O parte din cuvântul fratelui Traian Dorz de la adunarea din seara zilei de 13 februarie 1988, de la Sibiu
Traian Dorz - Anul Jubiliar 1988
Suntem adânc mișcați sufletește cu toții de clipele și de evenimentele pe care le trăim.
Pentru mine, preaiubiților, în seara aceasta sunt 50 de ani de la seara în care am petrecut împreună cu frații, în locul și în cetatea aceasta, lângă sicriul adevărat al Părintelui Iosif. Ziua de astăzi era a doua zi după moartea sa. Au mai trecut însă două zile până când am reușit să-l trecem prin toate încercările care l-au urmărit și după moarte, nu numai înainte de moarte, să-l putem duce și să-l încredințăm cerului și pământului care l-au primit cu-aceeași bucurie și unul și celălalt.
Ascultând în seara aceasta la vorbirile fraților noștri și la aducerile aminte, la evocarea memoriei și faptelor, și exemplului Părintelui Iosif, parcă trăiam acum 50 de ani, când pe lângă sicriul Părintelui se perindau frați din toată țara și de peste hotare și-i aduceau salutul dragostei și lacrimile lor de recunoștință. Erau atunci atât de mulți dintre cei care astăzi unii sunt în cer, alții sunt numai în pământ... Și-mi aduc aminte de cuvintele lor pline de putere și de recunoștință. Și ascultând astăzi, după 50 de ani, cuvinte izvorâte din aceeași dragoste, din inimile celor recunoscători față de el, văd cât de adevărat este Cuvântul lui Dumnezeu că cei care Îl iubesc pe Dumnezeu și cred în Iisus nu mor niciodată; ei trec din moarte la viață. Ce viață binecuvântată a moștenit Părintele Iosif după moartea aceasta!
Trăiesc aici și îmi aduc aminte că și eu eram copil și tânăr, așa cum majoritatea dintre frățiile voastre sunteți sau ați fost. Când am auzit pentru prima dată de vestea mântuirii, cât doream eu să-l văd și să-l cunosc pe Părintele Iosif!... Eram copil. Abia ieșisem de la școala primară. Și mi-a căzut în mână și mie [o carte], ca și atâtora dintre frații care au povestit aici cât de minunat s-a petrecut cu ei, întâlnirea lor cu Domnul Iisus: printr-o bucată de hârtie, printr-o carte, prin chemarea [făcută de] un necunoscut care l-a invitat să cumpere Cuvântul lui Dumnezeu; printr-o cântare, cum povestea cineva: „Eu m-am întors la Dumnezeu și n-am știut decât două cuvinte... Am auzit undeva: «Blândul Păstor». M-au pătruns așa de adânc la inimă aceste două cuvinte, că din clipa aceea n-am mai avut pace până am găsit cine este, cine a fost Acela despre care se poate cânta «Blândul Păstor». Și n-am găsit odihna sufletului meu până L-am aflat. Și acum spun ce minunat este să stai la sânul acestui Păstor blând...”.
Aducându-mi aminte din tot ce au spus frații (și din tot ce n-ați spus toți cei care ați fi avut de spus ceea ce am spus și ceea ce spunem și noi din experiențele personale), vedem cât de minunat este felul în care Dumnezeu [vrea] să apropie de El sufletele pe care le caută și le află, și le dorește, și le alege din mijlocul lumii cum ai alege un tăciune, să-l scoți din foc și să-l salvezi de la osândă și de la cenușă. Așa ne-a salvat pe noi Domnul.
Eram copil... Când auzeam despre Sibiu atunci, gândeam cum gândești acum despre Ierusalim. Ascultam sau citeam cărțile și priveam la imaginile despre Părintele Iosif și mi se părea că e vorba despre ceva... despre un zeu... ceva mai mult decât un om. I-am scris odată, după ce citisem un an de zile foaia, prin 1931; i-am scris Părintelui, am scris la redacție să-mi trimită o fotografie. Părintele nu punea în gazete chipul său. Noi am dorit. Am dorit foarte mult. Și, după un timp, am primit, încercuit cu roșu, în al doilea sau al treilea număr din revista «Oastea Domnului» din 1931, un articol în care scria: «Pentru cei care îmi tot cer fotografia». Și punea acolo poza Părintelui, pe prima pagină. Am primit, trimisă de cineva (fiul Părintelui și nepotul Părintelui de la Sibiu), că tot cerusem poza, să văd și eu cine este acela care scrie așa de minunat, că mi-a fermecat și mie inima. Și când am primit revista, am simțit-o ca pe o mustrare: „Pentru cei care îmi tot cer fotografia”. Și scria acolo: „De ani de zile, zice, mă pisălogesc unii cu cererea să le pun mereu fotografia la gazetă. Le ascult acum rugămintea și-mi pun fotografia aici. Dar țin să vă spun de la început: nu-i fotografia gata. Este încă în lucru. Știți, când te duci la un fotograf, el îți pozează întâi chipul pe un clișeu. După aceea trece clișeul acela prin felurite tratări și soluții... și prin întuneric și... prin diferite încercări, până când reușește să-l realizeze. După ce a realizat [fotografia] și n-a reușit, încearcă s-o retușeze și să-i mai apese unele trăsături, ca să se poată deosebi mai bine.
Așa spunea, duhovnicește, Părintele: „Poza mea încă nu-i gata. Marele Meșter mă ține încă în camera Lui cea întunecoasă, pentru că poza mea trebuie să apară frumos, iar eu încă nu sunt gata. Sufletește eu stau în încercare. Viața mea este o viață de suferință. Eu sunt în mâna Domnului și Marele Meșter caută să-mi retușeze bine chipul meu sufletesc, trecându-mă prin suferință și prin încercări”.
Am primit ca o mustrare și ca o binecuvântare înștiințarea și poza cu explicația. Dar au trecut iarăși alți ani, când, după rugăciune și dorință, aveam mereu în fața Domnului gândul să pot ajunge odată să-l văd pe Părintele Iosif. Eram un copil de la țară, neobișnuit... Când vedeam trenul, mi-era frică... nici nu mă apropiam; eram departe de el. Și Domnul mi-a dat o putere așa de mare, că, după trei ani, am avut curajul să-mi strâng bănuți și am luat drumul până la Sibiu. Numai Domnul știe cum am venit eu în felul acesta. Cum am citit despre oameni credincioși care, din Rusia sau din nordul Europei, au luat gândul să se ducă până la Ierusalim pe jos, ca să poată vedea ei locurile unde a pătimit Mântuitorul, așa am venit eu spre Sibiu prima dată când am venit. Eram un copil de șaisprezece ani, neobișnuit cu drumurile, neobișnuit cu viața, cu depărtările.
Era în ianuarie. Am ajuns la Sibiu aici pe la doisprezece, unu noaptea. Un ger, că străluceau zidurile de gheață. N-am știut unde să mă duc. Știam că pe strada Avram Iancu, la numărul 5 era redacția. Dar era noaptea, la ora unu, în ianuarie. M-am dus și am căutat pe străzi și am tot întrebat până când am ajuns în fața librăriei, [acolo unde] pe vremuri, ați mai văzut, a fost prima dată Librăria Oastei Domnului. Era acolo la poartă o piatră. M-am așezat pe piatra aceea. Era ora unu și am așteptat până la ora opt, când s-a deschis librăria, să vină frații. Aproape înghețasem trupește, dar sufletul îmi era fierbinte. Așteptam să vină Părintele, să-l cunosc. Cum am stat atunci nu voi uita niciodată.
A venit, în sfârșit, și a deschis librăria. Părintele nu era. Erau numai ei între ei, dar așa ca la început... M-au privit ca pe un străin, pentru că zilnic veneau tot felul de astfel de copii. Mai târziu am cunoscut apoi frați, copii din Munții Apuseni care veneau să vândă fluiere prin Sibiu și adeseori treceau prin librărie. Și, pentru că erau mulți și veneau des, nimeni nu le dădea nici un fel de importanță. Așa eram și eu atunci. Pe cei din librărie i-am văzut ca pe niște străini. Eu îl căutam pe Părintele, știam că-l am aici (...). Unul singur dintre ei m-a sărutat. Pentru prima dată în viața mea știu că m-a sărutat un frate... N-am să uit niciodată. Când l-am întrebat de Părintele, a spus că-i departe, la sanatoriu, și nu pot să-l văd.
Mi-am umplut trăistuța cu cărți și m-am dus înapoi acasă. Și m-am dus vestind Cuvântul lui Dumnezeu, dar am avut mereu în inima mea dorința aceasta mai mult de cum ar fi trebuit să am ca să ajung la Ierusalim.
Când am venit, la sfârșitul anului 1934, adus de chemarea stăruitoare a Părintelui, din spital m-am sculat și am venit la Părintele. M-a dus fratele Titus la sanatoriul acela unde-i acuma Policlinica CFR. Era sanatoriul doctorului Wachsmann. Un medic foarte bun, preot, pe strada care atunci se chema Printersgasse, pe nemțește (aproape toate străzile purtau denumirea atunci [în limba germană]), și care în traducere însemna Stânca Păcii. M-am umplut de bucurie când am urcat scările. Și, când am ajuns la geamul lui, n-am văzut decât ceva alb, alb: un pat alb, o față albă, o pernă albă, o mânuță albă... Numai doi ochi încercănați de suferință și de osteneală, și de jertfa m-au privit ca din cer, cu toată bunătatea. Am căzut în genunchi, mi-am pus capul pe perna lui și n-am avut nici un cuvânt, decât lacrimi... Mi-amintesc și astăzi mânuța lui care m-a cuprins atunci pe după cap; și cum mi-a vorbit cu acel duios cuvânt ce nu-l auzisem niciodată. (...)
Am primit și eu un loc la redacția gazetei și patru ani de zile, zi și noapte, am lucrat alături de el și am suferit alături de el. Și, așa cum spunea fratele Fulea, își însemna notițele lui - că n-avea putere, numai însemna ideile principale din ceea ce avea să scrie -, se așeza pe pat pe spate și, închizând ochii, îmi dicta ceea ce avea de gând, acele învățături pline de putere pe care le primea direct din inspirația Duhului Sfânt.
Eram copil atunci, aveam nouăsprezece ani, douăzeci de ani. în tot timpul acesta am lucrat împreună plin de putere. Mi-aduc aminte că, după ce ne-am mutat din strada Avram Iancu (și fratele Fulea spunea că în vitrină era o mare cruce), am luat crucea aceea pe spate. (Mai este și acum o fotografie...) Cineva m-a văzut mergând pe drum cu crucea în spate. Am zis: nu-mi pasă, orice zice lumea, [dacă] mă batjocorește. Am plecat cu crucea în spate din strada Avram Iancu până în strada Turnului, [numărul] 33. Și acolo am intrat fericit și bucuros. Acolo era o cămăruță - singura cămăruță în care s-a găsit loc pentru Părintele, la etajul trei - cămăruța paznicului. Până acolo trebuia să urcăm optzeci de scări. Așa l-am dus pe Părintele zile și nopți de-a rândul, aducându-l fie la redacție, fie ducându-l la medic. Urcându-l câte-o scară, iar stăteam. Lăsa capul pe umărul meu sau al lui Titus, sau al celorlalți care-l însoțeam... și nu uit niciodată ce clipe aveam în popasul acesta, urcând și coborând pe aceste scări.
Vă povestesc toate aceste lucruri pentru că aveți nevoie să știți aceste amănunte atât de naturale - [și toți] avem nevoie, ca să ne putem lega, în convingerile noastre sufletești, de înțelesul cel tainic că puterea Duhului lui Dumnezeu a lucrat în duhul său și-n viața sa. Pentru ca să ni-l apropiem sufletește în așa fel, încât să știm că și el a fost un om ca și noi, dar altfel de om; a realizat în viața lui o trăire superioară în Hristos, dar la nivelul puterilor noastre omenești. Pentru ca și noi, dându-ne silințele, să realizăm tot așa o trăire superioară în Hristos, să vedem cum putem face [să avem și] noi o viață sfântă, pentru ca Dumnezeu să Se poate folosi și de noi, la nivelul posibilităților noastre de însușire a lui Hristos și de trăire în El. [Ca să avem] roade și binecuvântări tot așa de mari.
Câte zile, pe urmă, câte nopți am petrecut alături de el! Ba ieșeam prin parc sau stăteam în grădina spitalului, la umbră, și lucram. Îmi dicta liniștit și vorbeam despre toate aceste lucruri. Uneori se simțea mai bine. Veneam împreună până la redacție, mergeam până la tipografie, făcea corecturi, întâlneam pe frați, citeam împreună revista, citeam împreună poșta și scrisorile de la frați. Comenta plăcut fiecare scrisoare care venea. Eram atât de strâns legați unii de ceilalți, încât trăiam împreună, frații - chiar dacă nu ne văzusem, de la distanțe de sute și de mii de kilometri -, în aceeași dulce părtășie frățească. Așa se stabilise între noi legătura aceasta, prin Duhul Sfânt, prin lacrimi, prin rugăciune, prin munca noastră și jertfa noastră împreună pentru Hristos.
Am spus la început că am dorit să fi încheiat această stare împreună la ora zece nu pentru altceva, ci pentru că poate erau dintre noi frați și surori care ar fi vrut să plece. Dar acum, văzând că suntem cu toții aici, mi-am zis: nopți ca acestea nu sunt multe. Atunci am petrecut patru nopți la rând și nu știu dacă am dormit ceva, când Părintele Iosif era cu sicriul său în mijlocul redacției. Oamenii n-au vrut să-l înmormânteze, n-au vrut să ne permită atunci să-l înmormântăm în chip normal. Au amânat mereu, două zile peste data când trebuia să fie înmormântat. Nu voiau să-l înmormânteze pentru că el avea încă reverenda lui preoțească pe care noi, nemaiavând ce face cu ea, i-am îmbrăcat-o în sicriu. Mai-marii de atunci au zis că nu-i vrednic să poarte semnul acesta. Și au spus că nu-l înmormântează până nu-l dezbrăcăm. [De pe] trupul lui mort de două zile, a treia zi, pe urmă a patra zi, noi n-am vrut să sfâșiem hainele și am zis: „Faceți dumneavoastră ce știți. El a făcut cinste acestei haine. Sunt destui care o poartă cu nevrednicie. Noi nu mai avem ce să facem cu ea. El a purtat-o atâția ani în slujba aceasta sfântă a lui Dumnezeu. Noi nu vrem să i-o rupem”.
Au venit de la serviciul de înmormântări doi cioclii și au sfâșiat haina. Au sfâșiat haina neagră și i-a rămas haina albă de pe dedesubt.
A patra zi a venit un preot, protopopul Sibiului de atunci... Dumnezeu să-l ierte, Emilian Cioran, tatăl lui Emil Cioran de astăzi, care a făcut atunci o scurtă slujbă, ca pentru un sinucigaș, și o singură dată a tras pentru el clopotul la o biserică din Sibiu. Așa s-a întâmplat.
Două mii de frați erau în curtea redacției din Aleea Filozofilor, numărul 18. Pe brațe au luat frații sicriul și l-au purtat de-a lungul străzilor Sibiului, până spre ieșirea din oraș, [când] l-au pus în carul mortuar în urma căruia am mers apoi noi și sute și mii de oameni, petrecându-l până acolo la mormânt.
Nu voi putea uita niciodată seara de 12 februarie 1938. Cu câteva zile mai înainte i se făcuse rău părintelui, tot mai rău. Nu s-a plâns niciodată de nici o durere, dar am văzut cum suferea. Ajunsese la 33 de kilograme greutate (...). Nu știam unde să punem mâna, cu frații care-l mutam de pe un pat pe altul, până-i primenea patul sau trebuia să-i schimbe pansamentul Nu știai unde să pui mâna, să nu atingi o rană care sângera.
Odată - era în ianuarie 1938 -, înainte cu o lună de moarte, era și părintele Vladimir, venise din Basarabia. Totdeauna părintele Vladimir avea obiceiul să vină să se spovedească și să se împărtășească la Părintele Iosif. A plecat de acasă din Basarabia, unde era preot, și a venit.
Până cu o săptămână înainte a venit tatăl Părintelui Iosif. Dumitru Trifa, din Certege, să-și mai vadă încă o dată fiul. A stat o săptămână și el la redacție și a plecat.
A venit apoi fratele Isaac Feinstein, un evreu credincios din Iași, care avea prima dată, prima biserică de evrei creștini. Omul acesta a venit la patul părintelui. Un om binecuvântat de Dumnezeu. S-a aplecat în genunchi, s-a închinat înaintea lui Dumnezeu și a plâns cu lacrimi de recunoștință și mulțumire lui Dumnezeu pentru că a ridicat în mijlocul poporului nostru Oastea Domnului. După câțiva ani, Isaac Feinstein a murit în trenul morții, cu evreii chinuiți și omorâri la Iași în timpul războiului. Soția lui și cu șase copii au plecat în Elveția. Nu uit niciodată credința acestui om sfânt și respectul față, de Părintele Iosif.
La moartea Părintelui a venit trimisul Mitropoliei de la Blaj, un canonic, Dumitru Neda, mare om de știință și de cunoștință, și de evlavie. Ce-a făcut omul acesta? A îngenuncheat la sicriul Părintelui Iosif și, în fața tuturor, s-a aplecat, i-a sărutat fruntea cu lacrimi și a zis: „Trebuie să mulțumim în veci lui Dumnezeu că a ridicat în mijlocul poporului acestuia un astfel de om”, lucru pe care nici un altcineva, care era mai îndatorat să-i aducă recunoștință, nu l-a făcut.
(Fiindcă acuma văd că nu mai mergem nici unii dintre noi, mai stăm și povestim aici. Sunt lucruri pe care încă mai este cine să vi le povestească. Vă veți aduce aminte despre aceste lucruri mai târziu.)
În ianuarie 1938, când părintele Vladimir venise să se mărturisească și să se împărtășească la Părintele Iosif, s-a întâmplat că eram într-o duminică numai noi trei. Ceilalți frați: fratele Marini, sora Lița, fratele Opriș, Popovici, toți ceilalți care eram [acolo] plecaseră la adunare. Părintele m-a ținut să stau lângă el. Am vrut să mă duc în redacție. La redacția noastră era o scară de intrare spre bucătărie. Dar cei care ple-caseră la adunare încuiaseră ușa și nu mai aveam chei. Când am venit, m-am uitat pe geam; se vedea bine, era Părintele înăuntru și cu părintele Vladimir. Ei m-au văzut la geam și atunci au zis: „Vine fratele, să-i deschidem geamul”. Căci cheie n-aveam și a trebuit să sar pe geam. Dar Părintele Iosif nu l-a lăsat pe părintele Vladimir să vină să-mi deschidă. A venit el de pe dormeza pe care - cum spunea fratele - stătea dincolo; a venit să-mi deschidă geamul. Însă prin redacție era cablul care alimenta aparatul de radio întins pe jos. Părintele n-a văzut cablul până a deschis geamul și am intrat. El s-a întors și s-a împiedicat de cablul care era întins, și a căzut. Doamne, ce spaimă! M-am simțit așa de vinovat în fața lui Dumnezeu că din cauza mea Părintele a căzut... Și mă gândeam, cum îi era tot trupul sfâșiat de tăieturi și răni deschise: dacă moare din cauza aceasta, niciodată în viața mea nu voi mai avea pace. Am alergat cu părintele Vladimir, l-am luat pe brațe și l-am așezat pe dormeză. Și-am stat acolo în genunchi până când și-a revenit Părintele și am văzut că a fost salvat.
Am povestit adeseori - și-acum, nu de mult, înainte de moartea părintelui Vladimir - despre această întâmplare. Dumnezeu însă are milă de noi și n-a lăsat ca atunci să se întâmple ceea ce s-a întâmplat o lună mai târziu. Pentru că totdeauna aș fi zis că din cauza noastră s-a întâmplat aceasta; și aș fi avut toată viața mea pe conștiință o povară de care numai Dumnezeu m-ar fi putut salva. Dar Domnul a făcut și atunci o minune, cum a făcut de-atâtea ori cu noi. În cele mai grele împrejurări, n-a lăsat să se-ntâmple răul care se putea întâmpla, pentru că a avut milă și a rezolvat El în chip fericit.
Până în redacție erau optsprezece scări, după ce ne-am mutat din strada Turnului, unde erau cele optzeci. A trebuit să-l urcăm numai optsprezece. Mi-aduc aminte însă că, în ultimele zile ale suferinței sale, când își lăsa capul pe umărul, [meu], îi priveam creștetul capului cu părul ros. (...)
(...) S-a îndurat Dumnezeu de mine, un om care n-aveam nici o cunoștință, nici o importanță, nici un dar. Și de acolo, de la marginea vieții și de la marginea țării, S-a îndurat să mă ia și să mă aducă în chip minunat și să pot ajuta pe acest martir și sfânt în cele mai grele din împrejurările vieții. Nu mi-am putut explica asta niciodată numai prin faptul că Dumnezeu îi alege pe cei mai nevrednici și mai nepregătiți dintre oameni, pentru ca prin aceștia să arate că, dacă s-a făcut ceva, totul se datorează numai Jertfei și harului Său.
Ceea ce am simțit eu însă tot timpul înainte de a-l întâlni și de a sta împreună cu Părintele Iosif înțeleg că simțiți și ați dorit să fi simțit fiecare dintre frățiile voastre. Pentru că, dincolo de distanțele și de deosebirile noastre trupești, Duhul lui Dumnezeu creează între cei care se iubesc o relație și o părtășie pline de putere, cum nu se poate realiza altfel. Această putere și această părtășie rămâne statornică și după ce viața trupească încetează. Ca în poezia pe care a recitat-o sora, cu dorința de a merge câteodată în cimitir, să stai să asculți , morți, să simți cum, sub țărână, pulsează dragostea lor... să simți cum, de dincolo de firea și deosebirea dintre noi, duhurile lor vin și fac comuniune adâncă cu părtășia noastră și cu duhurile noastre și găsești că nu mai există distanțe între noi. Atunci vedem că într-adevăr puterea lui Dumnezeu realizează între noi o părtășie care trece dincolo de moarte, dincolo de lume, dincolo de existența aceasta trecătoare. Și noi acum aici facem această experiență sfântă. Deși sunt 50 de ani de când Părintele Iosif, trupește, a trecut în veșnicie, noi, readucându-l între noi prin amintirile noastre, prin evocările acestea prezența lui, simțim parcă duhul lui viu aici printre noi. Au trecut 50 de ani și astăzi mi se pare că ieri a fost când eram în redacție, când venea în mijlocul nostru și ne lua de după cap și cânta împreună cu noi, zicând: „Când sunt printre voi, sunt și eu sănătos și tânăr!”. Și cântam împreună. Și era atât de fericit și plin de bucurie când ne vedea.
Mi-aduc aminte cum, în 1935, când s-a întâmplat minunea de la Maglavit, ne-a luat de după cap și a spus: „Duce-ți-vă, copii, și vedeți și voi ce-i acolo”. Și când am venit și i-am povestit, cum se mira plin de bucurie, pentru că tot ceea ce se realizase era ceea ce presimțea (...). Și ne-a învățat din toate, din toate experiențele, cum să cunoaștem, cum să iubim, cum să pătrundem adevărul și cum să-l distingem din toate evenimentele, pentru ca să nu fim înșelați nici de aparențe, nici de înșelătorii și de minciuni, și de prefăcătorii, ci să cunoaștem adevărul și să-l trăim.
Mă bucur din toată inima că seara aceasta am putut s-o petrecem împreună aici. Mi se pare că sunt acum 50 de ani, când se perindau pe lângă sicriul Părintelui, la fel, frați din toată țara. Veniseră frați din Iugoslavia, frați din Bucovina, frați din vechea Basarabie, frați din Dobrogea, frați din toate părțile; și am petrecut patru seri, patru nopți la rând în cântări, în lacrimi, în vorbiri, în rugăciuni, în Numele Domnului și pentru Părintele nostru sufletesc.
Iată că au trecut 50 de ani. Alții sunt cei care stau astăzi la privegherea aceasta. Dar lacrimile, dar cuvintele, dar cântările, dar mulțumirile noastre sunt aceleași ca și cum n-ar fi nici o deosebire, de 50 de ani, între cei de atunci și cei de astăzi. [Sunt] cum s-au petrecut atunci. Fratele Marini, fratele Bălăuță, părintele Vasile, toți frații noștri și surorile noastre marii oameni ai lui Dumnezeu pe care i-am înmormântat pe rând, de-a lungul atâtor ani, s-au perindat acolo și au vorbit despre Domnul și despre harul Său cum vorbim noi în seara aceasta aici. Iată cât de adevărat este că nu există moarte pentru cei credincioși. Că ei nu se duc la moarte, ci se duc la viață. Noi înșine, petrecându-i, trăim nu în moarte; ei n-au rămas în imaginea noastră ca oameni ai morții, ci ai vieții.
În noiembrie 1975, a trecut la Domnul fiul Părintelui Iosif, Titus. El mai rămăsese dintre cei patru copii. Și soția Părintelui, Iuliana, și cei trei copilași, al căror nume le-ați văzut scrise pe cruce, muriseră în 1918, în foarte scurt timp unul după celălalt. [Părintele] a mai rămas cu Titus. A trăit și Titus până în 1975. Atunci, tot așa, am primit o telegramă tristă de la fata lui. M-a chemat: „Tăticul mort. Înmormântarea marți” Am venit și ne-am găsit numai cu fratele Moise Velescu și« încă doi frați de la Arad. Nimeni nu mai venise dintre frați. Alții nu auziseră, alții nu simțiseră nici un îndemn să se ducă. Și am fost lângă sicriul lui Titus. Dar soția lui, văduva lui ne-a spus: „Bine-ați făcut că ați venit. N-am pe nimeni. Duceți-vă să vedeți ce se-ntâmplă la cimitir, că n-are cine să îngrijească de mormânt”.
Am mers cu fratele Moise și cu cei doi frați de la Arad. Era o zi noroasă și ploioasă din noiembrie 1975. Trei oameni se chinuiau să sape mormântul. Jenica ne-a spus: „N-am găsit alt mormânt. De la administrația cimitirului ne-a spus: «Dacă e fiul, poate să fie înmormântat peste sicriul tatălui său. Desfaceți mormântul tatălui și așezați și sicriul fiului tot acolo»”.
Când am mers noi, încă lucrau cei trei oameni la săpatu mormântului. Și gărduțul ăsta de fier care este în jurul mormântului, ei nu-l luaseră. Am zis: „Demontați, că dacă ajungeți mai adânc nu mai puteți arunca pământul peste gard”. Au demontat gardul și au săpat. Noi am stat acolo până când cei doi care săpau, unul la un capăt, celălalt la altul, au spus: „Am dat de ceva tare”. Și amândoi au răzuit pământul. Era sicriul Părintelui, care nu putrezise, după aproape patruzeci de ani de când a fost înmormântat acolo. Eram în împrejurări grele atunci. Plecasem de-acasă fără știrea celor care îmi fixaseră domiciliu obligatoriu, că n-am voie să mă duc. Atunci am zis: „Ce să facem?”. Noi ne hotărâsem: „Dacă găsim vreun oscior în mormânt, după cum e bunul și străbunul obicei, culegeam oscioarele, le spălam cu apă sfințită”... cum era obiceiul nostru; și, după o slujbă, o rugăciune, le-am fi așezat din nou acolo. Noi ne așteptam să găsim o urmă de scândură putrezită și un oscior, dac-ar mai fi rămas. Când colo, capacul sicriului, intact, ținea doi oameni voinici să stea pe el. Atunci am zis: „Ce să facem? Să-i desfacem capacul?”.
Am fost convins că trupul Părintelui n-a putrezit. Pentru că este scris: „...și nu vei îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea”. Acest om a fost sfânt. Știam că, dacă deschidem sicriul, vom vedea trupul neputrezit și sfânt al Părintelui. Dar m-am cutremurat, știind în ce situație eram. Dacă noi facem acest lucru și deschidem acuma sicriul, și se vede că omul acesta-i sfânt, ce se va întâmpla? Se aude imediat. Toată lumea vine aici, că-i o minune. Și-atunci ce urmează și pentru noi, și pentru sicriu, și pentru mormânt? Am zis: „Știe Dumnezeu. Nu mai desfacem nimic. Va arăta Domnul cine a fost acest sfânt în ziua când toate lucrurile vor ieși la lumină”. Am lăsat așa. Cei care săpau au găsit acolo urme de la o coroană, de floare, pe sicriu. Și mi-am adus atunci aminte că, în ziua de 15 februarie 1938, fratele Trandafir Munteanu din Lugoj, care venise cu o delegație de frați la înmormântare, adusese o mare cunună, o coroană din flori - flori artificiale, că eram în februarie. în durerea lui cea mare, când a văzut că se coboară sicriul Părintelui acolo, el a luat coroana pe care a adus-o de la Lugoj și a aruncat-o peste sicriu, în mormânt, în clipa lui de durere. Atunci cei care aruncau pământul au acoperit și cununa de flori. Acuma, după aproape patruzeci de ani, când au dezgropat, și părți din coroana aruncată atunci de Trandafir Munteanu de, la Lugoj au fost ridicate.
Ne-am închinat înaintea lui Dumnezeu. Era acolo fratele Moise, doi frați, cei trei gropari... Cu toții au fost martori și au văzut acest adevăr. Noi am fost convinși că Dumnezeu i-a păstrat și trupul lui neputrezit. Aceasta vom vedea-o toți în; Ziua Judecății, când toate lucrurile ascunse vor ieși la lumină și tot ce-a fost în întuneric se va striga de pe acoperișul casei.
Vreau să vă spun aceste lucruri pe care, pe undeva, prin istorie, le-am mai amintit. Dar așa de puțini au avut ocazia să audă toate aceste lucruri, minuni, care ne întăresc nouă convingerea și încredințarea că nu ne-am înșelat. Noi știm că acest om mare a fost omul lui Dumnezeu, a fost un martir al Evangheliei și un ales, un apostol al Lui. Domnul să fie slăvit pentru astfel de mărturisitori!
Când am fost, anul trecut, pe la marii ierarhi ai Bisericii cu cererea noastră, cu memoriul nostru de normalizare a relațiilor Oastei Domnului cu Biserica, cei care arătam cât de statornică a fost Lucrarea aceasta a Domnului în credința noastră și-n poporul nostru, după cum ne-a lăsat nouă Părintele Iosif - că nu s-a schimbat cu nimic, nici astăzi - și am căutat să arăt câtă dreptate a avut Părintele și cât de nedrept a fost tratat în timpul vieții sale, și că acum, după 50 de ani, ar fi vremea să se reabiliteze toate aceste lucruri și să recunoască câtă dreptate a avut acest mare om și cât bine a vrut el să facă - și a și făcut - în timpul vieții sale, unul dintre ierarhi mi-a zis: „Dumneata ai spus în memoriul acesta că preotul Trifa a fost un geniu, un martir, un mucenic și-un apostol. Nu ți se pare că ai exagerat?”. I-am zis: „Nu! Eu am trăit opt ani de zile lângă acest mare om al lui Dumnezeu și mare mucenic și apostol și vă declar că pe toată convingerea mea s-a întipărit adânc acest adevăr: omul acesta a fost un om unic, un om trimis de Dumnezeu pentru o lucrare unică”.
Au început să se convingă și mai-marii poporului, și mai-marii Bisericii de acest adevăr. Dar adevărurile mari nu se primesc ușor și repede. Oamenii mari ai lui Dumnezeu au fost recunoscuți numai după mult timp și după mulți ani. Ce om mare a fost Sfântul Ioan Gură de Aur! Și totuși omul acesta a fost caterisit de cinci ori; dat afară din Biserică; alungat și dus în exil; și zeci de ani, și sute de ani disprețuit. Iar astăzi cine este mai strălucit și mai minunat, pe tot cerul și pe toată istoria Bisericii, ca Sfântul Ioan Gură de Aur sau Sfântul Vasile, sau Sfântul Grigore, prin ce au avut de pătimit?
Contemporanii oamenilor mari sunt foarte mici. Oamenii mari ai lui Dumnezeu sunt ca piscurile înalte de munte; ei văd și-napoi, și-nainte. Dar sunt izbiți de cele mai grele vânturi și de cele mai puternice furtuni. Așa au fost oamenii mari ai lui Dumnezeu.
S-a spus aici și se va mai spune mereu: începem să cunoaștem glasuri tot mai autorizate, din lumea întreagă, [care spun] că fenomenul Oastei Domnului este un fenomen unic nu numai în istoria României sau a ortodoxiei. Și în istoria bisericească universală a fost unic. Toate mișcările care s-au ridicat din Biserică s-au ridicat și, până la urmă, au creat diversiuni, dezbinări și tulburare în Biserică. Oameni mânați de ambiții au făcut rupturi în Biserică. Îndată, chiar dacă n-au fost prigoniți de către oficialitatea Bisericii, unii au ieșit din Biserică și au făcut dezbinări și tulburare. Pe când Oastea Domnului, cu toate încercările și suferințele ei de care, de 50 de ani și mai mult, a avut parte și dintr-un loc, și dintr-altul, a rămas element constructiv și se arată singura speranță de mântuire a poporului nostru din corupție și din înapoiere duhovnicească și a Bisericii noastre din nepăsare și din inerție.
Dacă prin Oastea Domnului nu se va face minunea salvării poporului nostru din păcat, din rău și din tot ceea ce este stricător și întinător și dacă prin Oastea Domnului nu se poate ridica Biserica noastră la starea de Biserică evanghelică creștină, sfântă, ca în viața primilor creștini, atunci aceste lucruri nu se vor mai realiza niciodată. Dar dovada cea mare că Dumnezeu n-a renunțat la mântuirea neamului nostru și la ridicarea Bisericii noastre este că menține această Lucrare sfântă. Și prin toate încercările prin care a trebuit să treacă de atâția zeci de ani, ea a rămas un element constructiv în mijlocul poporului nostru și-n mijlocul Bisericii noastre.
Cât de prigoniți am fost, noi n-am părăsit nici credința noastră, nici țara noastră. Ne iubim și credința, și țara cum ne iubim pământul acesta și cerul acesta de deasupra lui. Pământul în care sunt osemintele părinților noștri și cerul în care sunt sufletele lor. Pentru că dorim ca aici, cum a spus fratele Moise - și cum a spus Părintele Iosif -, să simțim lupta acelei grupe de pe frontul de la Mărășești. Acolo unde e ridicat monumentul acela al luptelor teribile de la Mărășești, la răscrucea aceea de drumuri de la Tișița. Acolo e și statuia aceea. Acolo a fost. Acolo a fost în clipa aceea căpitanul Ignat, când era un punct acolo, în mijlocul tuturor bătăilor, vânturilor și armelor inamicului. Alții mai aveau o tufă sau, mai aveau o dâlmă, sau mai aveau un mușuroi după care se ascundeau. Dar, ați văzut, acolo era câmp deschis. Ei trebuiau să apere acolo. Și au zis: „Aici vom învinge sau vom muri!”! Au murit, dar au învins.
Și noi am fost trimiși de Domnul aici. Alții au autorizații după care se adăpostesc. Alții au anumite formalități legale după care se adăpostesc. Noi am fost aici, în bătaia tuturor vânturilor, și am zis: „Aici vom muri, dacă trebuie să murim...”. Pentru că Părintele Iosif a zis așa: „Voi să rămâneți în Biserica noastră cum am primit și cum ați prins. Dacă Biserica a avut ceva cu mine, este din pricină că au fost oameni necruțători și m-au judecat nedrept (...), dar n-are nimic cu voi. Voi aici să rămâneți și să fiți”. Marii oameni ai lui Dumnezeu tot aici au rămas.
Era atunci în țara noastră Biserica Greco-catolică. Marii oameni ai lui Dumnezeu erau la conducerea acestei Bisericii. De-a lungul anilor, înainte de eliberarea noastră, înainte de 1918, acești mari oameni ai lui Dumnezeu au lucrat împreună cu ai noștri pentru independența noastră națională, pentru trezirea conștiinței noastre naționale. Și oamenii aceștia au înțeles nu numai necesitatea independenței noastre naționale, ci mai ales necesitatea independenței noastre sufletești. Și de aceea, atât de la Blaj, cât și de la Cluj și de la Oradea, ierarhii greco-catolici l-au sprijinit pe Părintele Iosif. Normal, trebuia să nu-l sprijine, pentru că ei înșiși, în Biserica Greco-catolică, aveau niște asociații duhovnicești cam ca și Oastea Domnului și ar fi fost oarecum justificabil din partea lor să-i oprească pe frații greco-catolici să intre în Oastea Domnului. Dar i-au sprijinit. În nordul Ardealului, în Maramureș, aveam sute și mii, și zeci de mii de frați greco-catolici. Și episcopi catolici i-au sprijinit pe frați și au dat binecuvântare Lucrării Oastei Domnului. Adică iată, oameni care chiar dacă aveau, într-o anumită măsură, o altă convingere religioasă, au văzut ce mare importanță are mișcarea Oastei Domnului și au sprijinit-o: „Noi trebuie să sprijinim Lucrarea lui Dumnezeu”.
Acum din toate părțile auzim astfel de aprecieri. Și popoare străine, și oameni de credință din alte neamuri spun: „Oastea Domnului este un fenomen unic”. Ceea ce a făcut Oastea Domnului și face Oastea Domnului în România, în felul și după metoda aceasta, în toate Bisericile creștine se pot face mișcări de renaștere sufletească prin care oamenii să fie ridicați din păcat și ridicați din letargia sufletească, treziți din somnul păcatului și din amorțeală și să trăiască o viață în Hristos; animați, înflăcărați de duhul Evangheliei și duhul dragostei.
Aceasta este Lucrarea lui Dumnezeu. Și ei încep să vadă.
Nu de mult, un om, un mare om, un om de știință de talie universală care participă la conferințe și simpozioane pe diferite probleme în străinătate (se ocupă de filozofia istoriei), a spus: „Noi sprijinim toate fenomenele acestea ale credinței care apar în creștinism. Până astăzi, de la începutul creștinismului, n-a fost o lucrare spirituală ca Oastea Domnului în nici o parte din Biserica creștină, care să facă o renaștere sufletească fără să creeze probleme și conflicte (...), cum este Lucrarea Oastei Domnului”.
Îi mulțumim lui Dumnezeu că i-a inspirat Părintelui Iosif această Lucrare. El, cum spuneau frații, n-a mărturisit decât pe Iisus Hristos cel Răstignit. Ce bine au zis toți frații noștri care s-au perindat - doisprezece frați - la cuvânt în astă seară! Și fiecare, dacă ați fi vorbit, ați fi spus același lucru: că Lucrarea Oastei Domnului ne-a ridicat pe o treaptă superioară în așa fel, încât ne-a creat o situație să n-avem conflict cu nimeni, decât cu păcatul. Nu urâm... oricine ne face rău. Ne rugăm pentru cei care ne blestemă sau ne batjocoresc. Ne-au disprețuit... și ne-am smerit înaintea lui Dumnezeu, și am dorit să-i iubim pe toți și să ne rugăm pentru toți, fără să avem conflict deschis cu nici unii. Acesta este un mare dar de la Dumnezeu.
Toate lucrările și mișcările religioase care s-au ivit cândva cu un gând bun au ajuns, până la urmă, în conflict cu Biserica. Unii în conflict cu alții, alții în conflict cu alții, s-au ridicat împotriva conducerii oficiale; și toți... dintr-un conflict în altul, până astăzi. Între toți sunt numai mâncătorie și lupte interne, și furturi de suflete.
Lucrarea Oastei Domnului a trăit în această atmosfera sfântă. Ne-au păgubit destui, ne-au batjocorit toți. Dar n-am luat avutul nimănui. Un cui din casa noastră nu ne mustră că l-am luat de la cineva; un singur suflet care să fie adus, prins de altul și să-l folosim noi... Sau un singur ban al cuiva, un bun al cuiva să ni-l fi însușit... Pe ale noastre le-au luat toți., slăvit să fie Domnul... Dar noi nu ne-am însușit bunul nimănui, în așa fel încât să creăm pagubă cuiva, să fie cineva să plângă, o adunare, că un suflet a fost rătăcit și smuls de la cineva. Să plângă o familie că cineva a fost luat; sau să se plângă cineva că i-am făcut dezbinări și tulburare în familia sau în adunarea lui.
Am suferit nedreptatea, dar n-am făcut-o la nimeni. Am suferit răul, dar nu l-am făcut nimănui. Am suferit orice prigonire, dar nu ne-am răzbunat. Ne-am rugat pentru toți cei care ne prigoneau pe noi. Când am putut să ne apărăm, am spus un cuvânt. Numai cuvântul cu care S-a apărat Hristos; alt cuvânt n-am avut. Când L-a lovit aprodul, El a zis: „Dacă am zis rău, spune ce-am zis! Dacă am zis bine, de ce mă bați?”. (...) Când am fost prigoniți și loviți, și judecați, am zis: „Ce-am făcut rău? Spuneți, ce-am făcut rău?”. N-au putut să ne spună nimic. „Dar dac-am făcut bine, de ce ne condamnați?” Sute de frați condamnați la mii de ani de închisoare. Mie mi-au cerut 25 de ani de temniță grea - după ce făcusem 12 ani de condamnare. Nimeni n-a putut să ne spună nimic. [Am zis:] „Dacă-i așa, slăvit să fie Domnul”. Ne-am plecat. Am suferit și... nici n-am făcut apel împotriva nici unui semen. N-am vrut să ne apărăm lovind pe altul. Am suferit mai bine, fără să lovim. De aceea Dumnezeu ne-a făcut dreptate.
Acum toți văd. Într-adevăr ne-au spus: „Într-adevăr, s-a exagerat cu dumneavoastră...”. „Numai atât spuneți, Înalt Preasfințite, că s-a exagerat cu noi? Am fost vinovați noi de crimă, de uneltire contra ordinii sociale? Noi, care ne-am rugat și am căutat să facem bine, să nu păcătuim nici împotriva Templului, nici împotriva cezarului, nici împotriva lui Dumnezeu?” N-au avut ce să mai spună. „Acuma, zice, lucrurile s-au schimbat, cred că vă dați seama”. Da, slăvit să fie Domnul! Pentru că am avut răbdare și am avut rugăciune, și ne-am plecat capul înaintea lui Dumnezeu.
Mulțumim Domnului că ne-a învățat să facem aceasta: să nu urâm pe nimeni, să nu nedreptățim pe nimeni, să nu dorim avutul nimănui: nici de suflete, nici de bani, nici de haine, nici de situații, de nimic! Să dorim numai Împărăția lui Dumnezeu și bucuria aceasta pentru mântuirea sufletelor noastre, a familiei noastre, a neamului nostru. Și de aceea ne rugăm mereu pentru toți. Să ne rugăm pentru poporul nostru, pentru; conducătorii lui, că nu-i nimeni care să fie într-un post de conducere și să nu fie așezat de Dumnezeu în locul acela. Și cine luptă împotriva acestor lucruri așezate de Dumnezeu luptă împotriva rânduielilor lui Dumnezeu. Noi trebuie să luptăm împotriva păcatului nostru, în primul rând. Să nimicim din viața noastră păcatul și apoi din viața celorlalți. Și pentru toți trebuie să ne rugăm și să dorim mântuirea sufletului.
Biserica noastră este singura noastră credință și temelie, care ne-a fost pusă și pe care să zidim. Alții poate că au altele. Domnul îi va judeca și-i va răsplăti pe alții după credința lor, în Bisericile lor. Dar pe noi ne va răsplăti și ne va judeca după credința noastră, în Biserica noastră și în Lucrarea părinților noștri.
Părintele Iosif ne-a lăsat, pe patul morții... Mi-aduc aminte în noaptea asta de noaptea spre 12 februarie 1938. Eram lângă el: Titus (băiatul lui), fratele Marini și eu. Vedeam că situația se agravează din ce în ce mai mult. Am chemat pe doctorul Eithel, un doctor neamț de-aici, și pe un alt doctor, român, să încerce. Vedeam că se zbuciumă. Durerile ajunseseră neobișnuit de mari. Rana se adâncise puternică și se infectase. Și doctorii au spus: „Ar trebui a opta operație, dar nu rezistă inima. Dați-i calmante din vreme în vreme”.
În noaptea aceea am văzut că se agravase situația și ne-am înțeles cu Titus și cu fratele Marini și ne-am sfătuit. Părintele dormea acolo la etaj, într-o cameră. În antreu, deasupra scărilor, stătea Titus. În cămăruța de dincoace, vecină cu a Părintelui, dormeam eu și cu fratele Marini. Ne-am înțeles atunci: „În noaptea aceasta stăm lângă el, nu-l mai lăsăm singur o clipă. Și noi ne-am înțeles și am zis:
- Eu fac primul schimb.
Titus zise:
- Mă scoli pe mine când ești obosit.
Nu dormiserăm aproape câteva nopți.
Iar Marini zice:
- Iar tu mă scoli pe mine. Adică el era al treilea la rând. Eu am stat lângă Părintele seara - am mai povestit undeva cât am discutat. Toată noaptea a vorbit Părintele. Cu câteva clipe înainte de moarte, mi-a spus:
- Acuma du-te și tu și te odihnește.
I-am zis:
- Părinte, nu mi-e somn. Vreau să v-ascult. Vreau să fim alături.
- Dar deschide întâi fereastra.
Am deschis fereastra și mi-am adus aminte că în cartea Mai lângă Domnul meu spune așa: „Când soția mea era pe moarte, mi-a spus: «Deschide fereastra!»”. Am deschis fereastra, a venit aer și după aceea am închis-o la loc. Nu știu ce legătură am făcut în clipa aceea între amintirile lui despre moartea soției și ce-mi spusese el mie atunci. I-am deschis, cum spun... Era o noapte de februarie. Nu căzuse zăpadă deloc, nu era atunci. Am deschis geamul, totuși era un aer destul de răcoros. M-apropiasem... vedeam că mâna îi era rece și am căutat să-l acopăr. Am închis geamul și m-am dus iar lângă el. (...)