Păzirea Duhului dintâi al Oastei

Mărturisiri ale fratelui Gheorghiță Simion (Slobozia)

(...) [Tatăl meu] nu m-a putut suferi toată vremea cât am stat în familie, împreună. Din „prăpăditule” și „ticălosule”, nu mă scotea. „Cine mai e ca tine în sat, măi?” Nădăjduia să mă iau de pahar, să mă iau de țigară, să mă iau de... cutare, cu cei de seama mea din sat. „Cine mai e ca tine în sat, măi?”

Într-o seară a fost un bal în sat și... s-au bătut, s-au tăiat... A doua zi erau la postul de jandarmi, la Poliție. Și tata iar mă luase rost. Și i-am zis:

- Tată, haide, arată-mi un băiat din sat care-ți place cum trăiește, să văd și eu dacă mă pot purta ca el. Uite, cum e cutare, cum e cutare?... (Aceștia erau anchetați acuma la postul de jandarmi.)

- Păi, nu așa, măi. Dar nici ca tine!

- Păi, tată, sunt numai două căi pe care pot să merg: ori rea, ori bună. Nu se poate altfel.

Și de-atunci, pe urmă, i-am dat pace. A zis cât a vrut, dar nu i-am mai răspuns la nici o batjocură, la nimic. M-am supus la toate treburile care se cereau, până ce am ajuns la majorat și m-am dus de-acasă.

În 1937 am ajuns la Tălmaciu, o comună învecinată cu Sibiul. Lucram acolo. Și într-o dimineață (era toamna, prin septembrie), am ieșit la gară. Și am auzit două femei vorbind: „Azi este adunare mare la Sibiu, că preotul Iosif Trifa se împacă cu mitropolitul”. Eu, cum aveam foaia (că eram abonat la «Isus Biruitorul», cunoșteam mersul treburilor), m-am gândit pe loc să vin și eu. Am luat trenul, care era gata să intre în gară, și am venit. Am căutat cât am căutat și am găsit Aleea Filozofilor, numărul 18. Și ce-mi văd ochii? Vreo șase, șapte sute de persoane erau adunate aici. Și Părintele Iosif, mulțime de frați și surori... Nu mai văzusem până atunci așa [ceva]. În 1935 am făcut legământ. Și apoi se înjghebase și la noi așa o adunare... patru, cinci într-un sat, patru, cinci într-alt sat. Și mergeam din sat în sat, așa: în duminica de azi într-un sat, pe urmă în celălalt, pe urmă în celălalt... Și așa ne desfășuram viața. Am simțit așa o mare bucurie... o dulceață cerească după ce am pus legământ. M-am simțit prins ca de-o mână cu care m-a prins cineva și nu m-a mai lăsat. Nu pot spune că n-am avut și scăderi și abateri, și căderi. Dar am simțit mâna asta care nu m-a mai lăsat.

Apoi, după ce am venit la Sibiu și am luat cunoștință cu adunarea asta mare, am simțit ceva și n-am mai putut uita și nu mai pot uita. De câte ori vin la Sibiu, mă uit peste aceste locuri pe unde am trecut atunci întâi, în ’37, în 12 septembrie. Nu pot să uit ce am văzut și ce am simțit atunci în sufletul meu. M-au impresionat două cuvântări ale Părintelui Iosif, din care am reținut aproape tot ce a vorbit în ziua aceea. Între altele, a zis așa:

„Duhul Sfânt a făcut Lucrarea Oastei Domnului în Biserică. Ea a crescut în Biserică, trăiește în Biserică. Dacă va ieși din Biserică, va fi orice altceva, numai Oastea Domnului nu va fi.” Astea, mie mi s-au întipărit așa pe inimă, de nu le-am mai putut uita. Și a adăugat după aceea:

„Mai curând sau mai târziu, vor fi două sau mai multe feluri de oști. [Dar] Oastea Domnului va fi aceea care va păstra învățătura dată ei de la început. Care va păstra până la sfârșit așa, neschimbat, drumul pe care i l-a însemnat Duhul Sfânt ei”.

Și apoi a trecut vremea... a trecut Părintele Iosif, în ‘38, numai după șase luni... Am trecut și eu, cu vârsta, și am ajuns militar în Brașov. Și după doi ani, în 1940, am vrut să merg și eu la mormântul Părintelui Iosif. Am luat învoire de la armată și am plecat. Am ajuns la cimitir, am căutat și am găsit mormântul Părintelui Iosif. Nu era cum e acum. După doi ani, era numai așa... un loc însemnat cu o cruce de lemn simplă, pe care scria: Iosif Trifa.

Nu era nimeni la mormânt. Am stat acolo cam o jumătate de ceas. Și numai ce apare un grup de vreo douăsprezece sau paisprezece persoane. Și, de cântat, nu mai țin minte dacă s-a cântat vreo cântare. Dar am îngenuncheat cu toții în jurul mormântului. A făcut cineva rugăciune. Dar ce m-a izbit pe mine așa de dureros a fost faptul că am observat că nici unul, din câți au fost, n-a ridicat mâna să-și facă semnul sfintei Cruci. Nici la început, nici la sfârșit. Pe mine m-a izbit așa o stare dureroasă și am zis: „Doamne, ce se va alege de Lucrarea asta? Că, iată, numai doi ani au trecut de când era cu totul altfel, [departe] ca de la cer la pământ starea fraților, și acuma cum arată!”. Era așa ca și cum fusese o primăvară în plin și ar da peste ea un ger și un îngheț. Așa parcă am simțit eu atunci starea Lucrării.

Și apoi, cu inima strânsă, am plecat de la mormânt și, în decursul vremii, am fost tot așa zdrobit, tot timpul, cu întrebarea: „Ce se va alege de Lucrarea asta?” Că a trecut printr-o mare răspântie. Numai bunul Dumnezeu a rânduit ca Lucrarea să se ridice iarăși, să ajungă la starea în care era ea în vremea Părintelui Iosif, după ce a trecut Lucrarea prin focul încercărilor, prin temnițele care au urmat după aceea. Dar foarte mulți au rămas orbi, șchiopi și uscați.

În sfârșit, am rămas cu semnul întrebării, că aceasta a fost pentru mine o lovitură așa de mare și nu m-am mai putut redresa, [așa încât] să mă simt pe un suport trainic, sigur, pe ce cale sunt, pe ce cale merg. Și am început așa, în starea mea prin care treceam atunci, să nu mai fac nici o deosebire. Mă întâlneam cu un baptist... era bun pentru mine. Mă întâlneam cu un adventist... tot așa. Mă întâlneam cu unul de alt fel... tot așa. Cu frați, surori, de-ai noștri, din Lucrare, tot așa. N-am făcut deosebire. Și, la un moment dat, s-a făcut în mintea mea un haos că nu mai știam acuma ce să mai aleg. Mi-aduc aminte de [versurile din] poezia fratelui Traian: „Căutând prea multe adevăruri, / nu mai găsești cărarea lui”... Am trecut pe-aici.

Și, pe urmă, am pus genunchii la pământ și am zis: „Doamne, dacă exiști, arată-mi calea. Și voi merge toată viața pe ea”. Am rămas... parcă și acum mă cutremur când mă gândesc la starea prin care am trecut. Și, pentru că am căutat cu inimă sinceră, Dumnezeu mi-a răspuns. Cineva din Brașov, o cunoștință, venise la Mănăstirea Sâmbăta. Acolo era un preot călugăr, părintele Arsenie Boca. Și m-a îndemnat persoana aceasta - așa, mai mult silit - să merg să văd, să merg până acolo. Și, mai mult de silă și mai mult pentru stăruința lor, am plecat într-o duminică. Era iarna, în 1943. Și am ajuns. Dar cât de greu am ajuns acolo... că am vrut să mă întorc de vreo două ori de pe drum înapoi. Numai rușinea de cei care m-au îndemnat a putut să mă mai facă să-mi continui drumul. Am ajuns, în sfârșit, când era slujba pe la jumătate, am intrat în mănăstire, în biserică, m-am așezat și eu într-un loc, acolo... Pe vremea aceea mănăstirea abia se înfiripase... și nu erau perdele la altar, nu erau uși împărătești, pentru că fusese în paragină mulți, mulți ani mănăstirea. Crescuseră mesteceni pe acoperișul ei. Dar acum au restaurat-o și se făcea slujba în ea.

Stând la slujbă, am simțit ceva deosebit, ce n-am simțit nicăieri, în nici un loc, la slujba care se făcea în sfântul altar. În sfârșit, s-a terminat slujba, [părintele] a ieșit și a ținut predica din ziua aceea și, așa cum era obișnuit, acuma [urma] să miruie și să dea anafora. Ieșise să facă lucrul acesta și, cum eram eu departe ca de-aici în sobă, mă țintește cu privirea preotul acesta și-mi zice:

- Tu, mă, ăla! Tu, ăla de-acolo!

Eu întorc capul în spate, să văd cu cine are treabă, că până atunci nu mă văzuse, nu-l văzusem niciodată. Și-mi zice:

- Tu! Tu, tu!

Atunci am luat aminte și am înțeles că eu sunt persoana... Zice:

- Ce deosebire este între smerenie și neputință?

Am rămas legat de întrebare. N-am putut răspunde un cuvânt. Mă întreabă a doua oară:

- Știi tu ce deosebire este între smerenie și neputință?

N-am putut răspunde nimic. Zice:

- Cum ți-aș spune eu ție ale tale, dar nu pot de lumea din biserică!

Când am auzit cuvintele acestea, m-am uitat în ochii lui. Avea niște ochi ca de foc. Și aș fi preferat să mă fi cufundat în fundul pământului, decât să stau în fața lui. Dar, pe loc, îmi vine o curiozitate: ia să stau până la urmă, să văd ce-mi spune. M-am miruit și am trecut la locul unde eram înainte și am stat parcă împins de o putere. Că am observat după aceea (că de nenumărate ori m-am mai dus) că nu a mai ieșit niciodată lumea până nu ieșea el din biserică. Atunci, împinși ca de o putere, au ieșit unul câte unul afară. Și am rămas numai eu cu el și încă un bărbat.

Și, parcă așa cum iei o găleată cu zoaie, cu murdărie și o arunci, așa mi-a aruncat în față tot ce a văzut înăuntrul ființei mele.

Și apoi, când mi-am dat seama, am ieșit afară, m-am dus într-un loc dosnic și m-am pus pe genunchi și am făcut următoarea rugăciune: „Doamne, Tu, Care cunoști adâncul ființei mele, Tu știi cât de greu am ajuns până aici. Simt că Tu m-ai iubit atât de mult și că Ți-a fost milă de sufletul meu și nu m-ai lăsat să pier. Ajută-mă și ridică-mă, să nu mai plec de-aici așa cum am venit”.

După ce am făcut această rugăciune (și câte voi mai fi făcut), eram atât de îndurerat și de zdrobit cum numai eu știu starea aceea... mi-e frică să mă mai gândesc la starea în care am petrecut atunci.

Și, după ce am plecat acasă, m-a mai întors iar și apoi iar, și apoi iar... Și [părintele] alegea la spovedit câte douăzeci, treizeci cel mult. [Dar, de obicei,] erau zece, cincisprezece. Și alegea pentru spovedit:

- Vii și tu... vii și tu...

Patru, cel mult cinci într-o zi, de la nouă dimineața până la șase seara. Pe la amiază întrerupea vreun ceas, pentru ca să ia ceva în gură. Și noi, și el. Toți. Și în fiecare zi, dimineața utrenie, seara vecernie și predică.

Trecuse o săptămână și mă gândeam eu când alegea la spovedit: „Poate că azi mi-a zice și mie-. [Dar părintele] se uită la mine și-mi zice:

- Tu mai ai de stat.

Numai m-am gândit și mi-a răspuns:

- Tu mai ai de stat.

În sfârșit, până la urmă mi-a venit rândul și mie și am trecut apoi. [Dar] mărturisire ca aceea n-am mai simțit niciodată. Acolo, eu m-am limpezit, m-am liniștit. Că atunci pe când eram zdrobit, după ce ieșisem din biserică, când am făcut rugăciunea, mergeam așa zdrobit pe-o cărăruie, când, m-am pomenit cu el în spatele meu, pune mâna pe umărul meu și-mi zice:

- Bine că ai ajuns până aici! Că ai să te scapi de toate și ai să te vindeci de toate...

Că eu nu mai știam acum care cale mai este adevărată; ce să mai cred; pe ce să-mi întemeiez credința mea, ca să pot să ajung la mântuire.

Și aci m-am limpezit. M-am vindecat. M-am lămurit, așa încât, de-ar veni acum nu știu ce și nu știu cum, orice s-ar întâmpla, nu m-ar mai putea îndoi. Nu m-aș mai putea îndoi de adevărul credinței pe care ni l-a lăsat Dumnezeu în Biserica noastră, în credința noastră bună și străbună, de la început.

Și am băgat de seamă că e bine să păzești ceea ce ți s-a încredințat. Să nu lași să se infiltreze idei și crezuri străine de duhul credinței noastre; de duhul Bisericii, al învățăturii Bisericii noastre. Noi nu ne-o cunoaștem deplin și ne poate oricine... așa cum am trecut eu. Eu am trecut prin stările acestea nenorocite și a fost cât pe ce să mă duc în prăpastie.

Lucrarea Oastei (...) este bună, sfântă, dreaptă. Dar s-o trăim așa, în toată plinătatea ei și cu toată curăția vieții noastre. Ca să nu dăm loc păcatului în viața noastră. Căci păcatul strică și ne poate dărâma; ne poate amorți sufletul nostru și ne poate pierde.

Lucrarea aceasta este a lui Dumnezeu. Părintele Iosif n-a schimbat nimic din lucrarea credinței noastre. Ci [doar] atâta: a scos păcatul. Și s-a luptat cu păcatul și l-a arătat oriunde s-ar fi cuibărit, sub orice formă ar fi intrat în viața noastră, în credința noastră, în starea noastră. Pentru că putem crede și greșit. Putem crede și superficial. Putem ajunge, cum a zis Sfântul Apostol Pavel: „Dacă învățătura Evangheliei n-o vom ține așa cum ne-a fost propovăduită de la început, am crezut în zadar”.

Cam astea au fost zbuciumările mai grele prin care am trecut în credința noastră, în Lucrarea Oastei. Că, dacă sunt unii care au amestecat... [învățătura], cum vedem astăzi că sunt... Părintele Iosif a spus că vor fi două sau mai multe feluri de oști. Asistăm la această stare de lucruri [și vedem] împlinită profeția pe care Duhul Sfânt i-a dat-o atunci când a spus aceste [adevăruri].

Noi să luăm bine seama, să ținem cu toată stăruința și cu toată sârguința la învățătura dată de Dumnezeu Lucrării sfinte, de la începutul ei, prin Părintele Iosif.