O obligație pentru toți

O parte dintr-un cuvânt al fratelui Traian Dorz referitor la Dreptarul Învățăturii Sănătoase

(...) Cei mai bătrâni sau cei mai tineri care au citit sau care au aflat ceva din istoria acestei Lucrări și [care] vor să țină seama de porunca pe care Dumnezeu a dat-o acelora dintre noi care au pus prima piatră pe temelia care a fost pusă, [deci] cei care știu cum au lucrat primii lucrători și care vor să țină seama de cum a lucrat primul schimb dintre cei care au fost chemați să zidească pe temelie, aceștia își dau seama ce mare răspundere [au cei] care au venit și vor mai veni ulterior să zidească pe urma lor.

Dacă planul a fost de la Dumnezeu, dacă cei care au fost puși să lucreze și să așeze primele pietre pe temelia aceasta au fost inspirați de Dumnezeu, trimiși de Dumnezeu, binecuvântați de Dumnezeu, atunci și ceilalți, care i-au înlocuit, schimbul doi, schimbul trei, care suntem noi, și alții care vor veni după noi, trebuie să știm că Dumnezeu nu-Și schimbă planul Său după părerile sau după îngustimea unora dintre noi. Că-i planul lui Dumnezeu cu această Lucrare! Și planul lui Dumnezeu trebuie să se-mplinească până la sfârșit. Și oricine vine să clădească acum, chemat sau nechemat, trebuie să știe că-i porunca lui Dumnezeu și că răspundere față de Dumnezeu are de felul cum lucrează și de felul cum își permite să vorbească și să lucreze în această Lucrare sfântă.

Noi nu suntem începători. Suntem numai niște continuatori; buni sau răi.

Începători au fost primii, care au primit de la Dumnezeu poruncă: „Așa să faceți”. Și ei au spus: „Așa să zidiți”.

Am stat cu Părintele Iosif ani de zile și el m-a învățat, și el mi-a spus: „Așa am primit de la Dumnezeu, așa vă spun, așa să faceți. Eu răspund față de Dumnezeu [de] cum v-am spus vouă; voi veți răspunde față de Dumnezeu [de] cum ați ascultat ce v-am spus eu”.

În Lucrarea lui Dumnezeu nimeni nu poate face cum vrea. Este scris: „Sunteți mădulare unii altora, nu puteți face tot ce voiți”. Trebuie să ne simțim datoria și răspunderea cea mare față de Dumnezeu, de felul cum lucrăm, de felul cum vorbim, de felul cum continuăm noi Lucrarea în care am ajuns.

Mântuitorul a spus odată apostolilor Săi: „Vedeți? Alții au trudit. Voi ați intrat în lucrul lor. Băgați de seamă cum lucrați. Pentru ca la sfârșit, și cel care a semănat, și cel care a secerat să aibă aceeași răsplată și să se bucure împreună” .

Nu vrem noi oare să fim binecuvântați împreună cu începătorii, cu părinții, cu cei care au fost chemați de prima dată să meargă în Lucrarea aceasta? Sau credem noi că Lucrarea lui Dumnezeu este ca o lucrare omenească, pe care fiecare om poate s-o schimbe după cum vrea el, după gustul său? Nu este oare Dumnezeu același, ieri, azi și în veci? Și când a rânduit El un lucru nu l-a rânduit El odată pentru totdeauna? Când a întocmit El vremurile, le-a mai schimbat El oare? A întors El în loc de iarnă vară și în loc de noapte zi? La Dumnezeu nu-i răsăritul tot acolo unde a fost de la început și apusul tot acolo? Răsare oare o dată soarele de aici și altădată de dincolo? Sau răsare soarele o dată la ora unu și pe urmă la ora cinci? N-a rânduit oare Dumnezeu lucrul cu înțelepciune, de la început și până la sfârșit?

Când a pus El temelie Lucrării acesteia a Oastei Sale, n-a gândit oare Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, odată pentru totdeauna? Și n-a făcut El oare Lucrarea Sa cu înțelepciune și cu temei veșnic?

Ba da. Numai cei care vin cu gânduri omenești în Lucrarea duhovnicească și cei care vin cu gânduri firești într-o Lucrare Evanghelică, aceștia cred că Lucrarea lui Dumnezeu se poate modifica de la o zi la alta. Dar credința aceasta este o credință nebunească, o credință care va avea totdeauna, și pe pământ, și sub pământ, o pedeapsă veșnică: depărtare de la fața lui Dumnezeu. Și va fi fiecare socotit ca un stricător al Templului lui Dumnezeu, nu ca un ziditor al lui, acela care lucrează după părerea sa, după plăcerea sa, după voia sa sau după îndemnurile străinului și potrivnicului, și vrăjmașului, care vrea să strice Lucrarea lui Dumnezeu, nu s-o zidească. Care vrea s-o dărâme, nu s-o înalțe. Care vrea să facă de rușine, nu de cinste Lucrarea lui Dumnezeu.

Avem o foarte mare răspundere toți. Toți cei care, prin harul lui Dumnezeu, am fost chemați să facem cunoștință cu această Lucrare a lui Dumnezeu, căreia Dumnezeu i-a rânduit atâtea binecuvântări și atâtea bucurii de pe pământ.

Avem o mare răspundere de felul cum primim și de felul cum păstrăm această Lucrare.

Noi - ca unii care ne dăm seama de răspunderea cea mare pe care o avem în fața lui Dumnezeu și care am învățat aceasta de la cei dintâi care au primit din mâna și din îndemnul, și din inspirația Duhului Sfânt această poruncă - dorim să fim găsiți credincioși în lucrul încredințat nouă. Și să spunem și mai departe, și noi, ceea ce ne-au spus nouă înaintașii noștri.

Este scris: „Fiecare părinte trebuie să învețe pe copilul său cu exact aceleași cuvinte cu care l-a învățat pe el părintele lui. Și fiecare învățător bun trebuie să învețe pe elevul său cu aceleași cuvinte cu care l-a învățat pe el învățătorul lui”. Numai în felul acesta se poate păstra credința sănătoasă, învățătura sănătoasă, lucrarea sănătoasă; cum a fost de la început, așa până la sfârșit.

Cine nu-i respectă pe părinții săi niciodată nu va fi respectat de copiii lui. Cine nu învață din trecut niciodată nu va avea un viitor bun. Și cine nu ține seama de înaintașii săi nu va avea niciodată urmași vrednici. Și un fir de iarbă are rădăcini. Și dacă nu se ține de rădăcina sa, niciodată n-ajunge să dea spic și sămânță.

Și noi, dacă nu ținem seama de înaintașii noștri, de felul cum au învățat ei, de felul cum au lucrat ei, noi nu numai că nu vom avea nici parte, nici sorț în Lucrarea lui Dumnezeu, dar vom fi înlăturați și osândiți ca niște lucrători netrebnici, ca niște materiale nefolositoare, dăunătoare, păgubitoare pentru Lucrarea lui Dumnezeu.

Ați văzut când o construcție este în lucru încă: în jurul ei sunt schele, în jurul ei, moloz. Schelele pot să fie foarte aproape de construcție, molozul poate să fie foarte aproape, rămășițe de materiale aruncate, nefolositoare pot să fie mereu și mereu în jurul construcției; dar când lucratu este gata, toate aceste materiale - care și ele ar fi putut fi folosite bine, dar care n-au vrut să se supună meșterului - vor fi înlăturate pentru totdeauna și clădirea va rămâne curată, frumoasă, sfântă, plăcută numai cu acele materiale care s-au lăsat cioplite și zidite și care s-au așezat frumos pe temelia ei, în toată până la sfărșit.

Acum lucrarea Bisericii Vii, lucrarea Miresei lui Hristos, lucrarea Templului lui Dumnezeu este încă în construcție. În jurul ei sunt multe schele, schelărie de organizații omenești sau de diferite feluri, prin înțelepciunea sau prin lucrarea oamenilor. În jurul ei sunt multe pietre, multă lemnărie care s-a căutat să se folosească, dar până la urmă s-a dovedit nefolositoare în nici un loc unde a vrut meșterul.

Să ne verificăm și noi, nu cumva suntem lângă Lucrarea lui Dumnezeu? Putem fi încă înăuntrul ei, între zidurile ei, dar nefăcând parte sănătoasă, frumoasă, statornică, durabilă din aceste ziduri ale Bisericii lui Dumnezeu. Dacă suntem pietre colțuroase, suflete nervoase, neascultătoare, îndărătnice, nesupuse, certărețe, care nu ne împăcăm liniștiți în mijlocul frățietății noastre, în mijlocul familiei noastre duhovnicești, în mijlocul fraților noștri, noi putem sta în adunare, putem părea că facem încă parte din Biserica lui Dumnezeu, dar în realitate nu suntem părtași în clădirea lui Dumnezeu.

Dacă suntem îngâmfați, umflați, mândri, nesupuși, neascultători, îndărătnici, noi putem fi încă, formal, cu trupul, cu înfățișarea și cu numele în Lucrarea lui Dumnezeu, în Biserica lui Dumnezeu. Dar în realitate să fim niște pietre lepădate de Meșterul Zidar, pentru Că este scris: „Cine n-are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui”. Și care este Duhul lui Hristos? Duhul blândeții, al bunătății, al păcii, al iubirii, al armoniei frățești, al ascultării, al supunerii în toate privințele. Pentru că este scris că și evlavia este o treaptă dintre cele superioare, pe care trebuie să urce un suflet credincios. Fără evlavie e cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu.

Dacă veți citi Epistolele Sfântului Pavel către Timotei și către Tit, veți vedea în atâtea locuri cerința evlaviei: „caută să fii evlavios”; „evlavia este un mare câștig”. Evlavia este acea stare sufletească ce cuprinde în ea blândețea, bunătatea, bunăvoința, delicatețea, simțirea, gingășia, nevinovăția, curăția sufletească, bunul simț, buna cuviință, tot ceea ce ține de această înfățișare dulce, sfântă, scumpă sufletului.

Mântuitorul a luat odată un copilaș și l-a pus între ai Săi și a zis: „Adevărat vă spun că dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu nici un chip nu veți intra în împărăția lui Dumnezeu”. Această înfățișare de nevinovăție, de sinceritate, de curăție, de ascultare, de atașament sufletesc, de dragoste curată și fierbinte este nuanța evlaviei, cerința aceasta pe care Dumnezeu o dorește și o vrea la fiecare dintre noi.

Cuvântul lui Dumnezeu nu-i numai un singur verset pe care nouă ne place să-l citim și să spunem adesea, cum spun unii și se laudă: „Crede în Domnul Iisus și vei fi mântuit”. Și socotesc și mereu vorbesc: „Noi, cei mântuiți; noi, cei mântuiți”. Ce fel îndrăzneț de a vorbi este acesta! Străin total de duhul Evangheliei, străin total de Duhul lui Hristos. Că este scris: „Veți dobândi ca sfârșit al credinței voastre mântuirea sufletelor voastre”. Nu ca început. Cine va răbda până în sfârșit, acela va fi mântuit. Cine va fi credincios până la moarte, acela va căpăta cununa vieții. Și credința care mântuiește nu-i o credință numai a buzelor: „Crede și vei fi mântuit...”. Credința care mântuiește le cuprinde pe toate celelalte cerințe scrise în Epistola Sfântului Petru. Credința este numai primul pas, prima treaptă.

Cu credința trebuie unită fapta; cu fapta, cunoștința, adică dorința să știi și mai mult, ca să faci și mai bine.

Cu cunoștința, înfrânarea. Cu cât cunoști mai mult, ți se cere să te înfrânezi de la mai mult. Să-ți înfrânezi ochii și gura, și inima, și gândurile, supunându-le toate voii lui Dumnezeu.

Cu înfrânarea, răbdarea. Cu cât poți să te înfrânezi pe tine mai mult și de la mai multe, ți se cere să ai mai multă răbdare față de semenul tău, față de fratele tău, față de cei care au slăbiciuni, care încă n-au ajuns la cunoștința pe care ai reușit să ți-o aduni tu.

Cu răbdarea, evlavia; evlavia... această sumă a tuturor frumoaselor virtuți pe care le cere și le pretinde prezența lui Dumnezeu de la fiecare dintre cei care doresc să ajungă odată să poată sta în fața lui Dumnezeu și Dumnezeu să-l poată suporta în fața Lui.

Și-apoi cu evlavia, dragostea de frați. Dragostea de frați... O, cât spune cuvântul acesta! Ni se spune mereu: „N-aveți dragoste!” Și cine spune: „N-aveți dragoste”? Aceia care au nevoie să fie tolerați cu toate păcatele, cu toate neascultările, cu toată îndărătnicia, cu toată nesupunerea lor. Dar nici Dumnezeu, Care este dragoste, nu-i rabdă pe cei care-s neascultători. „N-aveți dragoste - spune -, pentru că nu iertați.” Dar nici Dumnezeu nu-l iartă pe cel care nu recunoaște că a păcătuit și nu promite că se întoarce. De aceea, cei care pretind dragoste trebuie să dea mai întâi pocăință și îndreptare.

(...) Și numai vorbe rele, și numai lucruri de cele mai multe ori și în cea mai mare parte neadevărate se răspândesc între frați, despre frați; între surori, despre surori; între unii, despre alții. E un mare păcat în fața lui Dumnezeu. Este scris: „Dacă vezi pe fratele tău că păcătuiește, mustră-l între tine și el”.

Dacă-l vezi că păcătuiește! Și de atâtea ori nici nu se așteaptă până să se vadă. Ci mereu se răspândesc lucruri care nici nu ajungi să le vezi. Ci numai a auzit... de la nu știu cine; și în felul acesta se duce mereu vorbirea de rău. Aceasta nu-i dragoste de frați. Cine a ajuns și trăiește în această stare trăiește în ură de frați, în dezbinare de frați, în tulburare de frați, în defăimare de frați, nu în dragostea de frați. Și dragostea de frați este o cerință în fața lui Dumnezeu și o condiție fără de care nimeni, nimeni nu va vedea împărăția lui Dumnezeu.

Cu dragostea de frați, iubirea de oameni, care cuprinde apoi toate binecuvântările pe care le-a dat și le-a cerut Dumnezeu fiecăruia dintre noi.

Am spus despre Dreptar; Dreptarul Învățăturii Sănătoase, care se pretinde să fie respectat de către oricine vine în Lucrarea lui Dumnezeu și încearcă să zidească și el pe temelia care a fost pusă.

Dreptarul este o obligație pentru toți. Și Dreptarul este învătătura. Învățătura care ne-a rămas nouă de la înaintașii noștri. Oricine nu ține seamă de această învățătură este un lucrător înșelător, un stricător al Lucrării lui Dumnezeu. E ca și cum cineva ar intra într-o zidărie să lucreze acolo unde alții au început frumos, au continuat frumos și, la un moment dat, el intră și aruncă sfoara aceea care e dreptarul obligatoriu, de la un capăt până la celălalt al zidului, pentru toți. El spune: „Eu zidesc fără acest dreptar. N-am nevoie de el”. Și zidește. Oricât de priceput să fie un zidar care lucrează fără dreptar, știți bine ce fel de zidărie face un astfel de om. Nu mult va lucra acolo. Vine stăpânul. Vine proprietarul și-l verifică pe fiecare; și îl trage odată la răspundere pe fiecare zidar neascultător și îndărătnic.

Dreptarul este învățătura sănătoasă. A ține seama de învățătura sănătoasă este o obligație pentru toți cei care zidesc în Lucrarea lui Dumnezeu.

Venit în Lucrarea lui Dumnezeu, trebuie să știi că îți iei o mare răspundere în fața lui Dumnezeu pentru fiecare cuvânt pe care îl spui; pentru fiecare piatră pe care o așezi pe temelie; pentru fiecare suflet pe care îl îndrumi; pentru fiecare suflet pe care îl sfătuiești; pentru fiecare faptă pe care vrei să ți-o urmeze și alții.

Să ținem seamă de acest lucru. Pentru că suntem chemați să lucrăm împreună cu Dumnezeu. Și El îl verifică pe fiecare dintre noi nu numai cum lucrăm, ci și ce fel de material, ce fel de învățătură, ce fel de purtare, ce fel de faptă, ce fel de îndemnuri dăm noi în Lucrarea lui Dumnezeu și sufletelor celor care privesc la noi, și lucrului pe care îl facem.

Noi suntem trecători. Lucrarea este veșnică. Înaintea noastră au fost alții. După noi vor fi alții. Acuma e rândul nostru. Noi trebuie să fim cu foarte mare grijă: cum au lucrat cei dinaintea noastră; cum lucrează cei de lângă noi, pentru ca să ne putem orienta și noi felul de lucru, ca odată să avem și noi parte de răsplata lor.

Cuvântul lui Dumnezeu care ne poruncește nouă acest lucru este un Cuvânt veșnic și după acela vom fi judecați. Este scris: „Nu Eu vă voi judeca, zice Domnul. Cuvântul pe care l-ați auzit, acela vă va judeca”. Și noi am auzit cuvântul unor înaintași sfinți și am văzut pilda lor. Deci n-avem nici o dezvinovățire și nici o scuză dacă nu ținem seama de acest lucru.

Gândiți-vă cum ar apărea un zid început de schimbul unu, continuat de schimbul doi și, când vine schimbul trei, să înceapă să lucreze [răul... pune aiurea sau schimbă, sau întoarce, sau dărâmă. Ce răsplată vor primi când vine stăpânul să vadă lucrul lor rău?

Suntem cu toții mădulare unii altora. Suntem cu toții părtași într-o Lucrare mare, uriașă. Și frățiile voastre faceți parte din Lucrarea Oastei. Lucrarea Oastei se întinde nu numai de la o margine a țării la cealaltă - acum a depășit de mult hotarele țării noastre... e de la o margine a lumii la cealaltă -, ci se întinde și de la anul 1923, când a început Lucrarea acesta, și până unde o va duce Dumnezeu. Noi toți suntem trecători; Lucrarea este de durată eternă. Avem răspundere în fața lui Dumnezeu, în fața istoriei, în fața urmașilor și-n fața înaintașilor noștri de felul cum ne încadrăm noi lucrul nostru în marea și sfânta lucrare a lui Dumnezeu și a înaintașilor noștri, pe temelia aceasta.

Simțiți-vă această răspundere! Dacă vă veți simți această răspundere, simțământul acesta de răspundere în fața lui Dumnezeu, conștiința acestei datorii nu vă va lăsa să lucrați oricum. Nu vă va lăsa să mai strângeți materiale străine, învățături de la străini, de la potrivnici, de la dezbinători și tulburători și să le așezați în Lucrarea aceasta stricând zidul și tulburând Lucrarea lui Dumnezeu. Învățăturile străine sunt ca niște materiale străine care strică fața Lucrării lui Dumnezeu și deranjează zidăria și frumusețea acestei Lucrări.

Dumnezeu ne-a lăsat nouă aici un dreptar după care să umblăm. Dreptarul este învățătura. Și înaintașii noștri nu ne-au lăsat în necunoștință de acest lucru. Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu ne-a fost explicat limpede și clar. Oricine nesocotește învățăturile înaintașilor noștri nesocotește Cuvântul lui Dumnezeu și porunca ascultării.

Aici [cu] noutatea, [cu] învățăturile noi, [cu] încredințările noi - fie că acela care le aduce le cunoaște sau nu le cunoaște, fie că își dă seama de răul pe care îl face, fie că nu-și dă seama -, el lucrează împotriva voii lui Dumnezeu. Și dacă el nu-și dă seama, cei de lângă el trebuie să-i atragă atenția: „Bagă de seamă, tu pui pe zidăria aceasta niște materiale străine. Tu aduci aici lemn, fân și trestie, în loc de aur, argint și pietre scumpe, cum au fost cele cu care au zidit înaintașii noștri”.

Ce roade frumoase au avut lucrările lor! Ce frumoasă era Lucrarea Domnului, Oastea Domnului, la începutul ei și mult timp încă! Până când au venit niște lucrători răi, care au început să aducă materiale străine și să strice, și să caute să înlăture și să strâmbe zidăria aceasta care a fost zidită așa de frumos, după planul lui Dumnezeu.

Și de ani de zile sunt unii care, în neascultare de frați, neținând seamă de dreptarul învățăturii sănătoase pus odată pentru totdeauna și respectat de înaintași, neținând seama de acesta, lucrează rău, strâmbă Lucrarea lui Dumnezeu, dărâmă, fac spărturi, crăpături și zidesc cu material străin, făcând ca și în fața Domnului, și în fața lumii care privește la această Lucrare, în loc [ca ea] să apară frumoasă, sfântă, plăcută, respectată, cum era înainte, un prilej de admirație și de bucurie pentru toți cei care mai nădăjduiau în reînvierea unei Biserici vii și a unei trăiri evanghelice în mijlocul poporului nostru, în loc să apară așa cum a fost făcută de cei care au lucrat frumos întâi, acuma în foarte multe părți apare în așa fel încât pe mulți îi auzi zicând: „Apoi dacă asta-i Oastea Domnului, mai bine fără ea. Decât să avem încă o sectă, mai [bine fără]”. (...)