O, nemărginirea bunătăţii Tale
Traian Dorz - Prietenul Tinereții mele
1 - În clipa când mi s-a părut că şarpele are dreptate - tot întunericul s-a prăbuşit în mine. Şi eu în el.
2 - Mi-am luat toate amintirile de la Tine şi mi-am întors toată privirea spre fructul întins de şarpe, băgat ispititor în ochii mei, jucat atrăgător spre forma simţirilor mele.
3 - M-am mirat cât de aproape îmi fusese fructul dorit tot timpul vieţii mele, dar eu nici nu-l văzusem până în clipita asta.
4 - Întunericul m-a învăluit de tot şi un braţ înspăimântător m-a aruncat dintr-o dată în groapa vrăjită, la ochii sticlind, în moliciunea noroiului călduţ din prăbuşirea fără fund.
5 - Nişte munţi s-au despicat şi o grămădire de stânci grele şi reci s-au prăbuşit peste mine îngropându-mă şi făcându-mă să-mi pierd orice cunoştinţă a stării mele... Şi Tu erai numai la un pas.
6 - Nişte lanţuri aprinse am simţit cuprinzându-mi tot lăuntrul meu şi încopciindu-mi pe totdeauna acest trup de moarte în mlaştina aceasta deznădăjduită, neagră, vâscoasă, urâtă!
Şi vai cum Te chinuiai Tu - atât de aproape!...
7 - Nu ştiu cât am zăcut acolo - şi cât aş fi mai zăcut, în întuneric, în gheaţă şi în flăcări bând mereu din această mocirlă scârboasă dar fără să-mi potolesc setea niciodată.
8 - Mistuindu-mi sufletul fără să-mi liniştesc trupul.
9 - Vânzându-mi zestrea minunată a curăţiei, fără a-mi putea cumpăra nimic în schimb.
10 - L-am lăsat să crească, să crească până când l-am auzit bine.
11 - Până când, odată de foarte adânc sau de foarte sus, mi s-a părut că aud dorul Tău încolţind în străfundul prăbuşirii mele ca un plâns cald, ca o luminiţă de înviere...
12 - I-am făcut cu durere şi cu amar loc spre inima mea, să se reverse în ea tot, să mi-o dezgheţe, să mi-o topească, să mi-o sfâşie - să mi-o poată ridica până la genunchi, până la cutremurul căinţei.
13 - Ca un râu de foc au început să izbucnească atunci din străfundurile mele aducerile aminte de Tine.
14 - Toate mădularele mele erau amorţite şi înlănţuite, numai inima învia şi încerca să se dezlege.
15 - Am vrut să merg să Te caut, dar picioarele nu-mi puteau prinde cu ele nimic.
16 - Am vrut să Te strig cu buzele mele, cu limba mea, cu graiul meu, - dar n-am putut scoate nici un sunet.
17 - Am crezut că măcar faţa mi-o voi putea întoarce spre Tine, că îmi voi putea deschide măcar ochii - ochii mei cei atât de limpezi cândva când Te puteau vedea atât de aproape. Dar ceaţa de peste privirile mele îmi părea departe...
18 - Toate m-au descurajat şi mi-au spus: stai şi mori acolo în prăpastia ta! El te-a uitat, te-a părăsit, S-a depărtat pentru totdeauna de la tine!
Nu mai meriţi decât dispreţul
pentru că te-ai prăbuşit.
19 - Ce dreptate amară aveau toate împotriva mea!
Şi totuşi, Tu nu se putea să mă fi uitat aşa.
O, ce nemărginit de Bun mi-ai fost Tu!