Neprihănirea și vinovăția
Traian Dorz - Calea Bunului Urmaș
1 - Cel neprihănit este și milostiv.
Cel fără de vină, nu lenevește.
Numai cel ce s-a spurcat cu păcatul, acela este gata să lenevească și să ucidă pe alți păcătoși.
Numai acela este grăbit să arunce în altul. Acesta care este el însuși vinovat de fapta pe care o osândește la semenul său.
Căci păcatul nimicește în orice suflet, în primul rând bunul simț.
Și apoi mila.
2 - O, voi toți acei
și toate acelea,
care pârâți pe alții,
care judecați pe alții,
care vorbiți de rău și clevetiți pe alții,
- voi toți acei și toate acelea, care pândiți pe alții și care sunteți gata întotdeauna să osândiți și să-i nimiciți, - spuneți voi care din voi este fără de păcat?
Atunci de ce loviți?
3 - Spuneți voi toți cei care treceți drept neprihăniți numai pentru că pe voi nimeni n-a stat încă să vă pândească spre a vă prinde păcătuind...
Voi care sunteți curajoși și vorbiți așa, numai pentru că pe voi nu v-a prins nimeni până în clipa aceasta,
- voi de ce osândiți pe alții?
Temeți-vă și tăceți!
4 - Uneori e penibil să privești prăbușirea oamenilor mândri și îngâmfați.
Îți pleci ochii sau îți întorci fața de la o astfel de priveliște, spre a nu le mai mări și prin aceasta, chinul. Și așa, destul de amar.
Dar ce drept este Dumnezeu plătindu-le astfel!
5 - Orice om simțit, când vede o cădere pe care n-o poate împiedica, își ferește privirea ca să nu se bage de seamă că a văzut.
Când cade cineva, îl ustură uneori mai mult privirea celor care s-au uitat la el, și râd, decât mâna care poate și-a rupt-o căzând.
Să nu râdem de nimeni - ci mai degrabă să-i dăm ajutor frățesc.
6 - Oamenii adesea sufăr să le spui orice mustrare în ascuns, dar resping orice sfat dat în public. Fiecare căutând să pară mult mai înțelept decât este și mult mai nepăcătos decât se știe.
Domnul Isus a știut aceasta, de aceea a lucrat cu înțelepciune.
Și iată ce bine a făcut El.
Să facem așa și noi.
7 - Spuneți numai personal vinovatului, și numai lui ceea ce știți despre el.
- Spuneți cu grijă și cu înțelepciune, alegând momentul potrivit, locul potrivit și cuvintele potrivite.
- Spuneți cu blândețe, cu iubire și cu durere, adică: simțit și stăruind cu dragoste, cu milă și răbdare de fiecare om (Fapt. Ap. 20, 31).
În altfel, nu numai că nu va primi nimic, dar prefăcătoria și trufia lui rănite, se vor ridica mânioase și nimicitoare, împotriva voastră, spre a se răzbuna.
8 - În ascuns, orice om, oricât de rău ar fi, uneori primește cu răbdare, să-i spui mustrarea - oricât ar fi de aspră ea,
dar pe față, nu primește cu bucurie mustrarea adesea, nici omul cel mai bun.
Așa este inima omenească...
Să-i ferim locurile dureroase cu grijă.
9 - Cel mai greu lucru este să trezești cugetul unui păcătos.
Încărcându-se mereu cu păcate, omul își nesocotește mustrările cugetului său, pentru că iubirea păcatului nu-l lasă să-și asculte cugetul lui. Dar numai un cuget trezit îl poate salva pe om.
10 - Răutatea nelegiuirilor omului care se tot înmulțesc, îi înăbușe tot mai mult glasul cugetului, și în curând, omul ajunge să nu mai simtă nici o mustrare de conștiință.
După aceea, omul poate săvârși orice nelegiuire, căci nu mai este cine să-l mustre.
Și nu mai este cine să-l împiedice. Sub mormanul păcatului cugetul înăbușit tace.
Și numai puterea lui Dumnezeu, mai poate pătrunde până la el ca să-l trezească și să-l dezgroape iarăși.
11 - Când s-a trezit cugetul cuiva, cu cât este mai împovărat, cu atât va striga mai tare.
Și cu cât a fost mai chinuit, cu atât se va ridica mai puternic împotriva păcatului care l-a ținut în robie și apăsare.
Greu este numai până se trezește cugetul. Căci de aici până la pocăință nu mai este apoi decât un pas.
12 - Dar și pasul acesta al pocăinței este foarte greu.
Mulți nu l-au făcut niciodată.
Căci deși cugetul lor s-a trezit și în inima lor s-a născut părerea de rău pentru păcate, și groaza de pedeapsa ce-i așteaptă, - totuși ei nu s-au întors la Dumnezeu, spre a-și mărturisi vina și a-și părăsi păcatul ca să fie iertați.
- Ci au plecat de la Hristos.
Ajunseseră până în fața Lui, dar s-au întors înapoi despărțindu-se de El.
Curând, pofta după vechile păcate îi doboară iarăși, acoperindu-le din nou cugetul, care adesea nu se mai trezește apoi până în iad.
Dar acolo nu le va mai tăcea în veci!
13 - Nimeni nu vrea cu bucurie să rămână lângă cei care au păcătuit.
Nimeni nu vrea să ia asupra-și nici măcar bănuiala vreunui păcat al altuia, oricât de mic.
Ci fiecare caută să fugă cât mai în grabă și cât mai departe de cel vinovat.
Numai Mântuitorul Hristos, rămâne lângă cei pierduți acoperindu-i, ca să sufere El loviturile și osânda cuvenită lor.
Ce nefericiți vor fi cei ce nu-L au pe Isus ca Mântuitor.
Veșnic vor suferi ei înșiși pentru păcatele lor, - de care ar fi putut fi scăpați, dacă ar fi venit la Dumnezeu acum.
14 - Hristos rămâne lângă cei pierduți, nu ca să acopere păcatele, ci ca să-i acopere pe păcătoși.
Să-i acopere nu pentru că au păcătuit, ci pentru că le pare rău. Și pentru că vor să scape de osânda păcatului lor.
Să-i apere chiar când lor nici nu le-a venit încă părerea de rău pentru păcatul făcut.
Și rămâne, pentru marea Lui iubire și milă față de omul nenorocit și căzut.
15 - Vor pleca odată osândiți din fața lui Hristos, toți cei care nu se gândiseră la propriile lor păcate până atunci, din pricină că tot timpul s-au gândit numai la păcatele altora.
Au judecat pe alții și au osândit pe alții, dar niciodată pe ei înșiși.
Până când nu va ma rămâne nici unul.
Ci ei înșiși vor simți că Dumnezeu nu le-a făcut nici o nedreptate osândindu-i.
Că singuri ei s-au osândit, prin răutatea și împotrivirea inimii lor.
16 - Cât de felurite sunt drumurile pe care oamenii ajung cu sufletul dezgolit în fața lui Isus.
Pe unul îl aduce la Hristos o boală, o nenorocire, un necaz.
Pe altul o predică, o carte sau o cântare,
pe unul o rudă, un prieten, un binevoitor.
Pe altul un dușman, sau mai mulți
- pentru fiecare om Dumnezeu a rânduit un prilej și o cale spre a-L întâlni cu El, spre a ajunge în fața Lui.
Pentru a-și mărturisi păcatul
și pentru a-I primi iertarea Sângelui Său.
17 - Tot ce s-a petrecut în viața noastră până când am ajuns în fața lui Hristos, a fost lucrarea Sa.
Chemarea Lui și grija Lui ne-au însoțit pe toate căile pe unde am umblat,
până ce am fost aduși să-L întâlnim pe Isus.
O, cât de mare este harul Său față de noi!
18 - Îndată ce L-am întâlnit pe Hristos Domnul, urmează lucrarea pe care trebuie s-o facem noi.
Urmează lucrarea credinței noastre în Dumnezeiasca împărtășire a Jertfei Lui pentru noi,
urmează lucrarea căinței și a despărțirii noastre de păcat.
Și urmează apoi lucrarea dragostei și a ascultării noastre depline și până la sfârșit de Duhul Domnului.
Aceasta este mântuirea.
19 - Când Se scoală Dumnezeu, toți vrăjmașii Lui se risipesc.
Când Dumnezeu apără pe cineva, sufletul acela poate fi sigur de izbăvire.
Nimeni nu te poate apăra de El. Nici nu te poate osândi când ai apărarea Lui.
20 - Voi toți cei care vedeți în jurul vostru acum o mulțime de pârâși și o gloată furioasă, care umblă mereu să vă prindă ca să vă ducă la osândă - și să vă chinuiască
- nu vă temeți, - când stați și voi lângă Hristos!
Nu tremurați de frica nimănui, - cât rămâne El cu voi.
El nu vă lasă. Nu veți cădea în mâinile vrăjmașilor voștri.
Dar și dacă ați cădea în mâinile vrăjmașilor voștri voi tot să nu vă temeți - căci ei nu vă vor putea ucide fiindcă Domnul Isus Hristos este cu voi și El a spus: nicidecum n-am să te las.
Slavă veșnică Ție Marele nostru Isus Biruitorul.
Amin.