O mănăstire într-un vârf de stâncă

Locurile pe unde au trăit sfinții

În însemnările din urmă am stăruit asupra celor văzute în Ierusalim. Vom scrie acum câte ceva și despre unele locuri însemnate din jurul Ierusalimului. Din toate părțile, Ierusalimul e înconjurat cu locuri de însemnătate creștină și biblică. Începem cu Mănăstirea «Sf. Sava».

Am scris la vremea potrivită despre cum am călătorit din Ierusalim la Marea Moartă și Iordan. Din însemnările acestei călătorii a rămas afară un loc pe care îl prezentăm acum. În această călătorie se poate vedea unul dintre cele mai minunate locuri.

Ținutul dintre Ierusalim și Marea Moartă (40 kilometri) este un ținut neproductiv și nelocuit, e așa-numita Pustia Iudeii. În această pustie, la dreapta drumului cum mergi spre Marea Moartă, se vede un lucru minunat: o mănăstire clădită sus, pe vârful unei stânci fioroase, înaltă de sute de metri. E mănăstirea «Sfântul Sava». Dăm mai departe istoria acestei mănăstiri.

Pe la anul 400 după Hristos, creștinii din acele vremuri erau cuprinși de o mare râvnă pentru mântuirea sufletului lor. Se predica pe atunci ieșirea din lume, omorârea cărnii și a poftelor ei, pentru ca omul să trăiască numai pentru cunoașterea lui Dumnezeu și mântuirea sufletului său. Oameni bogați și învățați își părăseau averile și se retrăgeau în pustie, unde petreceau în peșteri și se hrăneau ca Ioan Botezătorul. Aceștia erau așa-numiții pustnici. Ei trăiau cu totul retrași din lume. Se fereau chiar și de orice întâlnire cu oamenii. Țineau să nu poată vorbi cu nimeni, decât cu Dumnezeu. Însă mai târziu, sporind numărul lor, au început a se strânge în grupuri și a-și săpa peșteri (chilii) prin stâncile de piatră (vezi chipul de alături). Spre această grupare îi sileau și atacurile păgânilor.

Din aceste grupuri de pustnici au ieșit apoi mănăstirile și călugării de mai târziu cu organizarea ce o au azi. Înspre Marea Moartă, prin Pustia Iudeii, se văd și azi dealuri întregi de stâncă scobite cu astfel de peșteri în care au trăit odinioară suflete retrase în singurătate și în Domnul. Chipul de mai jos arată un astfel de loc.

Dintr-o astfel de viață retrasă în cunoașterea lui Dumnezeu au ieșit sfinții. De aici din aceste peșteri au ieșit sfinții: Eutemie, Teodosie, Ioan Damaschinul și alții. De aici a ieșit și Sfântul Sava, despre care tradiția spune că ar fi locuit împreună cu un leu. Un leu ar fi intrat în peștera Sfântului Sava în timpul când el era dus pe afară. Dar Sfântul Sava nu s-a înfricoșat, ci a intrat cu îndrăzneală înăuntru și, în fața acestei îndrăzneli, leul s-a retras smerit pe un colț de stâncă, unde a petrecut mai departe cu Sfântul Sava, liniștit și blând ca un mielușel.

După moartea Sfântului Sava, învățăceii lui, sub conducerea Sfântului Eutimie, au început, la anul 500 după Hristos, zidirea unei biserici pe locul unde fusese peștera de locuință a Sfântului Sava. De atunci datează mănăstirea de azi a Sfântului Sava. Ea aparține Bisericii Ortodoxe Grecești.

E o adevărată minune această mănăstire. Zidită într-o lume pustie, pe vârful unei stânci fioroase, înaltă de sute de metri, din depărtare ea pare ca un lucru din basme. Chiliile călugărilor atârnă acolo sus, în văzduh, ca niște cuiburi de rândunele lipite de stâncă. Intrarea în mănăstire e un secret al călugărilor. O potecă dosită, cu trepte de piatră, duce sus, în văzduh, până la o portiță de fier care sloboade înăuntru pe alte și alte intrări dosite. Mănăstirea are și un ascensor pe care călugării îl slobod din înălțimi și, după ce se încarcă jos, îl ridică iar sus cu ajutorul unor lanțuri ce se învârt în jurul unei roți. În vremile de demult numai cu acest ascensor puteai să intri în mănăstire. Mănăstirea e închisă astfel din pricina beduinilor care o atacau și o jefuiau.

Și ar face și azi acest lucru, dacă ar putea, însă nu pot.

În mănăstire nu pot intra decât bărbații. Intrarea beduinilor și a femeilor este interzisă. Pe beduini nu-i lasă să intre, ca să nu afle secretele intrării în mănăstire și, folosindu-se de ele, să jefuiască mănăstirea. Intrarea femeilor este oprită în puterea legilor călugărești. Este însă, afară de mănăstire, un turn unde pot intra și femeile.

Sus pe înălțimea stâncii se află și câțiva smochini și palmieri pe care călugării îi îngrijesc cu mare atenție, udându-i când trebuie.

Biserica mănăstirii e sus pe vârful stâncii. Unde se vede cupola (în chipul de alături) e locul unde a trăit în peșteră Sfântul Sava. Interiorul bisericii e și azi o peșteră săpată în stâncă. Altarul, crucile, icoanele, toate sunt îmbrăcate în aur scump, dăruit de Rusia. În partea din spate a bisericii e o peșteră întunecoasă. Aurul și argintul în care sunt îmbrăcate icoanele de pe pereți strălucesc în interiorul peșterii ca niște lumini tainice de fior.

În Mănăstirea «Sfântul Sava» trăiesc azi 60 de călugări, strânși de prin toate țările ortodoxe. Într-o carte nemțească, un neamț scrie că, la anul 1888, între „frații” călugări a aflat și doi sași din Ardeal. Unul mai știa ceva nemțește, dar celălalt uitase cu totul (în mănăstire se vorbește limba greacă). Călugării trăiesc o viață foarte aspră. Carne nu mănâncă deloc. Brânză, ouă și lapte, numai duminica. Hrana lor de fiecare zi e formată dintr-o pâinișoară neagră, supă de verdețuri, șase măsline, șase smochine, o ceapă, o jumătate de portocală, un sfert de lămâie. Se aprovizionează cu tot ce le trebuie din Ierusalim, deoarece Pustia Iudeii nu produce nimic. Slujbă fac aproape neîncetat.

Un învățat neamț catolic, care a cercetat mănăstirea și viața călugărilor de acolo, scrie că aici a aflat el duhul adevăratei vieți călugărești. „Și noi avem - scrie neamțul - multe ordine călugărești, dar, spre deosebire de acești călugări de la «Sfântul Sava» care se topesc în râvna celor sufletești, călugării noștri catolici au nota veseliei și a bunului trai” (îi arată și fața lor).

Mănăstirea «Sf. Sava» a fost și un cuib al Ortodoxiei. Aici a trăit și învățatul Sf. Ioan Damaschinul. Avea mănăstirea și o bibliotecă cu neprețuite comori de manuscrise vechi.

Interesant e faptul că acest cuib de oameni așezat în pustietatea nelocuită de nimeni a atras fiarele sălbatice spre o împrietenire cu omul. Un soi de păsări foarte sperioase din largul Mării Moarte se apropie aici în stoluri pe lângă chiliile călugărilor; unele dintre ele mănâncă până și pâine din mâna călugărilor. Un lup se apropie regulat, seară de seară, când clopotul mănăstirii sună la orele 6. Un călugăr a început să-l trateze cu câte o bucată de pâine și, de atunci, lupul vine regulat la ceasul știut, ca să-și ia porția lui de pâine. Ba ce e mai mult: el alungă pe ceilalți lupi care vin pe urmele lui. „Răpitorul de oi” vede în treaba asta un fel de „drept” al lui pe care nu vrea nici să-l cedeze, nici să-l împartă cu nimeni.

Interesant e și faptul că mulți dintre pustnicii care trăiau prin peșterile stâncilor nu s-au împăcat cu viața organizată în mănăstire. Doreau să trăiască și pe mai departe în singurătatea peșterilor, izolați cu totul de lume și de oameni. Poate cei mai mulți ar fi rămas în această pustnicie, dar guvernul turc le interzicea acest lucru. Au rămas însă până în ziua de azi câțiva astfel de pustnici care trăiesc prin văgăunile și peșterile stâncilor din Pustia Iudeii.

Am pus în fața cititorilor Mănăstirea «Sf. Sava» și peșterile stâncilor din Pustia Iudeii ca pe o pildă de retragere din lume, de retragere în Domnul.

De la noi însă nu se mai cere să ne părăsim casele și să ne retragem în pustietăți, ci se cere să ne retragem din plăcerile, din desfătările, din duhul acestei lumi. Mântuitorul nu cere să ne retragem din lume și dintre oameni; dimpotrivă, cere să fim un aluat dospitor de viață curată în mijlocul celor răi. Însă cere Mântuitorul să ieșim din duhul acestei lumi; să ne retragem din răutățile, din modele, din duhul cel lumesc al acestei lumi. Fără această retragere nu există mântuire.