Moise și Aaron în fața lui Faraon
Pr. Iosif Trifa - Spre Canaan
Am arătat școala de 40 de ani pe care a trecut-o Moise păscând oile în pustia Madian. Când s-a sfârșit această școală, Domnul a zis către Moise: Și acum vino să te trimit la Faraon, împăratul Egiptului, să scoți din robie pe fiii lui Israel (Exod 3, 10).
Frumoasă chemare, dar vai, ce răspuns slab dădu Moise! Cine sunt eu să merg la Faraon, împăratul Egiptului?... Eu voi fi cu tine - răspunse Domnul.
Ce-i trebuia lui Moise mai mult decât această preadulce încredințare: Eu voi cu tine. Dar el răspunde: Dar de nu mă vor crede, ei vor zice: Nu ți S-a arătat ție Dumnezeu.
Domnul îi dă puterea minunilor, dar Moise stăruie mai departe: Doamne, eu sunt gângav... Nu te teme Moise, Eu, Domnul, voi deschide gura ta și te voi învăța cele ce vei grăi... Ce dulce încredințare, dar Moise răspunde: Rogu-mă Doamne, alege pe altul... eu nu merg. Și S-a mâniat Domnul... și i-a dat ajutor pe Aaron.
Vai, ce școlar slab era Moise! El închipuia pe Mântuitorul, dar iată ce umbră slabă, ce icoană slabă este față de ascultarea Mântuitorului. Moise - și Vechiul Testament - închipuie firea noastră cea veche cu toate eșecurile și umbrele ei. Vai, ce de creștini trăiesc și azi în această umbră. Ei nu se știu rezema în Cuvântul Domnului. Ei se pot rezema numai în ceea ce li se dă la mână.
Să mergem mai departe. Iată-i pe Moise și pe Aaron în fața lui Faraon. Doi umili delegați ai unui popor umil și asuprit stau în fața unui împărat plin de putere și strălucire. Cei doi delegați încep a grăi cu glas înalt. Ei vorbesc în Numele Domnului; ei aduc o poruncă a Domnului și orice poruncă a Domnului trebuie spusă fără teamă de puterea omenească.
Acestea zice Domnul Dumnezeu lui Israel: Lasă pe poporul Meu să plece...
Și a răspuns Faraon: Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui, și să las pe fiii lui Israel să plece? (Exod 5, 1-2).
Întâlnirea celor două tabere seamănă de la început cu un ultimatum de război. Moise și Aaron îi aduc lui Faraon un ultimatum, la care Faraon răspunde cu împotrivire. Urmează războiul - între Domnul Puterilor și Faraon. Precum era de prevăzut, acest război se gată cu prăbușirea lui Faraon.
În cursul veacurilor s-au mai ridicat destui Faraoni și toți au avut același sfârșit. Atâția și atâția filozofi și oameni mari s-au ridicat atacând credința, Biblia, Evanghelia. Toți au căzut cu rușine. Toți au ajuns în Marea Roșie a iadului. Biblia și istoria mărturisește despre nebunia și zădărnicia unei împotriviri contra lui Dumnezeu.
Războiul acesta dintre Moise și Faraon, închipuia războiul, lupta mântuirii noastre sufletești. În lupta aceasta este un amănunt de mare preț. Împotriva lui Faraon au urmat una după alta, cele zece plăgi. Dar Faraon se învârtoșa. Satana nu-și lăsa iobagii cu una cu două. Cine să mai facă lui cărămizi? Ba încă ce se întâmplă? Iobăgia se face mai grea.
Faraon a dat ordin să le dea de lucru mai mult ca să nu mai umble după năluci (Exod 5, 9). Și a murmurat poporul împotriva lui Moise și Aaron zicând: Voi ne-ați făcut de ură cu Faraon... și murmura și Moise zicând: Doamne, de când m-am dus la Faraon să-i vorbesc, el face mai rău poporului, și n-ai izbăvit pe poporul Tău (Exod 5, 21-23).
O, ce înțeles adânc este și aici. Toți cei ce apucă pe calea spre mântuire, spre Canaan, trebuie să treacă și prin aceasta. Când se începe lupta cea mare a mântuirii, omului i se face mai rău. Toți cei care au intrat și intră în Oastea Domnului mărturisesc că au avut și au multe ispite lăuntrice, în sufletul lor și în afară, cu oamenii și lumea. Când un suflet începe a rosti cuvântul libertate, Satana strânge lanțurile.
Doi soți, bărbatul și femeia la intrarea în Oastea Domnului se înțelegeau așa:
- Tu bărbate dragă, de-i adevărat ce spune aici în Biblie și în Isus Biruitorul, apoi noi suntem pierduți. Viața noastră-i o minciună mare. Să intrăm și noi în Oastea Domnului.
- Bine grăiești tu, muiere dragă, să intrăm și noi în Oaste, că știe Bunul Dumnezeu câte zile mai avem.
Această înțelegere era o clipă binecuvântată de Lucrarea Duhului Sfânt. În contra ei însă a început îndată să lucre și diavolul.
Îi părea rău să piardă doi lucrători de cărămizi.
Peste o lună, cei doi soți se înțelegeau așa:
- Tu muiere dragă, nu-i bine de noi de când am intrat în Oaste. Ne-am făcut de ură cu toată lumea... am ajuns în gura lumii... de ce să ne mai facem de ură cu lumea... că doară n-am omorât pe nimeni...
- Drept ai bărbate dragă, să ne lăsăm de această Oaste care ne-a tulburat pacea și liniștea...
O astfel de înțelegere era o biruință a lui Faraon, după care cei doi soți s-au retras în pacea și liniștea de lângă cuptoarele lui Faraon.
Ah, ce mișel mare-i diavolul! El stă liniștit până ce-l are pe om în robia și iobăgia lui. Dar îndată ce se aude cuvântul libertate, Satana se tulbură; întărește paza și strânge lanțurile robiei.
Știți care-i partea cea mai întunecoasă din noapte? E cea dinaintea revărsatului zorilor. Lumina este atunci într-un fel de luptă cu întunericul și întunericul cu lumina. Întunericul face ultima sforțare contra luminii. Dar cu toată opintirea, întunericul e biruit; se revarsă zorile.
Așa e și cu mântuirea sufletului. Clipa cea mai primejdioasă pentru mântuirea unui suflet este lupta dintre întuneric și revărsarea zorilor... este lupta cea din urmă pe care diavolul o dă când un suflet trece din întuneric la lumină, din robie la libertate și din moarte la viață.
Ferice de cei ce trec cu bine peste acest hotar primejdios.