Isus S-a înfiorat din nou în Sine, şi S-a dus la mormânt. Mormântul era o peşteră, la intrarea căreia era aşezată o piatră.
Iată soarta şi iată starea fraţilor noştri care n-au putut fi împiedicaţi de la rău, de la rătăciri, de la dezbinări, de la mândrie.
O, iată locul grozav unde ajung, toţi cei bolnavi de vreun păcat.
Şi iată starea pe care o dobândesc acei pe care nici porunca Domnului, nici mijloacele frăţeşti, nu i-au putut opri de la ruptură, pentru că de nici unele, ei n-au voit să ţină seama!
O peşteră de tâlhari duhovniceşti este locul unde ajung cei care şi-au părăsit adunarea frăţească,
cei care şi-ai lepădat învăţătura şi credinţa,
cei care şi-au călcat legământul unic şi veşnic,
cei care n-au rămas până la sfârşit în ceea ce au primit şi auzit de la început (Col. 2, 6-7; 1 Ioan 2, 24).
O piatră devine inima lor şi nimic nu mai pătrunde până la starea în care putrezesc încet-încet, până ajung la totala descompunere sufletească,
în care nimeni niciodată nu va mai putea recunoaşte vreun semn de viaţă, ceva măcar, din tot ce fusese cândva aşa de curat şi de frumos în fiinţa şi umblarea lor.
Peştera în care au ajuns acum, este plină numai de astfel de cadavre duhovniceşti.
Tot ce fusese bolnav de mândrie şi de pizmă,
de desfrânări şi de lăcomii,
de certuri şi de orice rău nelepădat - a ajuns acolo: într-o peşteră de păcat, sub o piatră de neascultare.
Nicăieri nu poate fi ascuns mai bine păcatul decât sub o formă de evlavie, sub o răstălmăcire biblică.
Nicăieri nu se simte Satana, mai sigur decât la adăpostul unei credinţe călduţe.
În balta acestei stări căldicele în care mişună tot felul de scârnăvii sufleteşti, ascunse bine sub răstălmăcirea interesului,
căci sub nepăsarea neascultării
şi sub îngâmfarea îndărătniciei,
- păcatul este mereu sigur şi spornic.
Sub lespedea unei astfel de neascultări în care inima rămâne nesimţitoare la orice îndemn şi este pedepsită cu împietrirea, - şi putrezirea ei poate lucra neîmpiedicată.
Cel căzut în starea aceasta, va merge din rău în mai rău...
Câtă vreme omul era în mijlocul fraţilor care foloseau când vinul mustrării, când untdelemnul îndemnurilor bune spre vindecarea ranelor lui (Luca 10, 34),
- atâta vreme microbul păcatului nu putea lucra deplin în fiinţa lui duhovnicească. Nu putea bietul om avea tihna păcatului slobod.
- Dar îndată ce a rupt-o cu fraţii şi s-a dus între cei care aveau mai dinainte slobozenia stricăciunii în ei, s-a liniştit.
Sub numele şi sub plapuma acelora, el poate de-acum să facă ce-i place.
Poate să trăiască după toată slobozenia făţărniciei şi a amăgirii de sine.
Poate să umble cum vrea în putrejunea firii sale pământeşti...
Bucuria nelegiuită a noilor negustori care l-au dobândit, va fi multă vreme un adăpost sub care va putea trăi chiar şi pe faţă ceea ce înainte trebuia să ţină în ascuns. Căci toţi ceilalţi, având şi ei fiecare câte ceva, pe care el trebuie să le-o acopere, vor acoperi şi ei la rândul lor ceea ce văd la noul frate căzut.
Astfel o mână va murdări pe alta, şi un păcat va acoperi pe altul.
Dacă totuşi cele acoperite vor fi chiar prea de tot, şi se vor dezgoli prea neplăcut, mai sunt şi alte peşteri, mai sunt şi alţii care îi doresc
şi cine s-a întinat odată, cu mult mai lesne îi va fi s-o facă a doua oară.
Cine s-a rupt odată din locul unde s-a născut, puţin îi mai pasă unde se mai opreşte apoi, şi cât stă.
Numai Domnul îl ţine pe cineva statornic, dar îndată ce omul s-a alipit de păcat, călcându-şi statornicia, el nu mai are stabilitate, căci el s-a rupt de Cel care îl ţinea să nu cadă.
Păcatul îl va duce mereu, pe unde se va simţi el mai la adăpost, spre a fi mai ascuns şi mai liber, ca să facă tot ce vrea neîmpiedicat,
iar inima lui împietrită, îl va apăra cel mai sigur ori în care peşteră s-ar îngropa.
Vai de sufletul nefericit ajuns în această stare!
Dumnezeul nostru, Singura noastră Nădejde,
către Tine strigăm în toată deznădejdea noastră, pentru starea în care sunt cei care s-au rupt de familia noastră frăţească
şi au ajuns în vreo peşteră, din câte sunt cu grămada în jurul nostru, atraşi de viclenia negustorilor de suflete slabe
şi împinşi de păcatele lor ascunse, de care nu vreau să se lepede,
către Tine Doamne, cu lacrimi ne rugăm să ai o ultimă milă izbăvindu-i!
Cu lacrimi ne-am rugat lângă ei şi pentru ei, dar inima lor învârtoşată de păcat şi orbită de plăcerea îngâmfării, nu ne-a ascultat.
Inima Ta Curată şi milostivă Doamne Isuse, Se poate îndura de noi oprind prăbuşirea lor şi trezindu-i înainte de a fi prea târziu,
acum când totul pare definitiv pierdut, ei fiind într-o peşteră tâlhărească şi sub o piatră nesimţitoare.
Amin.