Muntele și istoria

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin Slăvit să fie Domnul!

Într-adevăr, se cuvine din toată inima să lăudăm și să slăvim Numele cel Sfânt al lui Dumnezeu, Tatăl nostru cel Ceresc, Mântuitorul nostru preaiubit și Duhul Sfânt, Dulcele, Scumpul nostru Mângâietor, pentru bucuria nespus de mare pe care o simțim în seara aceasta. Și cred că acesta este simțământul pe care-l avem fiecare dintre noi. Pentru că toți frații care mai dinainte au primit de la Domnul, de la Duhul Sfânt, îndemnul să spună un cuvânt din inima lor, din inima lor plină de bucurie în această seară, la acest eveniment, au mărturisit acest simțământ.

Într-adevăr, după cum de la început ne-am rugat din toată inima cu toții și am cerut aici, cu stăruință și cu încredere, venirea Domnului Iisus, a Maicii Sfinte, a duhurilor tuturor celor sfinți și aleși ai lui Dumnezeu, a duhurilor sfinților îngerilor cărora El le poruncește să ne-nsoțească în toate căile noastre, am simțit adânc, din inimă, că această rugăciune ni s-a ascultat și ni s-a împlinit.

Nu simțiți cum vă arde inima uneori, cum vi se umezesc ochii de lacrimi, cum vă vibrează sufletul la cântările Domnului, la rugăciunile Lui, la cuvintele mărturisite aici cu lacrimi și ascultate cu lacrimi? Oare nu este aceasta dovada prezenței lui Dumnezeu și a Duhului Sfânt în mijlocul nostru? Ba da. Pentru că noi am venit aici, iubind din toată inima pe Dumnezeu, să-I mulțumim și să-L slăvim pentru harul cel nespus de mare și felurit pe care ni-l dă în toate privințele. În țara noastră binecuvântată de Dumnezeu, în care-L putem slăvi pe Dumnezeu liberi și ne putem bucura de întâlnirile noastre fericite, cum să nu ne rugăm atunci pentru mai-marii noștri?

Pentru cei care veghează de pază la hotarele țării noastre să ne putem bucura în liniște de rodul muncii noastre și de bucuria de a vorbi limba dulce a părinților noștri în care ne rugăm Dumnezeului nostru cu cele mai dulci dintre cuvinte, în care putem cânta Domnului și Mântuitorului nostru cele mai dulci dintre cântări, în care putem să-I mulțumim Lui cu cele mai dulci rugăciuni și-n care putem să ne-aducem aminte de mai-marii noștri care ne-au vestit nouă Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, prin care noi am ajuns la cunoștința acestui mare har în care suntem astăzi; și [pentru că pe acestea] le putem lăsa urmașilor noștri, copiilor noștri și copiilor copiilor noștri cum le-au lăsat înaintașii noștri sfinți (cum au fost Neagoe Basarab și Mircea, și Ștefan, și ceilalți, cronicarii), care ne-au vestit nouă - cu aceleași cuvinte cu care ne-au vorbit sfinții evangheliști - aceleași adevăruri sfinte care sunt temelia credinței noastre bune și străbune, în care cinstim și slăvim pe Dumnezeu în Biserica noastră, pe temeiul învățăturii pe care ne-au lăsat-o Mântuitorul prin apostolii Săi și ei prin urmașii lor, sfinții noștri părinți, al căror nume îl cinstim și față de care suntem datori pentru totdeauna să le respectăm cu recunoștință memoria și să le-ascultăm cu evlavie fiecare îndemn pe care ni l-au dat. Pentru că în aceste îndemnuri și-n ascultarea lor întocmai stă puterea noastră de viață, de durată, de libertate pe pământul părinților noștri și sub cerul în care odihnesc sufletele lor și pe care-l putem lăsa și noi deplin încredințați că-l vor moșteni fericiți și urmașii noștri, dacă și ei vor urma întocmai aceste bune învățături pe care ni le-au lăsat nouă înaintașii noștri sfinți, la sfârșitul felului de viețuire al cărora ni s-a lăsat nouă sfântă poruncă să privim și să-l urmăm.

Binecuvântăm pe Domnul în seara aceasta, în familia aceasta binecuvântată în care și pe părinții acestor tineri îi știm de când erau copii. Sunt multe zeci de ani de când am venit pentru prima dată în satul acesta și în familia aceasta.

Îi mulțumim lui Dumnezeu că drumurile noastre bătătorite cu credință și presărate cu lacrimi și cu dragoste, Dumnezeu le-a binecuvântat. Și numărul celor care-L iubesc pe Dumnezeu și numărul celor binecuvântați care s-au născut în această familie binecuvântată a sporit mereu. Și iată, unul dintre ei, cel dintâi din generația aceasta tânără, ne-a prilejuit astăzi o sărbătoare așa de minunată, în care putem să ne bucurăm slăvind pe Dumnezeu și-ndemnându-ne, și desfătându-ne sufletele din Sfântul Lui Cuvânt și din ascultarea mărturisirii făcute de unele dintre cele mai alese și mai scumpe suflete pe care le are Dumnezeu în țara asta.

Binecuvântăm din toată inima pe Domnul în această seară binecuvântată, în acest loc binecuvântat. Și-I mulțumim lui Dumnezeu nu numai pentru toți împreună, ci pentru fiecare în parte dintre cei pe care Dumnezeu v-a chemat și v-a pus pe inimă gândul să osteniți până aici și să aveți dragostea și râvna de a asculta cu atenție aceste cuvinte sfinte care nu pe orice drum se găsesc și nu în orice zi se aud. De aceea, chiar dacă vi s-ar cere în această seară ceva mai multă oboseală decât alte dăți, ceva mai multă renunțare la somn, la odihnă, la liniște, la comoditate decât alte dăți, nu vă pară, nu vă pară rău! Somnul, odihna, mâncarea, liniștea le putem găsi oricând. Dar un Cuvânt al lui Dumnezeu atât de cald, o prezență binecuvântată a Domnului atât de vie în mijlocul nostru, niște adevăruri atât de necesare pentru fiecare dintre noi nu oricând le găsim. De aceea merită să ostenim, merită să sacrificăm mult mai mult decât, de fapt, ni se cere să sacrificăm, pentru ca să putem pune la inima noastră astfel de îndemnuri și să putem scrie pe tăblița inimii și minții noastre niște astfel de sfaturi de care vom avea multă, foarte multă, cea mai multă nevoie în viitor.

Oamenii toți se plâng astăzi și pe mulți îi auzi plângându-se că n-au cu ce să trăiască. Dar pe nimeni n-auzi zicând, plângându-se că n-are cu ce să moară. Toți oamenii se gândesc cu ce să trăiască. Câți se gândesc însă cu ce să moară? Ca să se gândească să strângă de-acum comori, pentru ca să poată muri în pace. Niște avuții cu care să poată să se prezinte în fața lui Dumnezeu, după cum a spus Mântuitorul: „Nu vă strângeți pe pământ comori pe care le roade molia, le fură hoții și le strică rugina. Strângeți-vă comori în ceruri, unde nici molia, nici hoțul, nici rugina nu le prăpădește, care rămân pentru viața veșnică!”.

Uite, în seara aceasta, în noaptea aceasta, în ceasurile acestea, preaiubiți frați și surori, strângeți-vă aceste comori sfinte în inimi... să ni le strângem în inimile noastre. Pentru că vom avea cea mai mare nevoie de ele mâine, când și noi vom trece din această existență trecătoare în existența veșnică, peste pragul scurt al morții, care nu este un sfârșit, ci este un început. Existența aceasta este așa de trecătoare! Când o avem înainte, ni se pare... cât de mult va ține! Cât de lungă va fi! Și când o avem înapoi, ni se pare că a fost un vis, ni se pare că nici n-a fost. Însă existența cealaltă, în care trecem de-aici, este eternă. Să ne strângem comori pentru trecerea aceasta; ca acolo, când vom fi primiți, să nu fim găsiți cu brațele goale, cu vasul gol, cu inima goală, cu candela sufletului nostru stinsă. Ci să ne găsească Dumnezeu ca pe cele cinci fecioare înțelepte care și-au strâns din timp oleiul în candelele vieții lor. Și când a venit mirele, le-a găsit arzând... Inima lor ardea, cuvântul lor ardea, ochii lor ardeau, sufletul lor ardea. Pentru că era în ele, în sufletele lor, aprinsă dragostea de Dumnezeu care arde, care face ca, cuvântul să ardă, ochii să ardă, genunchii să ardă, inima să ardă, cântarea să ardă, lacrimile să ardă. Aceasta este candela pe care o așteaptă Dumnezeu și o dorește El arzând de la noi în clipa aceea. O credință arzătoare, o râvnă arzătoare pentru Dumnezeu, o dragoste arzătoare, o nădejde plină de foc pentru Dumnezeu, o viață trăită în slujba lui Dumnezeu, arzând de dragoste pentru Hristos. Cât de scumpă este o inimă care arde, asta numai Dumnezeu o știe și-n veșnicie se va vedea.

Sunt două zone în lumea aceasta pe care ar trebui să le căutăm mai des, în care sufletele noastre se-nviorează și toată ființa noastră capătă putere; în care ne desprindem de prezentul acela copleșitor, împovărător, greoi care ne chinuie adeseori pe foarte mulți dintre noi. Și [dintre] aceste două valori și aceste zone minunate, una ne întoarce spre trecut și alta spre viitor. Căutați muntele și istoria. Astea două sunt cele mai înalte și mai strălucite zone în care sufletul nostru se unește cu viitorul și se hrănește, și se întărește, și se desăvârșește, și se contopește cu trecutul.

Ieri am trecut printre munți, astăzi am trecut prin istorie. Ieri am urcat pe cea mai înaltă culme pe care am putut urca vreodată.

Am fost la peste 2000 de metri înălțime - venind peste Transfăgărășan încoace -, acolo unde încetează orice vegetație și unde numai stâncile și numai lumina, și numai cerul liber și larg îți umplu sufletul cu cel mai curat ozon și cu cea mai curată putere și prospețime, și sănătate. Acolo, în câteva clipe de rugăciune, m-am atins de ceea ce este superlativul ființei noastre, părtășia cu Dumnezeu.

O, dacă mai des și mai mult am petrece noi sus pe munte, în rugăciune singuri! Atunci am înțelege de ce cu atâta putere, cu atâta dragoste a dorit Domnul rugăciunea singur pe munte și de ce cu-atâta putere S-a întors de-acolo, biruind toate puterile vrăjmașului, înțelegând pe toți cei care sufereau, ajutând și iubind pe toți cei care aveau nevoie de El.

Avem nevoie de munți. Urcați-vă! Nu putem decât să-i deplângem pe cei care nu s-au urcat niciodată pe un vârf de munte, să stea singuri și să se roage înconjurați de cerul lui Dumnezeu și de îngerii care domină pe munții aceștia și care plutesc deasupra lor. Căutați măcar o dată să vă urcați pe-un munte sau pe o înălțime și să stați acolo singuri seara și să vă rugați. Veți înțelege de ce Domnul dorea rugăciunea și de ce căpăta atâta putere și atâta har, și răbdare când venea de la rugăciune jos, în vale. Și chiar dacă noi nu putem cu picioarele noastre să ne mai urcăm pe munți, urcați-vă prin duhul, urcați-vă prin rugăciune, interiorizați-vă sufletește și disciplinați-vă gândul și voința și înălțați-vă pe munții rugăciunii. Și, singuri în fața lui Dumnezeu, mărturisiți-I dragostea și cereți-I puterea să biruiți. Muntele este locul cel înalt și strălucit în care capeți totdeauna putere și în care te-ntâlnești totdeauna real, puternic, strălucit cu Dumnezeu.

Astăzi am fost în istorie. M-am coborât adânc în rugăciune. Am îngenuncheat aseară la Curtea de Argeș și astăzi la Mănăstirea Dealu. Acolo am strigat: Neagoe!... Manole!... Ana!... Zidurile voastre vorbesc! Dragostea voastră și jertfa voastră către Dumnezeu și pentru El vorbesc și astăzi, după cinci sute de ani! M-am dus în mănăstirea aceea și m-am gândit: dacă, trupește, ne-am culca cu fața în sus, cu capul în altar și cu picioarele la scările de la intrare, chiar unde ne vine inima, este locul în care este un semn pe zid că acolo a fost îngropată Ana... jertfa dragostei lui Manole, datorită căreia au rămas în picioare aceste ziduri. E-o legendă, desigur! Dar noi credem că în legenda aceasta este un atât de adânc adevăr! Și chiar dacă, din punct de vedere trupesc, aceasta ar fi o legendă, duhovnicește, sufletește, aceasta este o realitate. Acolo zace o jertfă care strigă și va striga în veci. Pentru că dragostea îngropată undeva și jertfa îngropată undeva sunt nemuritoare. Rămân pentru totdeauna biruitoare și strălucite. Și orice lucrare în care este îngropată jertfă și dragoste rezistă, dăinuie, va trăi în veci. Toate lucrările în care cineva și-a îngropat jertfa și dragostea dăinuiesc; au o durată și o valoare veșnică.

De aceea binecuvântăm pe Dumnezeu pentru toți acei mari oameni ai istoriei noastre care au îngropat nu numai în mănăstirile noastre și-n pământul, și-n mormintele noastre, ci-n istoria noastră, jertfa și dragostea lor.

Câți dintre cei care și-au dat viața apărând libertatea poporului nostru și ființa neamului nostru nu-și vor fi-ngropat... mai înainte de a-și îngropa viața, și-au îngropat dragostea lor. Câte iubiri vor fi-ngropate în pământul acesta! Câte lacrimi... că ar putea fi scăldat și acoperit ca-ntr-o mare în lacrimile câte s-au vărsat de către toți cei care și-au înmormântat dragostea și jertfa lor apărând ființa și istoria noastră!

Astăzi am fost la Mănăstirea Dealu, unde este înmormântat capul unui mare om, al unui mare viteaz al lui Dumnezeu. Nu știu de ce luna aceasta august ne-a adus aminte despre două jertfe la fel de mari. Despre două capete care-au căzut sub sabia călăului care a vrut să ucidă strigătul lui Dumnezeu și strigătul dreptății. Alaltăieri a căzut capul Sfântului Ioan Botezătorul. Am sărbătorit această tragică, dramatică, dureroasă amintire, când un tiran și-o desfrânată au omorât un sfânt. Asasinul acela, Irod, l-a omorât pe Sfântul Ioan Botezătorul. I-a tăiat capul pentru păcat. Și-un străin a tăiat capul lui Mihai Viteazul undeva lângă Câmpia Turzii. Doi martiri... doi sfinți ai lui Dumnezeu care-au murit apărând dreptatea, neprihănirea, Evanghelia, Numele lui Dumnezeu.

Am rămas adânc impresionat. Dar am gândit adânc la acel mare adevăr. Nu victimele au murit! Asasinii au murit. Asasinii acestor victime sfinte. A murit Irod pentru vecii vecilor nu numai în focul iadului și-n osânda tuturor celor care i-au auzit numele. A murit și Basta și toți cei străini și vrăjmași care l-au ucis pe viteazul și marele nostru Mihai. Dar ei n-au murit! N-a murit Ioan Botezătorul! N-a murit Mihai! Toți cei care-au căzut pentru Evanghelie și pentru dreptate n-au murit. Ei trăiesc și vor trăi în veci!

Marele nostru istoric Iorga a scris un cuvânt așa de frumos despre Mihai Viteazul în Mănăstirea Dealu. Zice: „Mihai trăiește, el n-a murit! El trăiește în sufletele tuturor românilor, în istoria neamului acestuia. În pietrele rămase. În libertatea și-n unitatea neamului nostru pentru care-a luptat el, unul dintre cei dintâi. Și-a căzut el, una dintre cele dintâi jertfe, pentru care, pân' la urmă, Dumnezeu a împlinit acest ideal și ne-a adus și pe noi la bucuria acestei împliniri”.

Avem nevoie uneori nu numai să ne înălțăm pe munți în rugăciune, pentru ca să ne contopim sufletele cu Dumnezeu și să-nvățăm veșnicia, și să-nvățăm cât de adânc trebuie să prețuim noi lucrurile care nu se văd. Avem nevoie să ne-adâncim uneori și în trecut, în sfânta noastră istorie, pentru ca să ne-ncălzim de-acolo viața și inimile noastre și să-nvățăm din pildele înaintașilor noștri cum trebuie să iubim noi pe Dumnezeu, cum trebuie să iubim noi credința, cum trebuie să iubim Biserica noastră și-nvățătura care ne-a rămas nouă de la înaintașii noștri.

Astăzi un frate m-a întrebat: „Frate, spune-mi, de ce oare în Biblie se amintește despre Darius, despre Cir, despre alți împărați, și nu se vorbește nimic despre Alexandru Macedon, care a fost și el unul dintre cei mai mari cuceritori de pe vremea lui?”. Și poate că și altcineva se va fi întrebat. (...)

[Și i-am răspuns că în Biblie sunt amintiți] numai acei oameni, mari sau mici, care au avut o relație și o atingere cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu cunoașterea și cu părtășia lucrării lui Dumnezeu. Toți cei care n-au avut nici un fel de relație, nici un fel de atingere cu Dumnezeu, cât de mari să fi fost pe pământ, au trecut pentru totdeauna în uitarea cea veșnică și nimeni nu-și va mai aminti niciodată de ei.

De ce se pomenește cu atâta adorație și frumusețe și cu atâta respect, și cu atâta prețuire numele lui Mircea, al lui Neagoe, al lui Ștefan, al lui Mihai? Oamenii aceștia și-au legat viața lor de Hristos, de Dumnezeu, de lauda și de slava lui Dumnezeu. Ei au înălțat lăcașuri de rugăciune lui Dumnezeu. Și au vrut să dovedească prin toate acestea că cea mai înaltă țintă și mai frumoasă parte și trăsătură a vieții lor era închinată dragostei de Dumnezeu. Că din dragoste pentru Dumnezeu au fost în stare să-și dea viața și pentru neamul acesta, pentru pământul acesta, pentru cerul acesta, pentru credința aceasta. De aceea numele lor este nemuritor și ei vor fi pomeniți și pe pământ, și în ceruri, pentru că ei și-au legat numele și amintirea lor de Hristos printr-o credință puternică, printr-o adorație adâncă, din care-au răsărit nu numai faptele lor mari, ci și dovezile dragostei lor atât de mari față de Dumnezeu, încât au fost în stare să sacrifice și timpul lor, și viața, și eforturile lor, și tot ce-au avut, pentru a-I înălța lui Dumnezeu unele dintre cele mai nemuritoare și mai frumoase opere.

Dacă n-ați fost la Curtea de Argeș, vă rog... vă rog din toată inima, duceți-vă! Duceți-vă, să vedeți acolo în fiecare trăsătură de condei, în fiecare sculptură, cât de mică și neînsemnată, câtă artă, câtă răbdare, câtă evlavie, câtă râvnă, câtă muncă, câtă jertfă au pus acolo, din dragoste pentru Dumnezeu, cei care au lăsat aceste urme neșterse și minunate. În cea mai neînsemnată părticică a zidului, nu-i nimic neglijat, ci totul este sculptat, încrustat, așezat cu cea mai adâncă, mai curată și mai sfântă delicatețe sufletească, cum faci numai pentru draga inimii tale în momentele cele mai scumpe ale căsniciei tale cu cea preaiubită pe care-o ai. Atât de mult s-au unit sufletele acestor oameni cu Dumnezeu, încât au căutat, din dragoste pentru Hristos ca pentru cea mai iubită ființă, să facă orice lucru pătruns și sfințit de cea mai adâncă curăție și delicatețe, și gingășie a acestei dragoste a lor față de Dumnezeu.

Comparând faptele noastre cu ceea ce au făcut ei, nivelul credinței noastre, adică, și al cunoașterii noastre de-acum despre Dumnezeu comparându-l cu al lor, cel de-atunci, noi suntem niște pigmei; niște nimicuri. Oricât de mult și de frumos am fi făcut noi ceva pentru Dumnezeu, este incomparabil mai mic și mai neînsemnat decât ceea ce au făcut ei, la nivelul lor. Cât de frumoase lucruri au făcut ei pentru Dumnezeu! Ce facem noi pentru Dumnezeu? Și, dacă facem ceva, câtă frumusețe, câtă gingășie, câtă lacrimă, câtă vibrație sufletească, cât cutremur sufletesc punem noi în puținul pe care-l facem, pentru ca Dumnezeu să Se uite cu bucurie și să primească cu plăcere ceea ce-I dăm noi?

În istorie pot fi pomeniți mari criminali de popoare, care-au dus până la marginile lumii vestea cuceririlor lor. Dar Biblia nu poate vorbi despre aceștia decât cum vorbește despre gloata aceea care n-are nici număr, nici valoare. Care n-au avut pentru Dumnezeu absolut nimic bun, dar care se duce așa ca o grămadă de gunoi la focul și la osânda, și la murdăria veșnică, pentru că n-au făcut nimic pentru Dumnezeu. Nu numai nimic frumos: dar tot ce-au făcut au făcut urât, murdar, nevrednic, ucigaș.

De aceea vor rămâne veșnic înscriși și-n istoria Bisericii, și-n cerul lui Dumnezeu numele acelor mari oameni sfinți care, fie că au făcut o mănăstire, fie că au făcut patruzeci de mănăstiri, fie că au dat numai doi bănuți ca văduva din templu, au făcut, la nivelul condițiilor și al posibilităților lor, tot ce-au putut mai mult și mai frumos să facă pentru Dumnezeu.

Mântuitorul a spus odată celor care-L ascultau: „Dacă iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce lucru neobișnuit faceți? Și păgânii îi iubesc pe cei care-i iubesc pe ei. Dacă faceți bine numai celor care vă fac bine, ce lucru neobișnuit faceți? Și păcătoșii fac la fel. Voi ce lucru neobișnuit faceți pentru Dumnezeu? După aceasta se măsoară dragostea voastră și credința voastră: ce lucru neobișnuit faceți”.

Era o văduvă care avea numai doi bănuți... numai doi bănuți! Știți cât erau doi bănuți? Prețul a cinci vrăbioare. Mântuitorul spune în Evanghelie că, între oamenii săraci cărora El le predica Evanghelia, erau oameni foarte săraci. Prindeau vrăbioare și vindeau vrăbioare. Din aceasta trăiau. Cei care n-aveau cu ce să se hrănească cumpărau vrăbioare. (...) Două vrăbioare se vindeau cu un bănuț. Că Mântuitorul spune la Matei așa: „Nu se vând oare două vrăbii cu un ban?”. Și la Luca spune: „Nu se vând cinci vrăbii cu doi bănuți?” De ce la Matei spune că două vrăbii se vând cu un ban și la Luca spune că cinci vrăbii se vând cu doi bănuți? E o diferență. Cum se întâmplă între oamenii săraci: cel care vrea să vândă mai multe vrăbii, spune: „Tu nu cumpăra numai două vrăbioare. Două vrăbioare ți le dau cu un ban. Dar dacă cumperi cinci vrăbioare, ți le dau cu doi bani”. A cincea vrăbioară nu costa nimic, era pe deasupra. Și Mântuitorul spune: „Totuși nici una din ele nu cade fără voia Tatălui vostru Care este în ceruri.”

Deci femeia aceasta văduvă, care poate că avea doi, trei, patru, cinci copii, mai avea doi bănuți, care-i mai rămăseseră ca să trăiască. Ar fi putut cumpăra cinci vrăbioare cu ei, să-și poată face și ea mâncare o dată la copiii ei. Mântuitorul a zis odată: „Oricine iubește mai mult pe tata sau pe mama, sau casă, sau soție, sau copii decât pe Mine nu este vrednic de Mine.” Și momentul când ei i s-a cerut - și ei - să facă un act de dragoste pentru Dumnezeu, ea va fi stat la îndoială zicând: „Doamne, am numai doi bănuți! Am acasă cinci copii. Și-ar trebui să le cumpăr două vrăbioare, ca să pot găti o mâncare pentru ei. Dar Tu îmi ceri să dovedesc și față de Tine cât de mult Te iubesc! Și Tu ai spus odată că, dacă-i iubesc mai mult pe copiii mei decât pe Tine, nu sunt vrednică de Tine”. Ea a zis: „Dumnezeul meu, îngrijește de copiii mei. Acum eu mă-ncred în Tine! Pun acești doi bănuți în vistieria casei Tale... poate pentru alții, care vor fi mai săraci și mai flămânzi decât noi”.

Nu de mult am citit o istorioară din viața Mântuitorului... (Cred că nu vă grăbiți acum așa de tare. Și-așa, dacă am rămas aici, rămânem cât mai mult. Nu strică să ne-amintim toate cuvintele lui Dumnezeu, sub toate formele lui. Vom mai continua puțin, după aceea se va face o pauză... pentru relaxare sufletească... poate și pentru altceva. Dar până la pauza aceasta să mai stimulăm puțin atenția noastră și să mai stăm de vorbă despre aceste cuvinte ale lui Dumnezeu. Pentru că ele, după ce ne vom despărți de aici, pentru mulți ani, vor fi pentru noi hrana drumului vieții și mângâiere în multe încercări. Și poate că ne vor oferi soluții pentru diferite probleme în care vom fi puși la un moment dat, când nu vom avea pe lângă noi pe nimeni pe care să-l întrebăm: „Ce să fac acum?”.)

Așa era văduvioara aceasta care trăia în Capernaum, pe vremea Mântuitorului. Ea a rămas săracă. A avut un soț pe care l-a iubit. Și a avut niște copii. Soțul ei era pescar pe mare, fiindcă ea locuia în Capernaum, pe malul mării. Într-o furtună mare pe mare, corăbioara soțului ei s-a scufundat și el a murit în furtună, în apă. Un copil i-a murit într-un fel, un altul i-a murit în alt fel și a rămas singură. Și nu mai avea cu ce să trăiască. Numai când pescarii mergeau pe mare și se întorceau cu mrejele adeseori rupte, ea își făcuse o meserie din cârpirea mrejelor rupte. Și din spălarea mrejelor pescarilor care se întorceau de la pescuit. Pescarii, obosiți după ce au prins pește, erau bucuroși să plătească câțiva bănuți acolo acestei femei sărmane, sărace, care se ocupa cu curățirea și cu cârpirea mrejelor lor.

Dar odată s-a întâmplat o furtună mai mult timp pe mare. Două săptămâni n-au putut să iasă pescarii la pescuit. Și-n aceste două săptămâni, ea n-a avut ce să lucreze și pe ce să-și câștige pâinea. Și sta amărâtă într-o seară, în fața porții, și plângea. A trecut Domnul Iisus pe-acolo și i-a zis:

- Femeie, de ce plângi tu? Ea i-a zis:

- Doamne, sunt o femeie văduvă, săracă. N-am din ce să-mi câștig bucata de pâine, decât cârpind mrejele pescarilor. De două săptămâni, pescarii n-au mai putut să iasă la pescuit din cauza furtunii și a vânturilor de pe apă. Și eu, iată, nu mai am pe ce să câștig o pâinișoară și de trei zile, Doamne, n-am mâncat nimic și sunt flămândă! Nu știu ce să fac! Învață-mă ce să fac!

- Femeie, i-a zis Domnul Iisus, du-te și tu și culege de-acolo de unde nu-i al nimănui.

- Doamne, a zis ea, dar unde să mă duc eu să culeg de unde nu-i al nimănui? Că oriunde mă duc e al cuiva.

Domnul Iisus i-a zis:

- Du-te înainte până la marginea cetății. Acolo este o moară. La moara asta vin foarte mulți oameni cu măgăruși, cu saci, cu căruțe. Și unii se grăbesc, Și unii saci se dezleagă și alții se rup... și acolo se varsă grăunțe și făină pe care omul nu mai are timp s-o adune. Adună și tu de-acolo de unde nu-i al nimănui.

Și Mântuitorul i-a mai zis:

- Atunci când vei avea pâinișoara ta, gândește-te la alții, care vor fi și mai flămânzi ca tine; și nu-ți împietri inima față de ei.

Femeia s-a dus, a cules o poală de grăunțe, a măcinat-o în râșnița ei și s-a pregătit să facă trei pâinișoare. În momentul în care a scos de sub țest prima pâinișoară, a auzit la ușa ei, la poarta ei un zgomot ca de om care cade și strigă:

„Vai, vai! Vai, vai!”. Ea a ieșit repede și a văzut un om căzut acolo și a zis:

- Omule, ce s-a întâmplat? De ce strigi? El zice:

- Am avut câteva oițe în munte. Au venit lupii, mi-au prădat oițele și pe mine m-au fugărit. Și de trei zile n-am mâncat nimic. Te rog, fă-ți milă cu mine! Uite, zac aicea și mor. Dacă ai o bucățică de pâine, ai milă și ai credință-n Dumnezeu, dă-mi bucățica aia de pâine, să trăiesc și să nu mor. Și Dumnezeu îți va răsplăti.

Femeia s-a gândit: „Eu mai am două pâinișoare”. A dat pâinișoara ei gata și omul a mâncat-o, s-a hrănit, s-a întărit și a plecat. Când să scoată a doua pâinișoară, a auzit dintr-o dată un zgomot iarăși la poartă. Poarta s-a trântit de perete și a văzut acolo o femeie căzută, care i-a zis:

- Suflet al lui Dumnezeu, ai milă de mine. Am trei copilași! De trei zile n-au mâncat nimic! Te rog, dacă ai o pâinișoară, fie-ți milă de mine! Dă-mi pâinișoara aceasta și Dumnezeu îți va răsplăti!

Femeia a dat și pâinișoara a doua, zicând: „Eu mai am una”. Dar când a scos a treia pâinișoară de sub țestul ei, un vânt puternic a izbit poarta, i-a deschis și ușa, a trântit și geamul și a adus o mare rafală de apă înăuntru. Femeia, cu pâinișoara în mână, a ieșit afară să-nchidă ușa, să-nchidă poarta. Dar, când să-nchidă poarta, o rafală de vânt i-a luat pâinea din mână, a dus-o de-a dura până în apă și un val al apei a venit și-a luat pâinișoara și a dus-o. Și femeia n-a mai văzut-o. Când s-a văzut flămândă, săracă, lipsită, femeia a stat chinuită și a început să plângă. Să plângă dureros: „Doamne! Doamne!”.

În momentul acesta, Domnul Iisus a apărut venind iarăși pe cale spre ea. Și i-a zis Domnul Iisus:

- Femeie, tu de ce plângi?

- Doamne Iisuse, a zis ea, eu Te-am ascultat pe Tine. M-am dus acolo unde M-ai trimis Tu, am cules de unde nu era al nimănui. Am făcut de vreo trei pâinișoare. Și, pentru că Tu mi-ai spus să mi-aduc aminte, când voi avea pâinea mea, de cei care vor fi mai flămânzi decât mine, Te-am ascultat. Am dat o pâinișoară la un om necăjit, am dat a doua pâinișoară la altă femeie necăjită, care, fiind flămândă împreună cu copiii ei, era gata să moară. Dar când am avut și eu a treia pâinișoară... era pâinișoara mea, Doamne... eram și eu flămândă, aveam și eu nevoie de-aceasta... a venit vântul și-a venit apa și mi-au luat-o. Ce să fac, Doamne?

Atunci i-a zis Domnul Iisus:

- Du-te la judecătorul cetății și dă în judecată vântul și apa că ți-au luat pâinea!

- Doamne, a zis ea, dacă mă voi duce eu să spun aceste lucruri la judecătorul cetății, n-o să creadă el că sunt nebună? N-o să mă bată, n-o să m-alunge, n-o să mă dea afară din cetate?

Mântuitorul i-a zis:

- Du-te! Nici un cuvânt al lui Dumnezeu nu-i lipsit de putere! Ascultă! Că cel care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-l împlinește va fi fericit. Du-te, fă cum ți-am spus!

Femeia s-a dus la judecătorul cetății și a spus tot ce-a pățit. Și a zis:

- Domnule judecător, am venit să dau în judecată vântul și apa, că mi-a luat pâinișoara. Te rog să chemi în judecată vântul și apa, să-mi plătească mie pâinișoara.

Tocmai în momentul acela când judecătorul voia să se întoarcă, să se uite la ea și să-i spună: „Tu ești nebună!” și s-o dea afară, au întrat dintr-o dată, grămadă, pe ușă trei neguțători, ducând trei saci. Judecătorul s-a oprit și s-a uitat la ei și a zis:

- Ce-i cu voi?

- Domnule judecător, spuneau ei, într-un glas toți trei, noi suntem trei neguțători care am venit cu o corabie pe mare. Am venit din țări îndepărtate, cu saci de aur și cu lucruri scumpe. Dar când eram acolo, departe de țărm, corabia noastră s-a lovit de-o stâncă și s-a făcut o gaură în corabia noastră. Și intra apa, și era să ne-necăm. Și toți am căzut în genunchi și am strigat: „Doamne, scapă-ne! Și aceluia prin care ne vei scăpa, noi îi vom da trei saci de aur”. În momentul acela, un val a lipit în spărtura corăbiei noastre ceva. Și apa s-a oprit și n-a mai intrat în corabie! Iar noi am ajuns la mal. Și, când ne-am uitat noi, acolo era o pâinișoară lipită în gaura prin care intra apa și era să ne înecăm. Noi am gândit: „Cineva trebuie să fi avut pâinișoara aceasta. Și cineva din cetatea aceasta va fi trebuit să vină aici la dumneavoastră, să se plângă că a pierdut o pâinișoară. Dacă vine cineva să se plângă că a pierdut pâinișoara, dați-i, vă rugăm, acești trei saci de aur. Pentru că noi am făgăduit lui Dumnezeu și ce am promis lui Dumnezeu noi trebuie să împlinim.

Și judecătorul s-a întors spre femeie și a zis:

- Aceasta este cea care a avut pâinișoara. Dați-i ce ați făgăduit lui Dumnezeu.

Vă-nchipuiți ce bucurie a fost acolo atunci!

Dar trageți din istorioara aceasta învățătura cea mare și sfântă: că nici un cuvânt al lui Dumnezeu nu-i lipsit de putere și în toate lucrările lui Dumnezeu e o adâncă înțelepciune, pe care noi n-o-nțelegem în momentul când se întâmplă. Dar, dacă avem răbdare și ascultare, pe urmă vedem cât de minunat se realizează făgăduința lui Dumnezeu pentru cei care cred în El. Bizuiți-vă pe cuvintele lui Dumnezeu și credeți în ele. Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu. Oricine se bizuie pe ele nu va fi înșelat, ci va fi răsplătit totdeauna îndeajuns.

Pentru lucrurile pământești avem cele cinci simțuri pe care Dumnezeu ni le-a dat să ni le însușim, să ne bucurăm de ele și să le putem avea. Dar pentru lucrurile mântuirii avem numai un singur simț: credința. Fără credință e cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu. Și oricine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că-l răsplătește pe cel care-L caută. Aceasta este însușirea pe care ne-o cere Dumnezeu, dar fără de care nu există și n-a existat niciodată mântuirea.

S-a vorbit aici despre credință, despre simțurile acestea de care avem nevoie pentru umblarea și orientarea în lucrurile pământești. S-a vorbit aici despre nașterea din nou, care este cea dintâi și cea mai importantă condiție a mântuirii noastre. Fără aceasta nu există mântuire. Dar nașterea din nou nu se poate obține decât prin acest simț, prin această taină, prin această lucrare puternică a credinței. Are cineva credință? Cel dintâi lucru care-l dovedește pe el că are credință este că se-ntoarce la Dumnezeu, se hotărăște pentru Domnul, pune legământ cu Dumnezeu și-ncepe o altă viață. Asta-i nașterea din nou.

Mântuitorul a spus odată: „Dacă voiește cineva să vină după Mine...”. În toate Evangheliile din sfintele noastre biserici auzim acest adevăr și acest cuvânt. „Dacă voiește cineva”... Adică face apel la voința noastră. „Vrei să vii după Mine? Vrei să ai mântuirea? Vrei să moștenești împărăția cerească? Atunci îți spun ce trebuie să faci. Dacă nu vrei, nu-ți spun nimic”. Hristos nu vorbește nimic la cei care nu vor să-L asculte. El vorbește numai la cei care Îl ascultă. A spus odată cu atâta dragoste: „Vă spun vouă, care Mă ascultați”. Numai celor care-L ascultă, acelora le spune și le vorbește Dumnezeu.

În Vulcana asta sunt mii de suflete. Aceștia dorm la ora asta. Sau benchetuiesc undeva; sau păcătuiesc... cine știe... Pe fiecare îl vede Dumnezeu în ce stare este. Chiar dacă-i în cămașa de noapte, chiar dacă-i ascuns undeva unde nu-l știe nimeni, Dumnezeu îl vede. Acestora nu le vorbește Dumnezeu. Cine nu vrea să-L asculte, aceluia nu-i vorbește Dumnezeu. Aceștia nici n-ascultă Cuvântul lui Dumnezeu. Ascultă muzică... ascultă muzică ușoară, ascultă tot felul de bancuri și de prostii, și de lucruri care delectează urechea și întinează sufletul și-l bagă în focul veșnic. Dar n-au venit aici să asculte măcar unul din cuvintele lui Dumnezeu, de care vor avea atâta arzătoare nevoie mâine, că ar da lumea întreagă ca să mai aibă o clipă în care să audă măcar unul dintre cuvintele lui Dumnezeu prin care-ar putea să capete o speranță că vor fi salvați. Dar nu vor auzi. S-a vestit aici și s-a auzit aici că este o nuntă deosebită, în care se va spune și se va vorbi ceva deosebit: Cuvântul cel sfânt al lui Dumnezeu, cum s-a vorbit înaintașilor noștri, și ei l-au ascultat. Dar n-au venit să-l asculte.

Aici, la patru pași... cum s-ar zice, e Mănăstirea Dealu, în care se vorbește așa de puternic despre Dumnezeu. Nu departe, e Curtea de Argeș. Și foarte aproape mai sunt și alte lăcașuri de rugăciune.

Poți merge acolo liniștit, că nu te înghesuie nimeni. Nimeni nu se grămădește să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, să-și plece genunchii pe aceste lespezi sfinte și să-și înalțe sufletul printre turlele astea spre Dumnezeu. Nu se grăbesc... Dar la bufet, dar la cinematograf, dar la cârciumi, dar pe la colțuri, cu sticle de băutură, și pe la șanțuri, căzând în cele mai îngrozitoare stări și decăderi sufletești, vezi din ce în ce tot mai mulți. Acestora nu le vorbește Dumnezeu, pentru că ei n-ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, nici nu doresc să-l asculte. Dar mâine, când, mai mare nevoie decât de aerul pe care-l inspiră, decât de stropul de apă [cu care] să-și răcorească limba și decât fărâmitura de pâine cu care să-și țină viața, vor avea de Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu nu le va mai vorbi nimic.

Va veni o dată, o singură dată, când, după cele scrise în Sfânta Evanghelie cu Judecata din urmă, Hristos va veni și va despărți lumea în două. De-o parte, cei care au știut să facă bine și l-au făcut, care au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, l-au ascultat și l-au împlinit; și de cealaltă parte, de-a stânga, cei care n-au vrut s-asculte pe Dumnezeu, n-au vrut să facă binele, n-au vrut să se-ntoarcă și să creadă în El. Celor credincioși le va spune: „Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, și moșteniți Împărăția Cerească”. Și după aceea, în veci și-n vecii vecilor, le va tot spune cele mai frumoase cuvinte, cele mai dulci mângâieri, va șterge orice lacrimă din ochii lor și orice rană din amintirea sufletului lor. Și vor fi pe veci mângâiați, pentru că vor fi pentru totdeauna cu Domnul.

Dar celor de-a stânga, care n-au vrut s-asculte Cuvântul Lui, le va mai spune o dată, o singură dată, un singur cuvânt: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul veșnic, pregătit diavolului și îngerilor săi”. Și după aceea niciodată și în vecii vecilor nu le va mai spune nimic. Cât ar dori acești oameni să le mai spună o dată Dumnezeu măcar unul din cuvintele pe care le-a spus astă seară aici! Dar nu le va mai spune.

Ați ascultat Evanghelia cu bogatul nemilostiv și cu săracul Lazăr și-o știți toți. Bogatul acesta, care toată viața lui nu s-a rugat, n-a avut milă niciodată de săracul care stătea la poarta lui, când a ajuns în focul veșnic, spune Evanghelia, că a strigat spre cer, s-a rugat atunci. Trei rugăciuni a făcut. La niciuna nu i-a mai răspuns Dumnezeu. I-a răspuns Avraam, pentru că Dumnezeu nu le va mai spune acestora în vecii vecilor nimic, pentru că nici ei n-au vrut să-L asculte și să-mplinească Cuvântul Său.

Ce aproape este de-aici și muntele, și istoria! Și cât de mulți poate că n-ați fost niciodată nici pe-un munte, să vă rugați singuri, nici într-o mănăstire, prăbușiți în genunchi, singuri, să vă-ntâlniți cu Dumnezeu și cu istoria și s-ascultați ce vă grăiește din zidul acela Ana, care s-a jertfit din dragoste pentru Dumnezeu și pentru lăcașul Lui.

Duceți-vă la munte și la istorie și-ntâlniți-vă cu Dumnezeu, și-ntâlniți-vă cu înaintașii. Că vine ziua, vine clipa când veți vedea că nimic pe lumea aceasta n-a mai avut nici un preț, afară de aceste lucruri: întâlnirea cu Dumnezeu și cu istoria, care ne-ndeamnă mereu tot la această întâlnire. Că și istoria ne vorbește despre Dumnezeu, și muntele ne vorbește despre Dumnezeu.

Acestea trebuie să fie pentru noi cercetări adânci și profunde, prin care noi trebuie să ne stabilim precis locul în care suntem în fața lui Dumnezeu, în fața vieții veșnice. Amin.

Doamne Dumnezeul și Tatăl nostru Cel din ceruri, din toată inima Îți mulțumim și în acest miez de noapte pentru bucuria pe care ne-ai dat-o de-a lungul acestor câtorva ceasuri pe care le-ai rânduit să le petrecem împreună aici, în jurul Sfântului Tău Cuvânt, petrecând după voia Ta și după porunca Ta această Taină minunată a Nunții, pe care Tu ai rânduit-o în Evanghelia Ta și-n Biserica noastră, și-n credința părinților noștri, pentru ca această Taină să fie încheiată în fața Ta, prin Cuvântul Tău cel Sfânt, petrecând în curăție și-n sfințenie înaintea Ta. Îți mulțumim că ne-ai ajutat s-o petrecem astfel până acum, în mijlocul nostru fiind Tu și-mpărțindu-ne, prin cuvintele iubiților Tăi, cuvintele Tale pentru inima și pentru viața noastră.

Binecuvântează mirii iubiți și unirea lor, pe care Tu, în această zi, ai rânduit-o prin această Taină sfântă, instituită de Tine, să devină una și pe totdeauna. Ajută-i, Doamne Dumnezeul nostru, să-mplinească cu credincioșie toată datoria pe care și-au asumat-o în fața Ta, unul față de celălalt și amândoi față de Tine și de lucrul Tău cel sfânt. Ca să le poți binecuvânta și Tu mai departe toată viața lor și să-Ți poți împlini față de ei sfintele Tale făgăduințe, că îi vei însoți și-i vei binecuvânta pe ei și pe toți urmașii lor, și pe înaintașii lor, până la sfârșit.

Binecuvântează părinții din care i-ai născut, Doamne! Și răsplătește-le și aici, și-n veșnicie osteneala și jertfa pe care-au depus-o ca să-i crească pe acești copii. (...)