Neprihănirea şi vinovăţia
Traian Dorz - Calea Bunului Urmaș
1 - Cel neprihănit este şi milostiv.
Cel fără de vină, nu leneveşte.
Numai cel ce s-a spurcat cu păcatul, acela este gata să lenevească şi să ucidă pe alţi păcătoşi.
Numai acela este grăbit să arunce în altul. Acesta care este el însuşi vinovat de fapta pe care o osândeşte la semenul său.
Căci păcatul nimiceşte în orice suflet, în primul rând bunul simţ.
Şi apoi mila.
2 - O, voi toţi acei
şi toate acelea,
care pârâţi pe alţii,
care judecaţi pe alţii,
care vorbiţi de rău şi clevetiţi pe alţii,
- voi toţi acei şi toate acelea, care pândiţi pe alţii şi care sunteţi gata întotdeauna să osândiţi şi să-i nimiciţi, - spuneţi voi care din voi este fără de păcat?
Atunci de ce loviţi?
3 - Spuneţi voi toţi cei care treceţi drept neprihăniţi numai pentru că pe voi nimeni n-a stat încă să vă pândească spre a vă prinde păcătuind...
Voi care sunteţi curajoşi şi vorbiţi aşa, numai pentru că pe voi nu v-a prins nimeni până în clipa aceasta,
- voi de ce osândiţi pe alţii?
Temeţi-vă şi tăceţi!
4 - Uneori e penibil să priveşti prăbuşirea oamenilor mândri şi îngâmfaţi.
Îţi pleci ochii sau îţi întorci faţa de la o astfel de privelişte, spre a nu le mai mări şi prin aceasta, chinul. Şi aşa, destul de amar.
Dar ce drept este Dumnezeu plătindu-le astfel!
5 - Orice om simţit, când vede o cădere pe care n-o poate împiedica, îşi fereşte privirea ca să nu se bage de seamă că a văzut.
Când cade cineva, îl ustură uneori mai mult privirea celor care s-au uitat la el, şi râd, decât mâna care poate şi-a rupt-o căzând.
Să nu râdem de nimeni - ci mai degrabă să-i dăm ajutor frăţesc.
6 - Oamenii adesea sufăr să le spui orice mustrare în ascuns, dar resping orice sfat dat în public. Fiecare căutând să pară mult mai înţelept decât este şi mult mai nepăcătos decât se ştie.
Domnul Isus a ştiut aceasta, de aceea a lucrat cu înţelepciune.
Şi iată ce bine a făcut El.
Să facem aşa şi noi.
7 - Spuneţi numai personal vinovatului, şi numai lui ceea ce ştiţi despre el.
- Spuneţi cu grijă şi cu înţelepciune, alegând momentul potrivit, locul potrivit şi cuvintele potrivite.
- Spuneţi cu blândeţe, cu iubire şi cu durere, adică: simţit şi stăruind cu dragoste, cu milă şi răbdare de fiecare om (Fapt. Ap. 20, 31).
În altfel, nu numai că nu va primi nimic, dar prefăcătoria şi trufia lui rănite, se vor ridica mânioase şi nimicitoare, împotriva voastră, spre a se răzbuna.
8 - În ascuns, orice om, oricât de rău ar fi, uneori primeşte cu răbdare, să-i spui mustrarea - oricât ar fi de aspră ea,
dar pe faţă, nu primeşte cu bucurie mustrarea adesea, nici omul cel mai bun.
Aşa este inima omenească...
Să-i ferim locurile dureroase cu grijă.
9 - Cel mai greu lucru este să trezeşti cugetul unui păcătos.
Încărcându-se mereu cu păcate, omul îşi nesocoteşte mustrările cugetului său, pentru că iubirea păcatului nu-l lasă să-şi asculte cugetul lui. Dar numai un cuget trezit îl poate salva pe om.
10 - Răutatea nelegiuirilor omului care se tot înmulţesc, îi înăbuşe tot mai mult glasul cugetului, şi în curând, omul ajunge să nu mai simtă nici o mustrare de conştiinţă.
După aceea, omul poate săvârşi orice nelegiuire, căci nu mai este cine să-l mustre.
Şi nu mai este cine să-l împiedice. Sub mormanul păcatului cugetul înăbuşit tace.
Şi numai puterea lui Dumnezeu, mai poate pătrunde până la el ca să-l trezească şi să-l dezgroape iarăşi.
11 - Când s-a trezit cugetul cuiva, cu cât este mai împovărat, cu atât va striga mai tare.
Şi cu cât a fost mai chinuit, cu atât se va ridica mai puternic împotriva păcatului care l-a ţinut în robie şi apăsare.
Greu este numai până se trezeşte cugetul. Căci de aici până la pocăinţă nu mai este apoi decât un pas.
12 - Dar şi pasul acesta al pocăinţei este foarte greu.
Mulţi nu l-au făcut niciodată.
Căci deşi cugetul lor s-a trezit şi în inima lor s-a născut părerea de rău pentru păcate, şi groaza de pedeapsa ce-i aşteaptă, - totuşi ei nu s-au întors la Dumnezeu, spre a-şi mărturisi vina şi a-şi părăsi păcatul ca să fie iertaţi.
- Ci au plecat de la Hristos.
Ajunseseră până în faţa Lui, dar s-au întors înapoi despărţindu-se de El.
Curând, pofta după vechile păcate îi doboară iarăşi, acoperindu-le din nou cugetul, care adesea nu se mai trezeşte apoi până în iad.
Dar acolo nu le va mai tăcea în veci!
13 - Nimeni nu vrea cu bucurie să rămână lângă cei care au păcătuit.
Nimeni nu vrea să ia asupra-şi nici măcar bănuiala vreunui păcat al altuia, oricât de mic.
Ci fiecare caută să fugă cât mai în grabă şi cât mai departe de cel vinovat.
Numai Mântuitorul Hristos, rămâne lângă cei pierduţi acoperindu-i, ca să sufere El loviturile şi osânda cuvenită lor.
Ce nefericiţi vor fi cei ce nu-L au pe Isus ca Mântuitor.
Veşnic vor suferi ei înşişi pentru păcatele lor, - de care ar fi putut fi scăpaţi, dacă ar fi venit la Dumnezeu acum.
14 - Hristos rămâne lângă cei pierduţi, nu ca să acopere păcatele, ci ca să-i acopere pe păcătoşi.
Să-i acopere nu pentru că au păcătuit, ci pentru că le pare rău. Şi pentru că vor să scape de osânda păcatului lor.
Să-i apere chiar când lor nici nu le-a venit încă părerea de rău pentru păcatul făcut.
Şi rămâne, pentru marea Lui iubire şi milă faţă de omul nenorocit şi căzut.
15 - Vor pleca odată osândiţi din faţa lui Hristos, toţi cei care nu se gândiseră la propriile lor păcate până atunci, din pricină că tot timpul s-au gândit numai la păcatele altora.
Au judecat pe alţii şi au osândit pe alţii, dar niciodată pe ei înşişi.
Până când nu va ma rămâne nici unul.
Ci ei înşişi vor simţi că Dumnezeu nu le-a făcut nici o nedreptate osândindu-i.
Că singuri ei s-au osândit, prin răutatea şi împotrivirea inimii lor.
16 - Cât de felurite sunt drumurile pe care oamenii ajung cu sufletul dezgolit în faţa lui Isus.
Pe unul îl aduce la Hristos o boală, o nenorocire, un necaz.
Pe altul o predică, o carte sau o cântare,
pe unul o rudă, un prieten, un binevoitor.
Pe altul un duşman, sau mai mulţi
- pentru fiecare om Dumnezeu a rânduit un prilej şi o cale spre a-L întâlni cu El, spre a ajunge în faţa Lui.
Pentru a-şi mărturisi păcatul
şi pentru a-I primi iertarea Sângelui Său.
17 - Tot ce s-a petrecut în viaţa noastră până când am ajuns în faţa lui Hristos, a fost lucrarea Sa.
Chemarea Lui şi grija Lui ne-au însoţit pe toate căile pe unde am umblat,
până ce am fost aduşi să-L întâlnim pe Isus.
O, cât de mare este harul Său faţă de noi!
18 - Îndată ce L-am întâlnit pe Hristos Domnul, urmează lucrarea pe care trebuie s-o facem noi.
Urmează lucrarea credinţei noastre în Dumnezeiasca împărtăşire a Jertfei Lui pentru noi,
urmează lucrarea căinţei şi a despărţirii noastre de păcat.
Şi urmează apoi lucrarea dragostei şi a ascultării noastre depline şi până la sfârşit de Duhul Domnului.
Aceasta este mântuirea.
19 - Când Se scoală Dumnezeu, toţi vrăjmaşii Lui se risipesc.
Când Dumnezeu apără pe cineva, sufletul acela poate fi sigur de izbăvire.
Nimeni nu te poate apăra de El. Nici nu te poate osândi când ai apărarea Lui.
20 - Voi toţi cei care vedeţi în jurul vostru acum o mulţime de pârâşi şi o gloată furioasă, care umblă mereu să vă prindă ca să vă ducă la osândă - şi să vă chinuiască
- nu vă temeţi, - când staţi şi voi lângă Hristos!
Nu tremuraţi de frica nimănui, - cât rămâne El cu voi.
El nu vă lasă. Nu veţi cădea în mâinile vrăjmaşilor voştri.
Dar şi dacă aţi cădea în mâinile vrăjmaşilor voştri voi tot să nu vă temeţi - căci ei nu vă vor putea ucide fiindcă Domnul Isus Hristos este cu voi şi El a spus: nicidecum n-am să te las.
Slavă veşnică Ţie Marele nostru Isus Biruitorul.
Amin.