Oastea Domnului și sectarii

Când s-a ivit cel dintâi sectar în parohia mea de la țară eu alergam aprins pe la jandarmerie și, indirect le dădeam să înțeleagă oamenilor să ridice bățul contra celui rătăcit.

Dar la aprinderea mea, unul dintre bătrânii și fruntașii satului mi-a răspuns foarte liniștit: Omul acesta nu face nici un rău, părinte; nu suduie, nu se îmbată, nu fumează, nu se bate cu nimeni... mai răi suntem noi, ăștialalți... bine ar fi să ne purtăm și noi așa...

Răspunsul bătrânului a venit peste mine ca un fel de opăreală. Îmi spunea acest răspuns că în altă parte trebuie căutată combaterea sectarilor. Ani de zile m-a urmărit și m-a mustrat acest răspuns, până am ajuns la înfiriparea Oastei Domnului.

Eu sunt de fermă și nestrămutată convingere că sectarismul nu se poate combate decât cu o puternică lucrare de evanghelizare. Toate celelalte măsuri - combaterea negativă, administrația, jandarmeria - nu dau nici un rezultat.

Ba dimpotrivă, dau tocmai rezultatul contrar. Sectarismul - și prinderea lui - trebuie privit ca o însetoșare a oamenilor după cele sufletești. Eu socot că se rătăcește nu atât pentru că îi arată sectarul ce-i scris la Matei despre botez, ci pentru că-i dornic de o viață mai bogată în preocupările mântuirii sufletești și mai bogată în pășune duhovnicească.

Să-i dăm poporului bogata pășune duhovnicească și atunci desigur nu o va căuta în altă parte. Oastea Domnului tocmai acest lucru îl face pe două căi:

Întâi, Oastea Domnului sporește pășunea duhovnicească: dă pâine celor ce flămânzesc după Cuvântul lui Dumnezeu și adapă setea celor ce însetoșează după Cuvântul lui Dumnezeu.

Al doilea, Oastea pune în fața oamenilor o viață trăită după Evanghelie. Poartă război cumplit contra tuturor păcatelor și datinilor rele, arătând creștinilor noștri că și în cadrele noastre omul se poate pocăi de păcatele și năravurile urâte.

Cum să ne purtăm noi față de sectari?

Întâi și întâi de toate, trebuie să ne purtăm față de ei cu dragoste; să încercăm a-i îndrepta prin puterea dragostei.

A doua, să ne ferim de prea multe discuții nefolositoare cu sectarii cei îndărătnici, ascultând cuvântul ap. Pavel: „Iar de întrebările cele nebune și de certurile cele pentru lege te ferește; că sunt nefolositoare și deșarte. De omul eretic, după întâia și a doua sfătuire te ferește” (Tit 3, 8-10). „Adu-le aminte de aceste lucruri și roagă-i fierbinte să se ferească de certurile de cuvinte care nu duc la nici un alt folos decât la pieirea celor ce-l ascultă... un rob al Domnului nu trebuie să se certe, ci să îndrepte cu blândețe pe potrivnici în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăință spre cunoașterea adevărului” (2 Tim. 2, 14, 24).

Noi, ostașii Domnului, să ne vedem de zidirea noastră cea sufletească și de lucrul Domnului.

Aci vom spune că metoda așa numită combatantă, adică a cerca să-i combată pe sectari numai cu citate din Sfânta Scriptură, nu duce la rezultat. Oriunde se fac răsunătoare discuții contradictorii cu sectarii, dar după ele rămân în sat tot aceiași creștini care suduie, se îmbată, se urăsc și trăiesc în tot felul de fărădelegi - rezultatul e zero. Pe cei rătăciți - și pe cei ce înclină spre rătăcire - îi putem îndrepta numai prin strălucirea vieții noastre, prin râvna noastră pentru Domnul și, mai presus de toate, prin dragostea și blândețea noastră evanghelică. Oastea Domnului tocmai în direcția aceasta lucrează.

Un șef de sectă de la București, se plângea unui profesor de teologie că de când s-a ivit Oastea Domnului, propaganda lor și-a pierdut pământul de sub picioare.

În istoria Reformației am citit o întâmplare de mare învățătură în direcția aceasta. Era pe timpul când Luther făcea mari spărturi în catolicism. Într-un loc mai primejduit din Germania, catolicii trimiseră pe un preot predicator vestit, să oprească poporul a trece la reformați. Mii și mii de oameni așteptau pe vestitul predicator. Toată lumea se aștepta la o răfuială cu Luther. Preotul sosi și începu a predica despre... Patimile și Jertfa Mântuitorului. Și a predicat cu atâta putere încât a început să plângă cu hohot.

Încheindu-și predica, preotul a plecat. Și ce s-a întâmplat?

Dacă biserica noastră catolică - și-au zis oamenii - are un astfel de om plin de Duhul lui Dumnezeu, care ne arată calea mântuirii cu atâta putere, noi n-avem lipsă de altă credință... noi rămânem în biserica noastră.

Încă o mică lămurire:

Un frate preot stătea să strige după mine indignat de faptul că doi ostași dintr-o parohie de lângă Geoagiu trecuseră la sectari. Eu i-am răspuns foarte liniștit: Da, se întâmplă și astfel de cazuri, dar trebuie căutată și aici cauza:

- Frăția ta în câte adunări de ale Oastei ai fost să adapi pe cei însetați și să le dai îndrumări?

- N-am fost în nici una, pentru că eu sunt contra Oastei Domnului.

- Așa da! Acum înțeleg (pe urmă am înțeles o cauză și mai mare: în parohia cu pricina, cel ce trebuia să fie în fruntea Oastei, ieșise de la birt cu o sticlă de rachiu în mână strigând: Asta-i viața!)

Voi spune și aici un lucru trist dar adevărat: sectarii au pândit ani de zile după cei se scriau la foaie în Oastea Domnului și năvăleau asupra lor zicându-și: aici a sărit un pește, hai să-l prindem noi.

Câți însă dintre păstorii noștri s-au interesat și se interesează de setea sufletească a celor ce se înscriu în Oastea Domnului?

Când pentru o mișcare cum este Oastea Domnului n-ai decât cuvinte de zeflemea și glume; când cel intrat într-o astfel de mișcare, în loc de ajutor sufletesc se trezește încolțit din toate părțile - să ne mai mirăm că se întâmplă și câte o dezertare?

Istoria ne va face dreptate deplină arătând ce a făcut Oastea Domnului și pe terenul acesta.

O carte întreagă am putea scrie despre mărturisirile celor ce spun că mișcarea aceasta i-a întors de la sectari în brațele bisericii. Iar alții și mai mulți, spun că tocmai mișcarea aceasta i-a oprit să nu apuce în căile sectare.