemare, dar vai, ce răspuns slab dădu Moise! Cine sunt eu să merg la Faraon, împăratul Egiptului?... Eu voi fi cu tine - răspunse Domnul.

Ce-i trebuia lui Moise mai mult decât această preadulce încredinţare: Eu voi cu tine. Dar el răspunde: Dar de nu mă vor crede, ei vor zice: Nu ţi S-a arătat ţie Dumnezeu.

Domnul îi dă puterea minunilor, dar Moise stăruie mai departe: Doamne, eu sunt gângav... Nu te teme Moise, Eu, Domnul, voi deschide gura ta şi te voi învăţa cele ce vei grăi... Ce dulce încredinţare, dar Moise răspunde: Rogu-mă Doamne, alege pe altul... eu nu merg. Şi S-a mâniat Domnul... şi i-a dat ajutor pe Aaron.

Vai, ce şcolar slab era Moise! El închipuia pe Mântuitorul, dar iată ce umbră slabă, ce icoană slabă este faţă de ascultarea Mântuitorului. Moise - şi Vechiul Testament - închipuie firea noastră cea veche cu toate eşecurile şi umbrele ei. Vai, ce de creştini trăiesc şi azi în această umbră. Ei nu se ştiu rezema în Cuvântul Domnului. Ei se pot rezema numai în ceea ce li se dă la mână.

Să mergem mai departe. Iată-i pe Moise şi pe Aaron în faţa lui Faraon. Doi umili delegaţi ai unui popor umil şi asuprit stau în faţa unui împărat plin de putere şi strălucire. Cei doi delegaţi încep a grăi cu glas înalt. Ei vorbesc în Numele Domnului; ei aduc o poruncă a Domnului şi orice poruncă a Domnului trebuie spusă fără teamă de puterea omenească.

Acestea zice Domnul Dumnezeu lui Israel: Lasă pe poporul Meu să plece...

Şi a răspuns Faraon: Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui, şi să las pe fiii lui Israel să plece? (Exod 5, 1-2).

Întâlnirea celor două tabere seamănă de la început cu un ultimatum de război. Moise şi Aaron îi aduc lui Faraon un ultimatum, la care Faraon răspunde cu împotrivire. Urmează războiul - între Domnul Puterilor şi Faraon. Precum era de prevăzut, acest război se gată cu prăbuşirea lui Faraon.

În cursul veacurilor s-au mai ridicat destui Faraoni şi toţi au avut acelaşi sfârşit. Atâţia şi atâţia filozofi şi oameni mari s-au ridicat atacând credinţa, Biblia, Evanghelia. Toţi au căzut cu ruşine. Toţi au ajuns în Marea Roşie a iadului. Biblia şi istoria mărturiseşte despre nebunia şi zădărnicia unei împotriviri contra lui Dumnezeu.

Războiul acesta dintre Moise şi Faraon, închipuia războiul, lupta mântuirii noastre sufleteşti. În lupta aceasta este un amănunt de mare preţ. Împotriva lui Faraon au urmat una după alta, cele zece plăgi. Dar Faraon se învârtoşa. Satana nu-şi lăsa iobagii cu una cu două. Cine să mai facă lui cărămizi? Ba încă ce se întâmplă? Iobăgia se face mai grea.

Faraon a dat ordin să le dea de lucru mai mult ca să nu mai umble după năluci (Exod 5, 9). Şi a murmurat poporul împotriva lui Moise şi Aaron zicând: Voi ne-aţi făcut de ură cu Faraon... şi murmura şi Moise zicând: Doamne, de când m-am dus la Faraon să-i vorbesc, el face mai rău poporului, şi n-ai izbăvit pe poporul Tău (Exod 5, 21-23).

O, ce înţeles adânc este şi aici. Toţi cei ce apucă pe calea spre mântuire, spre Canaan, trebuie să treacă şi prin aceasta. Când se începe lupta cea mare a mântuirii, omului i se face mai rău. Toţi cei care au intrat şi intră în Oastea Domnului mărturisesc că au avut şi au multe ispite lăuntrice, în sufletul lor şi în afară, cu oamenii şi lumea. Când un suflet începe a rosti cuvântul libertate, Satana strânge lanţurile.

Doi soţi, bărbatul şi femeia la intrarea în Oastea Domnului se înţelegeau aşa:

- Tu bărbate dragă, de-i adevărat ce spune aici în Biblie şi în Isus Biruitorul, apoi noi suntem pierduţi. Viaţa noastră-i o minciună mare. Să intrăm şi noi în Oastea Domnului.

- Bine grăieşti tu, muiere dragă, să intrăm şi noi în Oaste, că ştie Bunul Dumnezeu câte zile mai avem.

Această înţelegere era o clipă binecuvântată de Lucrarea Duhului Sfânt. În contra ei însă a început îndată să lucre şi diavolul.

Îi părea rău să piardă doi lucrători de cărămizi.

Peste o lună, cei doi soţi se înţelegeau aşa:

- Tu muiere dragă, nu-i bine de noi de când am intrat în Oaste. Ne-am făcut de ură cu toată lumea... am ajuns în gura lumii... de ce să ne mai facem de ură cu lumea... că doară n-am omorât pe nimeni...

- Drept ai bărbate dragă, să ne lăsăm de această Oaste care ne-a tulburat pacea şi liniştea...

O astfel de înţelegere era o biruinţă a lui Faraon, după care cei doi soţi s-au retras în pacea şi liniştea de lângă cuptoarele lui Faraon.

Ah, ce mişel mare-i diavolul! El stă liniştit până ce-l are pe om în robia şi iobăgia lui. Dar îndată ce se aude cuvântul libertate, Satana se tulbură; întăreşte paza şi strânge lanţurile robiei.

Ştiţi care-i partea cea mai întunecoasă din noapte? E cea dinaintea revărsatului zorilor. Lumina este atunci într-un fel de luptă cu întunericul şi întunericul cu lumina. Întunericul face ultima sforţare contra luminii. Dar cu toată opintirea, întunericul e biruit; se revarsă zorile.

Aşa e şi cu mântuirea sufletului. Clipa cea mai primejdioasă pentru mântuirea unui suflet este lupta dintre întuneric şi revărsarea zorilor... este lupta cea din urmă pe care diavolul o dă când un suflet trece din întuneric la lumină, din robie la libertate şi din moarte la viaţă.

Ferice de cei ce trec cu bine peste acest hotar primejdios.