Nebuneasca prăbușire...

1 - Dacă dragostea Ta iartă ușor, nu înseamnă că n-o doare greu ceea ce ar trebui să ierte.

2 - Și dacă ea acopere mult, nu înseamnă că puțin și suferă - pentru ceea ce trebuie să acopere.

3 - Prietenul Nemărginit de Bun al tinereții mele, - Tu mi-ai iertat atât de multe, fără ca să-mi faci nici cea mai ușoară mustrare pentru vinovățiile mele față de dragostea Ta! Dar o, cât de mult ai suferit Tu pentru aceasta!

4 - O, nebunul de mine, ce ușuratic am fost atunci când șarpele care amăgise cândva cu atâta ușurință pe Eva, mi-a stricat și mie inima de la curăția dragostei celei dintâi; cea numai față de Tine!

5 - Cât de ușuratic am fost atunci când gândeam că aceasta este ceva fără prea mare însemnătate pentru Tine, ceva care - având în vedere anumite stări ale mele - mi-ar fi îngăduit, fără ca aceasta să veștejească florile dintre noi. Și fără să zdrobească Inima Ta.

6 - Ce întunecare a aruncat ispititorul peste lumina din mine când - uitând de porunca sfințeniei pe care mi-o cerea iubirea Ta - am alunecat spre vizuina șarpelui!

7 - Răul știa să-mi vorbească atât de frumos și convingător, -

8 - iar firii mele pământești îi plăcea atât de mult să asculte aceste șoapte pline de înmlădiere și de patimă.

9 - De ce vrei să arunci ceea ce Dumnezeu ți-a rânduit spre potolirea foamei tale și spre înfrumusețarea vieții pe care El ți-a dat-o - îmi șoptea șarpele ucigaș, lingușitor și blestemat.

10 - Ce poate fi oare atât de rău - zicea el, - în acest lucru atât de adânc legat de firea ta și atât de adânc trebuincios ființei tale pe pământ?

11 - Nu le-a făcut oare Dumnezeu pe toate acestea - zicea șarpele, - și n-a pus El oare Însuși în făptura ta setea după ele și trebuința potolirii pe care ele ți-o aduc?

12 - De ce le-a mai creat Dumnezeu dacă ți-ar fi oprite - îmi zicea șarpele.

13 - Și de ce le-a scos El în calea ta, dacă nu ți-ar fi îngăduit să le atingi?

14 - Nu te mai lua - îmi zicea șarpele mereu - după acele porunci învechite care te-au ținut atât de departe de ele în tinerețea ta.

15 - Tu n-ai simțit atunci nevoia lor pentru că prea îți era inima plină de teamă. Și ochii tăi privesc prea sus.

Iar eu ascultam și ascultam șoaptele șarpelui.

16 - Acuma, - îmi tot zicea șarpele, - vezi că totuși ești pe pământ. Și că orice lipsire de ele îți chinuie trupul și îți ține ființa pe jar.

17 - Nu te mai chinui deci cu o înfrânare care nu-și mai are rostul. Privește la ceilalți semeni ai tăi - și nu fi tu mai altfel decât toți...

Și el îmi tot zicea, iar eu...

18 - Eu - stăteam fără nici un cuvânt și fără nici o putere, ascultând la acele șoapte blestemate, lângă pomul unde stătuse cândva strămoașa mea singură și ea.

19 - Fructul îmbiat acum mie era atât de aproape, îmi părea atât de frumos la vedere și atât de dulce la gust.

20 - Și sufletul meu era vai, atât de singur atunci, - deși Tu erai numai la un pas de mine.

21 - Mi s-a părut că nimeni nu-mi mai vrea binele decât șarpele. De Tine credeam că dormi.

22 - Părea că nimic nu-i mai grabnic și mai necesar pentru mine decât ceea ce îmi îmbia el.

23 - Îmi părea că voi muri dacă nu voi gusta numaidecât.

Și... am uitat totul.

Și vai Tu erai la un pas de mine... Și vai - credeam că Tu dormi...