Omul care se vede în lună

Se zice că odată, de mult, trăia un om tare lacom pe lumea asta. De lacom ce era nici în praznice n-avea odihnă, ci, cu zi cu noapte, cu praznic cu nepraznic, tot hurduca şi lucra să strângă averi.

Odată, într-o duminică, pe când clopotele chemau pe oameni la sfânta biserică şi la rugăciune, omul cel lacom plecă la pădure să-şi aducă lemne de foc. Ajuns în pădure, legă o grămadă mare de vreascuri, înfipse băţul în ele şi, zvârlindu-le pe spinare, porni cu ele spre casă.

Pe drum, iată, un moşneag îi ieşi în cale, îmbrăcat în haine de sărbătoare.

- Bună ziua!

- Mulţam dumitale!

- Dar încotro, şi până unde?

- Păi iacă am fost după lemne - răspunse omul - că vremea-i scumpă şi nu ne mai ajunge timpul să le isprăvim pe toate.

- Rău destul. N-ai auzit că duminica e Ziua Domnului, e ziua sufletului, e ziua când Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrurile Sale şi a lăsat poruncă să se odihnească şi omul şi să dea mărire şi mulţumită lui Dumnezeu?

- Ba mi se pare c-am auzit - răspunse omul, aşa, cam în batjocură - dar mă temeam că îmi fură cineva lemnele din pădure, şi duminica o mai pot afla, dar lemnele, ba.

Ba încă omul lungi hula şi mai departe, zicând că-i tot atâta şi lunea ca şi duminica, şi sâmbăta ca duminica şi toate celelalte zile, că toate zilele-s pe o formă de lungi, atât în cer cât şi pe pământ.

- Dacă astfel este credinţa ta - zise atunci moşneagul, Care era Însuşi Dumnezeu cel Sfânt - de acum înainte tot una să-ţi fie ţie ori aici jos, pe pământ, ori colo sus, în lună. De acum înainte locuinţa ta va fi colo sus, în lună, şi sarcina de lemne să n-o mai poţi lăsa jos din spate, ci să stai cu ea acolo în lună ca să te vadă mereu oamenii şi să ia învăţătură de la tine toţi cei care nu cinstesc Ziua Mea.

Zicând aceste vorbe, Dumnezeu Se făcu nevăzut, iar omul, într-o clipă, se trezi sus în lună, şi, de atunci, se vede cum stă acolo cu sarcina de lemne în spate ca o predică pentru Ziua Domnului.