Nebuneasca prăbuşire...
Traian Dorz - Prietenul Tinereții mele
1 - Dacă dragostea Ta iartă uşor, nu înseamnă că n-o doare greu ceea ce ar trebui să ierte.
2 - Şi dacă ea acopere mult, nu înseamnă că puţin şi suferă - pentru ceea ce trebuie să acopere.
3 - Prietenul Nemărginit de Bun al tinereţii mele, - Tu mi-ai iertat atât de multe, fără ca să-mi faci nici cea mai uşoară mustrare pentru vinovăţiile mele faţă de dragostea Ta! Dar o, cât de mult ai suferit Tu pentru aceasta!
4 - O, nebunul de mine, ce uşuratic am fost atunci când şarpele care amăgise cândva cu atâta uşurinţă pe Eva, mi-a stricat şi mie inima de la curăţia dragostei celei dintâi; cea numai faţă de Tine!
5 - Cât de uşuratic am fost atunci când gândeam că aceasta este ceva fără prea mare însemnătate pentru Tine, ceva care - având în vedere anumite stări ale mele - mi-ar fi îngăduit, fără ca aceasta să veştejească florile dintre noi. Şi fără să zdrobească Inima Ta.
6 - Ce întunecare a aruncat ispititorul peste lumina din mine când - uitând de porunca sfinţeniei pe care mi-o cerea iubirea Ta - am alunecat spre vizuina şarpelui!
7 - Răul ştia să-mi vorbească atât de frumos şi convingător, -
8 - iar firii mele pământeşti îi plăcea atât de mult să asculte aceste şoapte pline de înmlădiere şi de patimă.
9 - De ce vrei să arunci ceea ce Dumnezeu ţi-a rânduit spre potolirea foamei tale şi spre înfrumuseţarea vieţii pe care El ţi-a dat-o - îmi şoptea şarpele ucigaş, linguşitor şi blestemat.
10 - Ce poate fi oare atât de rău - zicea el, - în acest lucru atât de adânc legat de firea ta şi atât de adânc trebuincios fiinţei tale pe pământ?
11 - Nu le-a făcut oare Dumnezeu pe toate acestea - zicea şarpele, - şi n-a pus El oare Însuşi în făptura ta setea după ele şi trebuinţa potolirii pe care ele ţi-o aduc?
12 - De ce le-a mai creat Dumnezeu dacă ţi-ar fi oprite - îmi zicea şarpele.
13 - Şi de ce le-a scos El în calea ta, dacă nu ţi-ar fi îngăduit să le atingi?
14 - Nu te mai lua - îmi zicea şarpele mereu - după acele porunci învechite care te-au ţinut atât de departe de ele în tinereţea ta.
15 - Tu n-ai simţit atunci nevoia lor pentru că prea îţi era inima plină de teamă. Şi ochii tăi privesc prea sus.
Iar eu ascultam şi ascultam şoaptele şarpelui.
16 - Acuma, - îmi tot zicea şarpele, - vezi că totuşi eşti pe pământ. Şi că orice lipsire de ele îţi chinuie trupul şi îţi ţine fiinţa pe jar.
17 - Nu te mai chinui deci cu o înfrânare care nu-şi mai are rostul. Priveşte la ceilalţi semeni ai tăi - şi nu fi tu mai altfel decât toţi...
Şi el îmi tot zicea, iar eu...
18 - Eu - stăteam fără nici un cuvânt şi fără nici o putere, ascultând la acele şoapte blestemate, lângă pomul unde stătuse cândva strămoaşa mea singură şi ea.
19 - Fructul îmbiat acum mie era atât de aproape, îmi părea atât de frumos la vedere şi atât de dulce la gust.
20 - Şi sufletul meu era vai, atât de singur atunci, - deşi Tu erai numai la un pas de mine.
21 - Mi s-a părut că nimeni nu-mi mai vrea binele decât şarpele. De Tine credeam că dormi.
22 - Părea că nimic nu-i mai grabnic şi mai necesar pentru mine decât ceea ce îmi îmbia el.
23 - Îmi părea că voi muri dacă nu voi gusta numaidecât.
Şi... am uitat totul.
Şi vai Tu erai la un pas de mine... Şi vai - credeam că Tu dormi...