Oastea Domnului şi sectarii

Când s-a ivit cel dintâi sectar în parohia mea de la ţară eu alergam aprins pe la jandarmerie şi, indirect le dădeam să înţeleagă oamenilor să ridice băţul contra celui rătăcit.

Dar la aprinderea mea, unul dintre bătrânii şi fruntaşii satului mi-a răspuns foarte liniştit: Omul acesta nu face nici un rău, părinte; nu suduie, nu se îmbată, nu fumează, nu se bate cu nimeni... mai răi suntem noi, ăştialalţi... bine ar fi să ne purtăm şi noi aşa...

Răspunsul bătrânului a venit peste mine ca un fel de opăreală. Îmi spunea acest răspuns că în altă parte trebuie căutată combaterea sectarilor. Ani de zile m-a urmărit şi m-a mustrat acest răspuns, până am ajuns la înfiriparea Oastei Domnului.

Eu sunt de fermă şi nestrămutată convingere că sectarismul nu se poate combate decât cu o puternică lucrare de evanghelizare. Toate celelalte măsuri - combaterea negativă, administraţia, jandarmeria - nu dau nici un rezultat.

Ba dimpotrivă, dau tocmai rezultatul contrar. Sectarismul - şi prinderea lui - trebuie privit ca o însetoşare a oamenilor după cele sufleteşti. Eu socot că se rătăceşte nu atât pentru că îi arată sectarul ce-i scris la Matei despre botez, ci pentru că-i dornic de o viaţă mai bogată în preocupările mântuirii sufleteşti şi mai bogată în păşune duhovnicească.

Să-i dăm poporului bogata păşune duhovnicească şi atunci desigur nu o va căuta în altă parte. Oastea Domnului tocmai acest lucru îl face pe două căi:

Întâi, Oastea Domnului sporeşte păşunea duhovnicească: dă pâine celor ce flămânzesc după Cuvântul lui Dumnezeu şi adapă setea celor ce însetoşează după Cuvântul lui Dumnezeu.

Al doilea, Oastea pune în faţa oamenilor o viaţă trăită după Evanghelie. Poartă război cumplit contra tuturor păcatelor şi datinilor rele, arătând creştinilor noştri că şi în cadrele noastre omul se poate pocăi de păcatele şi năravurile urâte.

Cum să ne purtăm noi faţă de sectari?

Întâi şi întâi de toate, trebuie să ne purtăm faţă de ei cu dragoste; să încercăm a-i îndrepta prin puterea dragostei.

A doua, să ne ferim de prea multe discuţii nefolositoare cu sectarii cei îndărătnici, ascultând cuvântul ap. Pavel: „Iar de întrebările cele nebune şi de certurile cele pentru lege te fereşte; că sunt nefolositoare şi deşarte. De omul eretic, după întâia şi a doua sfătuire te fereşte” (Tit 3, 8-10). „Adu-le aminte de aceste lucruri şi roagă-i fierbinte să se ferească de certurile de cuvinte care nu duc la nici un alt folos decât la pieirea celor ce-l ascultă... un rob al Domnului nu trebuie să se certe, ci să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţă spre cunoaşterea adevărului” (2 Tim. 2, 14, 24).

Noi, ostaşii Domnului, să ne vedem de zidirea noastră cea sufletească şi de lucrul Domnului.

Aci vom spune că metoda aşa numită combatantă, adică a cerca să-i combată pe sectari numai cu citate din Sfânta Scriptură, nu duce la rezultat. Oriunde se fac răsunătoare discuţii contradictorii cu sectarii, dar după ele rămân în sat tot aceiaşi creştini care suduie, se îmbată, se urăsc şi trăiesc în tot felul de fărădelegi - rezultatul e zero. Pe cei rătăciţi - şi pe cei ce înclină spre rătăcire - îi putem îndrepta numai prin strălucirea vieţii noastre, prin râvna noastră pentru Domnul şi, mai presus de toate, prin dragostea şi blândeţea noastră evanghelică. Oastea Domnului tocmai în direcţia aceasta lucrează.

Un şef de sectă de la Bucureşti, se plângea unui profesor de teologie că de când s-a ivit Oastea Domnului, propaganda lor şi-a pierdut pământul de sub picioare.

În istoria Reformaţiei am citit o întâmplare de mare învăţătură în direcţia aceasta. Era pe timpul când Luther făcea mari spărturi în catolicism. Într-un loc mai primejduit din Germania, catolicii trimiseră pe un preot predicator vestit, să oprească poporul a trece la reformaţi. Mii şi mii de oameni aşteptau pe vestitul predicator. Toată lumea se aştepta la o răfuială cu Luther. Preotul sosi şi începu a predica despre... Patimile şi Jertfa Mântuitorului. Şi a predicat cu atâta putere încât a început să plângă cu hohot.

Încheindu-şi predica, preotul a plecat. Şi ce s-a întâmplat?

Dacă biserica noastră catolică - şi-au zis oamenii - are un astfel de om plin de Duhul lui Dumnezeu, care ne arată calea mântuirii cu atâta putere, noi n-avem lipsă de altă credinţă... noi rămânem în biserica noastră.

Încă o mică lămurire:

Un frate preot stătea să strige după mine indignat de faptul că doi ostaşi dintr-o parohie de lângă Geoagiu trecuseră la sectari. Eu i-am răspuns foarte liniştit: Da, se întâmplă şi astfel de cazuri, dar trebuie căutată şi aici cauza:

- Frăţia ta în câte adunări de ale Oastei ai fost să adapi pe cei însetaţi şi să le dai îndrumări?

- N-am fost în nici una, pentru că eu sunt contra Oastei Domnului.

- Aşa da! Acum înţeleg (pe urmă am înţeles o cauză şi mai mare: în parohia cu pricina, cel ce trebuia să fie în fruntea Oastei, ieşise de la birt cu o sticlă de rachiu în mână strigând: Asta-i viaţa!)

Voi spune şi aici un lucru trist dar adevărat: sectarii au pândit ani de zile după cei se scriau la foaie în Oastea Domnului şi năvăleau asupra lor zicându-şi: aici a sărit un peşte, hai să-l prindem noi.

Câţi însă dintre păstorii noştri s-au interesat şi se interesează de setea sufletească a celor ce se înscriu în Oastea Domnului?

Când pentru o mişcare cum este Oastea Domnului n-ai decât cuvinte de zeflemea şi glume; când cel intrat într-o astfel de mişcare, în loc de ajutor sufletesc se trezeşte încolţit din toate părţile - să ne mai mirăm că se întâmplă şi câte o dezertare?

Istoria ne va face dreptate deplină arătând ce a făcut Oastea Domnului şi pe terenul acesta.

O carte întreagă am putea scrie despre mărturisirile celor ce spun că mişcarea aceasta i-a întors de la sectari în braţele bisericii. Iar alţii şi mai mulţi, spun că tocmai mişcarea aceasta i-a oprit să nu apuce în căile sectare.