Adânca usturime a căinței mele
Traian Dorz - Prietenul Tinereții mele
1 - Am privit spre soarele care altădată mă vedea de la răsăritul și până la apusul lui umblând și lucrând împreună cu Tine.
2 - Dar soarele și-a întors fața dinspre mine să nu-mi văd disprețul cu care mă privești.
3 - M-am întors spre cerul înstelat care își picurase atât de dulce roua peste noi cândva - dar și el s-a învăluit în nori ca să nu mai vadă nimic în ochii lui.
4 - Am nădăjduit spre luna strălucitoare care de atâtea ori își pusese nimbul luminii ei în jurul capetelor noastre când umbrele noastre alăturate pluteau peste iarba înrourată.
5 - Dar și luna s-a făcut acum palidă, înconjurându-se cu un cearcăn de tristețe și de ceață.
6 - Am rugat iarba și florile care ne cunoșteau atât de bine.
Cedrii și fagi care ne ținuseră cândva adăpost și prietenie.
Izvoarele și potecile cu care petrecuserăm atâtea împărtășiri fericite cândva...
7 - Dar toate îmi spuneau acum cu amărăciune mustrarea cea mai dureroasă și mai adevărată de pe lume:
8 - Inima Lui - îmi strigau toate - a fost credincioasă față de tine. Și-a ținut legământul iubirii prin suferințe înmiit mai mari decât ale tale.
9 - Dar inima ta nu I-a fost credincioasă Lui.
Dragostea ta s-a lăsat ademenită și s-a stricat de la curăția față de El.
10 - Nu ți-a fost teamă de șarpe - mă mustrau toate - și nu te-ai depărtat cu grabă și cu groază de el când s-a apropiat de tine.
11 - L-ai crezut - mă învinuiau toate, - și te-ai lăsat cu plăcere în înfășurarea otrăvită a încolăcirilor moi ale păcatului care te cuprinde atât de ușor.
Acum ce mai aștepți?
12 - Crezi oare că El Se va mai gândi la tine? Nu vezi că a trecut de atâtea ori prin fața casei tale, lângă ușa ta - și nici nu S-a oprit? Că nici n-a mai întrebat măcar dacă mai trăiești și ce mai faci?
13 - Vai, cât mă usturau aceste meritate și adevărate mustrări!
14 - Ele îmi zdrobeau toate mădularele mele și îmi picurau venin de moarte în toată hrana mea.
15 - Toate gândurile și amintirile mele îmi spuneau și ele aceleași lucruri care mă străpungeau cu aceleași săgeți de foc.
16 - Munții care mă apăsau simțeam că mă înăbușă de tot și flăcările care mă ardeau dinăuntrul și dinafara mea, simțeam că în curând mă vor mistui de tot.
17 - Numai inima nu putea să nu-mi nădăjduiască.
Numai ea nu-mi putea muri și tăcea.
Numai ea nu se putea stinge și nu putea îngheța!
18 - Deodată s-a zvârcolit strigând: vreau să-L văd o dată, măcar o dată. Apoi să mor.
19 - Măcar de departe - îmi zicea inima mea. Măcar să mă lovească și El, măcar să mă calce în picioare, măcar să nu-mi spună nimic - numai să-L mai pot vedea odată.
20 - Să-I mai pot privi o clipă doar, Fața Lui. Să mă uit în ochii Săi pe care îi cunosc atât de bine. Să văd ce gândește El despre mine.
Și îmi va fi de ajuns spre a înțelege dacă mai pot nădăjdui...