O mănăstire într-un vârf de stâncă

Locurile pe unde au trăit sfinţii

În însemnările din urmă am stăruit asupra celor văzute în Ierusalim. Vom scrie acum câte ceva şi despre unele locuri însemnate din jurul Ierusalimului. Din toate părţile, Ierusalimul e înconjurat cu locuri de însemnătate creştină şi biblică. Începem cu Mănăstirea «Sf. Sava».

Am scris la vremea potrivită despre cum am călătorit din Ierusalim la Marea Moartă şi Iordan. Din însemnările acestei călătorii a rămas afară un loc pe care îl prezentăm acum. În această călătorie se poate vedea unul dintre cele mai minunate locuri.

Ţinutul dintre Ierusalim şi Marea Moartă (40 kilometri) este un ţinut neproductiv şi nelocuit, e aşa-numita Pustia Iudeii. În această pustie, la dreapta drumului cum mergi spre Marea Moartă, se vede un lucru minunat: o mănăstire clădită sus, pe vârful unei stânci fioroase, înaltă de sute de metri. E mănăstirea «Sfântul Sava». Dăm mai departe istoria acestei mănăstiri.

Pe la anul 400 după Hristos, creştinii din acele vremuri erau cuprinşi de o mare râvnă pentru mântuirea sufletului lor. Se predica pe atunci ieşirea din lume, omorârea cărnii şi a poftelor ei, pentru ca omul să trăiască numai pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului său. Oameni bogaţi şi învăţaţi îşi părăseau averile şi se retrăgeau în pustie, unde petreceau în peşteri şi se hrăneau ca Ioan Botezătorul. Aceştia erau aşa-numiţii pustnici. Ei trăiau cu totul retraşi din lume. Se fereau chiar şi de orice întâlnire cu oamenii. Ţineau să nu poată vorbi cu nimeni, decât cu Dumnezeu. Însă mai târziu, sporind numărul lor, au început a se strânge în grupuri şi a-şi săpa peşteri (chilii) prin stâncile de piatră (vezi chipul de alături). Spre această grupare îi sileau şi atacurile păgânilor.

Din aceste grupuri de pustnici au ieşit apoi mănăstirile şi călugării de mai târziu cu organizarea ce o au azi. Înspre Marea Moartă, prin Pustia Iudeii, se văd şi azi dealuri întregi de stâncă scobite cu astfel de peşteri în care au trăit odinioară suflete retrase în singurătate şi în Domnul. Chipul de mai jos arată un astfel de loc.

Dintr-o astfel de viaţă retrasă în cunoaşterea lui Dumnezeu au ieşit sfinţii. De aici din aceste peşteri au ieşit sfinţii: Eutemie, Teodosie, Ioan Damaschinul şi alţii. De aici a ieşit şi Sfântul Sava, despre care tradiţia spune că ar fi locuit împreună cu un leu. Un leu ar fi intrat în peştera Sfântului Sava în timpul când el era dus pe afară. Dar Sfântul Sava nu s-a înfricoşat, ci a intrat cu îndrăzneală înăuntru şi, în faţa acestei îndrăzneli, leul s-a retras smerit pe un colţ de stâncă, unde a petrecut mai departe cu Sfântul Sava, liniştit şi blând ca un mieluşel.

După moartea Sfântului Sava, învăţăceii lui, sub conducerea Sfântului Eutimie, au început, la anul 500 după Hristos, zidirea unei biserici pe locul unde fusese peştera de locuinţă a Sfântului Sava. De atunci datează mănăstirea de azi a Sfântului Sava. Ea aparţine Bisericii Ortodoxe Greceşti.

E o adevărată minune această mănăstire. Zidită într-o lume pustie, pe vârful unei stânci fioroase, înaltă de sute de metri, din depărtare ea pare ca un lucru din basme. Chiliile călugărilor atârnă acolo sus, în văzduh, ca nişte cuiburi de rândunele lipite de stâncă. Intrarea în mănăstire e un secret al călugărilor. O potecă dosită, cu trepte de piatră, duce sus, în văzduh, până la o portiţă de fier care sloboade înăuntru pe alte şi alte intrări dosite. Mănăstirea are şi un ascensor pe care călugării îl slobod din înălţimi şi, după ce se încarcă jos, îl ridică iar sus cu ajutorul unor lanţuri ce se învârt în jurul unei roţi. În vremile de demult numai cu acest ascensor puteai să intri în mănăstire. Mănăstirea e închisă astfel din pricina beduinilor care o atacau şi o jefuiau.

Şi ar face şi azi acest lucru, dacă ar putea, însă nu pot.

În mănăstire nu pot intra decât bărbaţii. Intrarea beduinilor şi a femeilor este interzisă. Pe beduini nu-i lasă să intre, ca să nu afle secretele intrării în mănăstire şi, folosindu-se de ele, să jefuiască mănăstirea. Intrarea femeilor este oprită în puterea legilor călugăreşti. Este însă, afară de mănăstire, un turn unde pot intra şi femeile.

Sus pe înălţimea stâncii se află şi câţiva smochini şi palmieri pe care călugării îi îngrijesc cu mare atenţie, udându-i când trebuie.

Biserica mănăstirii e sus pe vârful stâncii. Unde se vede cupola (în chipul de alături) e locul unde a trăit în peşteră Sfântul Sava. Interiorul bisericii e şi azi o peşteră săpată în stâncă. Altarul, crucile, icoanele, toate sunt îmbrăcate în aur scump, dăruit de Rusia. În partea din spate a bisericii e o peşteră întunecoasă. Aurul şi argintul în care sunt îmbrăcate icoanele de pe pereţi strălucesc în interiorul peşterii ca nişte lumini tainice de fior.

În Mănăstirea «Sfântul Sava» trăiesc azi 60 de călugări, strânşi de prin toate ţările ortodoxe. Într-o carte nemţească, un neamţ scrie că, la anul 1888, între „fraţii” călugări a aflat şi doi saşi din Ardeal. Unul mai ştia ceva nemţeşte, dar celălalt uitase cu totul (în mănăstire se vorbeşte limba greacă). Călugării trăiesc o viaţă foarte aspră. Carne nu mănâncă deloc. Brânză, ouă şi lapte, numai duminica. Hrana lor de fiecare zi e formată dintr-o pâinişoară neagră, supă de verdeţuri, şase măsline, şase smochine, o ceapă, o jumătate de portocală, un sfert de lămâie. Se aprovizionează cu tot ce le trebuie din Ierusalim, deoarece Pustia Iudeii nu produce nimic. Slujbă fac aproape neîncetat.

Un învăţat neamţ catolic, care a cercetat mănăstirea şi viaţa călugărilor de acolo, scrie că aici a aflat el duhul adevăratei vieţi călugăreşti. „Şi noi avem - scrie neamţul - multe ordine călugăreşti, dar, spre deosebire de aceşti călugări de la «Sfântul Sava» care se topesc în râvna celor sufleteşti, călugării noştri catolici au nota veseliei şi a bunului trai” (îi arată şi faţa lor).

Mănăstirea «Sf. Sava» a fost şi un cuib al Ortodoxiei. Aici a trăit şi învăţatul Sf. Ioan Damaschinul. Avea mănăstirea şi o bibliotecă cu nepreţuite comori de manuscrise vechi.

Interesant e faptul că acest cuib de oameni aşezat în pustietatea nelocuită de nimeni a atras fiarele sălbatice spre o împrietenire cu omul. Un soi de păsări foarte sperioase din largul Mării Moarte se apropie aici în stoluri pe lângă chiliile călugărilor; unele dintre ele mănâncă până şi pâine din mâna călugărilor. Un lup se apropie regulat, seară de seară, când clopotul mănăstirii sună la orele 6. Un călugăr a început să-l trateze cu câte o bucată de pâine şi, de atunci, lupul vine regulat la ceasul ştiut, ca să-şi ia porţia lui de pâine. Ba ce e mai mult: el alungă pe ceilalţi lupi care vin pe urmele lui. „Răpitorul de oi” vede în treaba asta un fel de „drept” al lui pe care nu vrea nici să-l cedeze, nici să-l împartă cu nimeni.

Interesant e şi faptul că mulţi dintre pustnicii care trăiau prin peşterile stâncilor nu s-au împăcat cu viaţa organizată în mănăstire. Doreau să trăiască şi pe mai departe în singurătatea peşterilor, izolaţi cu totul de lume şi de oameni. Poate cei mai mulţi ar fi rămas în această pustnicie, dar guvernul turc le interzicea acest lucru. Au rămas însă până în ziua de azi câţiva astfel de pustnici care trăiesc prin văgăunile şi peşterile stâncilor din Pustia Iudeii.

Am pus în faţa cititorilor Mănăstirea «Sf. Sava» şi peşterile stâncilor din Pustia Iudeii ca pe o pildă de retragere din lume, de retragere în Domnul.

De la noi însă nu se mai cere să ne părăsim casele şi să ne retragem în pustietăţi, ci se cere să ne retragem din plăcerile, din desfătările, din duhul acestei lumi. Mântuitorul nu cere să ne retragem din lume şi dintre oameni; dimpotrivă, cere să fim un aluat dospitor de viaţă curată în mijlocul celor răi. Însă cere Mântuitorul să ieşim din duhul acestei lumi; să ne retragem din răutăţile, din modele, din duhul cel lumesc al acestei lumi. Fără această retragere nu există mântuire.