O, nemărginirea bunătății Tale
Traian Dorz - Prietenul Tinereții mele
1 - În clipa când mi s-a părut că șarpele are dreptate - tot întunericul s-a prăbușit în mine. Și eu în el.
2 - Mi-am luat toate amintirile de la Tine și mi-am întors toată privirea spre fructul întins de șarpe, băgat ispititor în ochii mei, jucat atrăgător spre forma simțirilor mele.
3 - M-am mirat cât de aproape îmi fusese fructul dorit tot timpul vieții mele, dar eu nici nu-l văzusem până în clipita asta.
4 - Întunericul m-a învăluit de tot și un braț înspăimântător m-a aruncat dintr-o dată în groapa vrăjită, la ochii sticlind, în moliciunea noroiului călduț din prăbușirea fără fund.
5 - Niște munți s-au despicat și o grămădire de stânci grele și reci s-au prăbușit peste mine îngropându-mă și făcându-mă să-mi pierd orice cunoștință a stării mele... Și Tu erai numai la un pas.
6 - Niște lanțuri aprinse am simțit cuprinzându-mi tot lăuntrul meu și încopciindu-mi pe totdeauna acest trup de moarte în mlaștina aceasta deznădăjduită, neagră, vâscoasă, urâtă!
Și vai cum Te chinuiai Tu - atât de aproape!...
7 - Nu știu cât am zăcut acolo - și cât aș fi mai zăcut, în întuneric, în gheață și în flăcări bând mereu din această mocirlă scârboasă dar fără să-mi potolesc setea niciodată.
8 - Mistuindu-mi sufletul fără să-mi liniștesc trupul.
9 - Vânzându-mi zestrea minunată a curăției, fără a-mi putea cumpăra nimic în schimb.
10 - L-am lăsat să crească, să crească până când l-am auzit bine.
11 - Până când, odată de foarte adânc sau de foarte sus, mi s-a părut că aud dorul Tău încolțind în străfundul prăbușirii mele ca un plâns cald, ca o luminiță de înviere...
12 - I-am făcut cu durere și cu amar loc spre inima mea, să se reverse în ea tot, să mi-o dezghețe, să mi-o topească, să mi-o sfâșie - să mi-o poată ridica până la genunchi, până la cutremurul căinței.
13 - Ca un râu de foc au început să izbucnească atunci din străfundurile mele aducerile aminte de Tine.
14 - Toate mădularele mele erau amorțite și înlănțuite, numai inima învia și încerca să se dezlege.
15 - Am vrut să merg să Te caut, dar picioarele nu-mi puteau prinde cu ele nimic.
16 - Am vrut să Te strig cu buzele mele, cu limba mea, cu graiul meu, - dar n-am putut scoate nici un sunet.
17 - Am crezut că măcar fața mi-o voi putea întoarce spre Tine, că îmi voi putea deschide măcar ochii - ochii mei cei atât de limpezi cândva când Te puteau vedea atât de aproape. Dar ceața de peste privirile mele îmi părea departe...
18 - Toate m-au descurajat și mi-au spus: stai și mori acolo în prăpastia ta! El te-a uitat, te-a părăsit, S-a depărtat pentru totdeauna de la tine!
Nu mai meriți decât disprețul
pentru că te-ai prăbușit.
19 - Ce dreptate amară aveau toate împotriva mea!
Și totuși, Tu nu se putea să mă fi uitat așa.
O, ce nemărginit de Bun mi-ai fost Tu!