Să cerem Lumina!
Traian Dorz - Strângeți fărâmiturile Vol. 5
O vorbire a fratelui Traian Dorz, la o adunare
În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Pentru că duminica aceasta este o duminică așa de însemnată, pentru că în această duminică a fost o Evanghelie așa de minunată, pentru că această Evanghelie așa de minunată cuprinde în ea însăși istoria lumii, istoria omenirii, istoria fiecăruia dintre noi, e bine să ținem minte acest mare și sfânt adevăr. Și, după ce și această zi fericită se va sfârși - că toate zilele se sfârșesc -, să cugetăm adânc asupra acestor lucruri auzite astăzi. Ele să ne fie nouă o aducere aminte plăcută și niște învățături din care să tragem totdeauna sfătuirea cea bună, îndrumarea cea sănătoasă de care fiecare dintre noi avem nevoie în drumul celorlalte zile, în care nu vom avea astfel de prilejuri. În care numai aducerea aminte a celor petrecute astăzi ne va mai putea aduce în inimă mângâiere, bucurie și înviorare sufletului nostru.
Și, pentru că această Evanghelie conține așa de mult, am dori s-o mai citim o dată, cu toții împreună, și să gândim ceva mai adânc și ceva mai apăsat fiecare dintre noi la starea sa sufletească cu privire la înțelesul acestei sfinte Evanghelii. Pentru că adevărat este Cuvântul lui Dumnezeu și fiecare dintre aceste cuvinte sunt pline de miez și sunt pline de putere pentru fiecare dintre noi. Și, cum am spus că în Evanghelia de astăzi este conținută istoria creației, istoria omenirii și istoria fiecăruia dintre noi în parte, să gândim la toate aceste lucruri și să tragem din ele învățătura cea mântuitoare pentru sufletele noastre.
Spune această sfântă Evanghelie de la Sfântul Evanghelist Luca, capitolul 18, începând cu versetul 35 (e una dintre cele mai scurte Evanghelii și totuși conține un adevăr așa de însemnat, la care avem ce să gândim și să cugetăm fiecare dintre noi, tot lungul zilelor noastre): „Pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb ședea lângă drum și cerșea. Când a auzit norodul trecând, a întrebat ce este. I-au spus: «Trece Iisus din Nazaret». Și el a strigat: «Iisuse, Fiul lui David, ai milă de mine!». Cei ce mergeau înainte îl certau să tacă; dar el țipa și mai tare: «Fiul lui David, ai milă de mine!». Iisus S-a oprit și a poruncit să-l aducă la El; și, după ce s-a apropiat, l-a întrebat: «Ce vrei să-ți fac?». «Doamne, a răspuns el, să-mi capăt vederea». Și Iisus i-a zis: «Capătă-ți vederea. Credința ta te-a mântuit». Numaidecât orbul și-a căpătat vederea și a mers după Iisus, slăvind pe Dumnezeu. Tot norodul, când a văzut cele întâmplate, a dat laudă lui Dumnezeu ”.
Trei mari adevăruri sunt conținute aici. În trei stări a fost orbul acesta. Înainte de a se întâlni cu Iisus, el era un orb cufundat în total întuneric; un om nefericit și necunoscut, care stătea undeva și cerșea. Și, dacă se îndura cineva de el să-l ridice și să-l ducă acolo, să-l ridice și să-l ducă acasă, el mergea. Dacă nu, ar fi stat acolo ca un bolovan, ca un trunchi de lemn nemișcat și neputincios.
Starea aceasta a lui era starea cea grea și cea nenorocită a lumii înainte de lumină. Scrie în Cartea Facerii că: „...la început, pământul era pustiu și gol și întuneric era pe toată fața pământului “. Ce nefericit trebuie să fi fost pământul, pustiu și gol, cu întunericul întins peste toată fața pământului... Nici urmă de lumină, nici urmă de bucurie, nici urmă de viață, nici urmă de cântare, nici urmă de bucurie nicăieri. Pustiu și gol, întuneric... Aceasta era starea orbului înainte de a se întâlni cu Hristos. Când însă Dumnezeu, în bunătatea Sa, a adus ziua, cea dintâi zi, și când cel dintâi cuvânt din gura lui Dumnezeu a ieșit, spunând: „Lumină să fie”, atunci cel dintâi cuvânt al lui Dumnezeu a fost: „Lumină”. Și lumina aceasta a făcut strălucire și a adus viață. Lumina acesta a dăruit bucurie peste acest pământ. Lumină! Și din lumină au ieșit toate celelalte. Din lumină a ieșit ordinea în Univers; din lumină a ieșit curăția; din lumină a ieșit strălucirea; din lumină a ieșit viața; din lumină a ieșit bucuria, că în lumină sunt toate lucrurile acestea. Unde este lumină, acolo este ordine, este curățenie, este putere, este viață, este bucurie, este iubire, este tot ce poate fi fericit și frumos. Unde nu este lumină, acestea dispar. Din lumină au ieșit toate lucrurile. Lumina a fost cel dintâi cuvânt. Și cel dintâi cuvânt le-a făcut pe toate, pentru că Lumina era Hristos.
Așa a spus El când a venit și S-a arătat viu în fața noastră, în chipul nostru: „Eu sunt Lumina lumii. Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina Vieții”. El era Lumina, pentru că este scris: „La început era Cuvântul (Cuvântul-Lumină) și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. Tot ce a fost făcut s-a făcut prin El și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără de El. În El era viața, și viața era lumina oamenilor”. Acesta a fost Hristos!
Despre Moise se spune că a lovit cu toiagul în stâncă. Și Pavel spune: „Stânca era Hristos!”. Despre Avram se spune că a văzut un înger. Și îngerul era Hristos.
[Tot El] l-a înălțat pe Ilie la cer. Atunci Elisei a văzut un car de foc, dar era Hristos, pentru că nimeni nu s-a înălțat la cer fără El. El este Acela care ridică; El este Acela care învie; El este Acela care dă viață; El este Acela care satură, pentru că Pâinea este El, pentru că Apa este El, pentru că Lumina este El, pentru că Viața este El! De aceea a putut să fie lumină pe pământ, pentru că El singur a putut da lumina. Și Lumina aceasta era Cuvântul lui Dumnezeu și Cuvântul lui Dumnezeu era Hristos!
De aceea El a putut da lumină orbului, pentru că El era Lumina. El a trecut pe acolo. A mai trecut o dată, în Ioan, capitolul 9, când un alt orb, din naștere, la fel, cerșea. Și ucenicii L-au întrebat: „Doamne, cine a păcătuit, omul acesta sau părinții lui, că s-a născut orb?”. Dar Mântuitorul a spus: „N-a păcătuit nici el, nici părinții lui, ci s-a născut așa ca să se arate în el puterea lui Dumnezeu”. De multe ori se întâmplă pe pământ lucruri care rămân uimire și necunoscute pentru noi. Și suntem înclinați adeseori să-i judecăm pe părinții unui copil nenorocit sau pe urmașii cuiva nenorocit. Și spunem: „Omul acesta a păcătuit, de aceea l-a pedepsit Dumnezeu”. Dar Mântuitorul ne-a învățat să nu judecăm niciodată pe nimeni, ci să zicem: „S-a născut așa pentru ca să se arate prin el lucrările lui Dumnezeu”. Când a trecut Mântuitorul, El a știut că acolo este un orb, pentru că El îl făcuse. El făcuse acei ochi în care nu pusese lumină, tocmai pentru ca, atunci când le va veni vremea să se întâlnească cu Hristos, El să pună în ei lumina pe care o lăsase nepusă la facerea lor. Pentru ca cei care văd să cunoască că El este Dumnezeu. El a cunoscut cine Îl așteaptă acolo și a știut ce îi lipsește.
Este un cuvânt care spune: „Vai de omul care are numai o singură grijă!”
Și aceasta este foarte adevărat. Că în grele nenorociri se găsește acela care are numai o singură grijă. Omul, în general, are multe griji în viața lui. Dar cel care se găsește într-o mare nenorocire nu are decât o singură grijă, mai mare decât toate: să scape din nenorocirea aceasta.
Un părinte care are un copil orb n-are decât o singură grijă: să-și vadă copilul văzând. Un om căzut într-o prăpastie n-are decât o singură grijă: să scape de acolo. Un om care se găsește pe un pat de boală, într-o stare grea, nu mai are decât o singură grijă: să fie izbăvit de acolo. Un om căzut în închisoare sau în nenorocire are o singură grijă: să scape.
Orbul acesta avea această singură grijă. Își cunoștea nenorocirea și, atunci când Mântuitorul l-a întrebat: „Ce vrei să-ți fac?” el a spus: „Doamne, să văd!“.
Am vorbit despre starea dinainte de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Starea lumii înainte de a răsuna cuvântul „lumină”, aceasta este starea orbului înainte de a se întâlni cu Hristos. Aceasta era starea noastră înainte de a ne întâlni cu Hristos. Și noi zăceam în acest întuneric. Și omenirea întreagă zăcea în întunericul păgânismului, în întunericul credințelor superstițioase, în întunericul necredinței totale, în întunericul și în orbia celei mai cumplite necunoștințe, până când a venit Evanghelia, până când a venit Hristos, până când a venit Lumina. Evanghelia a adus prima dată mila și iubirea în omenire. Evanghelia a zidit cele dintâi spitale. Evanghelia a zidit cele dintâi azile de îngrijire a bătrânilor și a bolnavilor. Evanghelia a pregătit cele dintâi orfelinate. Evanghelia a ridicat cele dintâi biserici, în care sufletul se apropie de Dumnezeu și în care Dumnezeu să Se poată apropia de suflete. Până la Evanghelie, până la Hristos, omenirea zăcea în cel mai adânc întuneric, în cea mai grozavă asuprire a omului către om, în cea mai cumplită nenorocire și apăsare sufletească. Fiindcă numai Hristos-Lumina a putut aduce viață, a putut aduce bucurie în viața omenirii, ca și în viața lumii.
Tot așa am zăcut și noi în întunericul păcatelor și pierzării noastre, până a venit Hristos și ne-a luminat și pe noi, pe fiecare. Atunci ne-a arătat El că mergeam pe calea păcatului, pe calea morții, pe calea desfrâului. Înjuram numele lui Dumnezeu și nu ne cutremuram că acesta este păcatul cel cumplit, care aduce după el osânda pierzării veșnice. Mergeam pe căile păcatului, umblam pe căile destrăbălării, vorbeam urât unii despre alții, nu cunoșteam pe Dumnezeu, nu cunoșteam rugăciunea, nu cunoșteam cântarea cerească, nu cunoșteam Cuvântul lui Dumnezeu, nu cunoșteam că există o Lucrarea a lui Dumnezeu, o Împărăție a lui Dumnezeu pe pământ. Mergeam pe cele mai grele, pe cele mai întunecate, pe cele mai nefericite căi, până când în sufletul nostru Dumnezeu a făcut lumină printr-un cuvânt, printr-o carte pe care am citit-o, printr-o cântare pe care am auzit-o; sau printr-o boală și nenorocire în care a îngăduit să ajungem, pentru ca de acolo să ne ridicăm ochii spre Dumnezeu și să aflăm că El este Lumină și că dorește să ne aducă lumină.
Momentul întâlnirii cu Hristos a fost momentul de răscruce, care a schimbat total viața orbului din Evanghelie. Momentul venirii lui Hristos pe pământ, momentul întrupării Domnului nostru Iisus Hristos în lumea aceasta a schimbat din temelie felul de viață al lumii. O altă viață trăiește omenirea după Hristos, acum. În ce întuneric trăia înainte de Hristos, putem citi - ceva ce mai putem citi - din cărțile istoriei de demult. Dar cunoaștem și putem cunoaște acum așa de puțin despre întunericul și nefericirea de atunci. Dar toate lucrurile acestea s-au schimbat când a venit Hristos și a adus Lumina Lui în lume.
Ne putem închipui ce schimbare minunată s-a făcut și în viața orbului care zăcea în întunericul și nefericirea în care îl aruncase și în care-l ținea orbirea lui. Dar ce minunată schimbare s-a făcut după ce el L-a cunoscut pe Hristos! A sărit plin de bucurie și a dat laudă lui Dumnezeu, mergând după Iisus. Asta este schimbarea cea mare care s-a făcut și se face oriunde este Hristos și vine Hristos, și schimbă sufletul cuiva și starea sufletului cuiva. Când Hristos intră într-o casă, în casa aceasta a intrat o lumină. Altfel se vorbește, altfel se trăiește, altfel de relații sunt între soțul și soția care Îl cunosc pe Dumnezeu, altfel de relații sunt între părinții și copiii care-L cunosc pe Dumnezeu, altfel de relații sunt între frații care-L cunosc pe Dumnezeu, decât până când nu-L cunoșteau pe Dumnezeu.
În viața orbului s-a făcut marea schimbare care l-a pus pe urmele Domnului Hristos, căutând pe Dumnezeu. Și după aceea, toată viața lui, el a căutat să fie un slujitor al lui Dumnezeu și un umblător pe urmele lui Iisus Hristos. Dacă acest lucru nu s-ar fi făcut în viața lui, el ar fi dovedit că nu s-a tămăduit, că el nu a căpătat lumină, că el este încă tot orb în păcatele sale. Dacă noi cu adevărat L-am aflat pe Hristos, dacă și în viața noastră s-a făcut minunea luminii, minunea izbăvirii de întuneric, minunea vindecării ochilor noștri, acest lucru se va vedea din felul cum vom urma noi lui Hristos și cum vom lăuda pe Dumnezeu.
Am dorit să stăruim foarte mult asupra momentului vindecării, pentru că aceasta este totul. Ce este [până] aici a fost înainte de Hristos; ce este înainte de El în viața noastră știm: întuneric și pierzare, pustiu și gol. Dar dacă după aceea noi urmăm spre lumină, dacă după aceea noi mergem pe calea luminii, aceasta se va vedea din clipa vindecării noastre de [către] Hristos.
În viața creștinului trebuie să se întâmple, în viața fiecărui creștin, întâlnirea cu Hristos. Este adevărat că Taina Botezului este o naștere din nou în viața noastră. Că înainte, noi fiind nebotezați, fiind neuniți cu Hristos, fiind încă în păcatul strămoșesc, suntem goi, suntem în întuneric, suntem pustii. Prin Taina Botezului, este adevărat că noi am fost împreunați cu Hristos și ne-am lepădat de Satana. Am căpătat îmbrăcămintea luminii, așa cum primii oameni au fost îmbrăcați în lumină. Căci atunci când Dumnezeu a făcut lumina, El a îmbrăcat totul în lumină. În ziua întâi, lumina a fost întreagă. Dumnezeu a făcut lumina; a fost o seară și a fost o dimineață: ziua întâi. În ziua a doua, lumina, pe care o trăsese Dumnezeu în El, [El] a făcut să izvorască iarăși în afară și atunci a făcut despărțirea uscatului de ape. Și a fost iarăși ordinea pe pământ. În ziua a treia a numit, la lumină, uscatul pământ și întinderea apelor mări. Și această denumire Dumnezeu a făcut-o în lumină, pentru că a văzut că lumina era bună. Dar în ziua a patra a făcut luminătorii: cel mare, de ziua și cel mic, de noaptea. Soarele, luna și stelele au fost făcute în ziua a patra, ca să arate și să ne arate în vecii vecilor că lumina nu vine de la soare, de la lună și de la stele, de la făpturile lui Dumnezeu, ci lumina vine de la El. Atunci a despărțit El lumina văzută de lumina cea nevăzută. Partea cea mai mică din lumină a pus-o, văzută, în luminătorii trupești și partea cea mai mare a păstrat-o pentru Împărăția Sa și pentru împărăția sufletească. Pentru ca prin ea să ne lumineze pe noi pe toți.
În lumină a îmbrăcat El pe primii oameni. Lumina a fost veșmintele lor. Până când ei n-au căzut în păcat, ei erau îmbrăcați în lumină. Când au căzut în păcat, au căzut în neascultare, atunci lumina i-a părăsit și ei s-au văzut goi. Ei s-au văzut goi, pentru că nu mai erau îmbrăcați în lumina în care erau îmbrăcați până atunci. Așa suntem și noi, îmbrăcați în lumină la Botez. Dar, după ce nu mai rămânem în îmbrăcămintea aceasta, ci ajungem să cunoaștem binele și răul și facem păcatul, noi, prin păcat, pierdem strălucirea îmbrăcămintei primite prin lumină la Botez și ajungem iarăși goi și descoperiți înaintea lui Dumnezeu.
Atunci trebuie să vină Taina Pocăinței în viața noastră. Atunci trebuie să ne întâlnim noi cu Hristos. Atunci trebuie să-L cerem pe El să ne dăruiască iarăși lumina: lumina ochilor noștri, lumina îmbrăcămintei noastre sufletești, prin care să putem ajunge iarăși vrednici de Împărăția lui Dumnezeu. Și această taină este convertirea! Această taină este nașterea noastră cealaltă, din nou, despre care Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Nu-i de-ajuns să te naști creștin. Trebuie să te faci creștin”. Pentru că și Mântuitorul i-a spus lui Nicodim: „Dacă nu vă veți naște din nou, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția lui Dumnezeu”.
Această naștere din nou este îmbrăcarea noastră iarăși în lumina pe care am pierdut-o de la Botez; îmbrăcarea noastră iarăși în lumina pe care am pierdut-o de la curăția noastră. Această naștere din nou, această trebuință sfântă de luminare a noastră este ceea ce se întâmplă în viața noastră când Îl întâlnim acum pe Hristos. Când primim Cuvântul Lui în inimile noastre, când ne hotărâm pentru El și când Lumina aceasta sfântă ne curăță ochii, ne curăță inima, ne curăță viața și ne face să devenim oameni noi.
De multe lucruri are nevoie omul pe pământ, dar cea mai mare nevoie o are de Hristos. Pe frontispiciul unei mare școli era scris: „Pâinea este necesară, cartea este necesară, dar Hristos este cel mai necesar”. Omul are nevoie de pâine, are nevoie de carte, dar are nevoia cea mai mare de Hristos. Căci fără Hristos, nici pâinea, nici cartea lui nu folosesc la prea mare lucru. Omenirea aceasta are nevoie de toate aceste lucruri: are nevoie de pâine, are nevoie de cunoștință, are nevoie de toate, pentru că, cu toate se ajută la o viață și mai bună, la un trai și mai bun. Dar de Hristos are cea mai mare nevoie, pentru că prin Hristos capătă valoare. Și pâinea capătă valoare, și cartea capătă valoare, și capătă și munca valoare, totul. Fără Hristos nimic nu poate avea valoare și fericire pentru nimeni.
Dorim din toată inima ca, din Sfânta Evanghelie de astăzi, să ne rămână ca o învățătură de cel mai mare preț pentru fiecare dintre noi cuvântul acesta sfânt: că de Hristos avem cea mai mare nevoie fiecare dintre noi. Dacă avem nevoie de prietenie, avem nevoie de hrană, avem nevoie de orice lucru de pe pământ pe care Dumnezeu a îngrijit să ni-l putem câștiga cu munca noastră cinstită, apoi cea mai mare nevoie avem, în mijlocul tuturor acestora, de Hristos. Pentru că El a spus: „Ce i-ar folosi unui om să câștige lumea întreagă, dacă își pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”. Și, dacă într-adevăr, ca oameni pe pământ, avem datorii: să muncim cinstit, să fim oameni vrednici în toate privințele în mijlocul familiei noastre, în mijlocul societății în care trăim, în mijlocul tuturor celorlalți oameni printre care trăim, apoi la aceasta numai Hristos ne poate face să ajungem. Pentru că numai El ne-a învățat pe noi să umblăm în toate privințele vrednici și cinstiți. Să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine; ba mai mult decât pe noi înșine. Pentru că adevărata dragoste este aceea care își dă viața pentru alții, nu și-o păstrează pentru sine.
În viața orbului, am spus că au fost trei momente: momentul dinainte de cunoaștere, momentul cunoașterii și momentul de după aceea. Aceasta a dovedit apoi că el L-a întâlnit pe Hristos: că, în viața lui de după aceea, el n-a mai fost cum a fost înainte. Aceasta va fi până în vecii vecilor dovada că noi Îl cunoaștem pe Dumnezeu, că noi L-am întâlnit pe Hristos, că noi ne-am născut din nou: dacă după aceasta nu vom mai fi cum am fost. Noi trebuie să fim oameni noi, dacă L-am întâlnit pe Hristos. Trebuie să avem o altă purtare de cum aveam înainte de a-L cunoaște pe El. Înainte ne iubeam pe noi, iubeam lumea, iubeam petrecerile destrăbălate, iubeam egoismul nostru și poftele noastre și nu voiam să știm că chinuim pe altul, că păgubim pe altul, că nedreptățim pe altul, că nefericim pe altul, [căutam ca] numai nouă să ne meargă bine, numai interesul nostru să fie satisfăcut. Așa este omul lumesc. Așa este cel care nu-i întors la Dumnezeu. Nu caută decât folosul său, pe orice cale.
Dar cel care s-a întors la Dumnezeu nu mai caută folosul său. Acela va deveni un om nou. Acela va fi în toate privințele o dovadă sfântă că el L-a întâlnit pe Hristos și a învățat cum să se poarte de la Hristos. Se va purta pretutindeni într-un chip vrednic: de a fi iubit, de a fi primit, de a fi stimat. Oriunde el va căuta să fie corect, va căuta să fie cinstit, va căuta să umble în toate privințele curat, va căuta să nu nedreptățească niciodată pe nimeni, ci va căuta folosul altora, spre mântuirea celor mai mulți. Acesta este cel credincios! Cum [nici] Hristos n-a căutat să-Și placă Lui Însuși și să-Și caute folosul Lui niciodată. Acest lucru i-a învățat și pe ucenicii Săi: să caute binele altora, să caute mângâierea altora, să caute ajutorarea altora, să caute mila și fericirea altora.
Aceasta a adus în lume Biserica lui Hristos. Aceasta o aduce și a lăsat-o în lume Evanghelia lui Hristos. Aceasta o aduc și o lasă în lume oamenii lui Hristos. Acela care este cu adevărat un om credincios, acela va căuta să fie pildă în toate privințele. Și aceasta o va face nu numai de ochii lumii sau pentru reclama și vorbirile oamenilor; ci pentru îndemnul conștiinței sale, pentru că așa îi poruncește Duhul lui Hristos, Care este în el. Pentru că nu poate să fie altfel. Căci este scris: „Cel născut din Dumnezeu nu păcătuiește, pentru că Dumnezeu rămâne în el, sămânța lui Dumnezeu, Cuvântul și Duhul lui Dumnezeu rămân în el și nu poate păcătui, pentru că este născut din Dumnezeu. Nu poate păcătui! De ce cel credincios nu bea? Pentru că nu mai poate bea! Pentru că Duhul lui Dumnezeu, Care este în el, nu-i mai permite acest lucru care este odios, este urât, este condamnabil, este vinovat înaintea lui Dumnezeu. De ce nu mai poate vorbi porcos, de ce nu mai poate înșela pe nimeni, de ce nu mai poate să fure de la nimeni nimic, de ce nu poate fi necinstit? Pentru că Duhul lui Dumnezeu, Care este în el, nu-l lasă să fie așa. De ce în purtarea lui, în îmbrăcămintea lui, în cuvintele sale, în toate relațiile lui cu ceilalți oameni el este un om care mai degrabă se lasă pe sine și ajută pe altul, mai degrabă se nedreptățește pe sine și face dreptate altuia, mai degrabă se înjosește pe sine și ajută pe cel lipsit, decât să caute folosul său în paguba altuia? Pentru că Duhul lui Dumnezeu, Care este în el, nu-l lasă să facă așa. El este un om care are în el sămânța din Dumnezeu. Și această sămânță din Dumnezeu, care este Cuvântul și Duhul lui Hristos, aceasta îl face să fie un om nou, un om vrednic, un om destoinic, un om punctual, un om corect, un om respectuos, un om plin de bună-cuviință în toate privințele.
Așa ne-a învățat pe noi Hristos și aceasta ne poruncește El! Dacă într-adevăr suntem credincioși, dacă într-adevăr mărturisim că suntem urmași ai lui Hristos, apoi aceasta trebuie să se vadă așa în viața noastră, a fiecăruia dintre noi.
Despre un orb am citit că un medic iscusit i-a dat cândva vederea printr-o operație reușită. Ei bine, omul acesta, tot timpul vieții lui după aceea, n-a făcut altceva, decât să alerge să-i caute pe la poduri, pe la șanțuri, pe la marginea drumurilor pe cei care erau orbi și să-i ia, și să-i ducă cu el la doctorul iscusit și să-l roage: „Domnule doctor, dumneavoastră aveți de la Dumnezeu darul acela de a reuși în operațiile gingașe pe care le faceți, să dați vederea. Aveți milă de acești nefericiți orbi. Și, cum mi-ați dăruit mie vederea, prin harul lui Dumnezeu, ajutați-i și pe ei”.
Odată a adunat vreo douăzeci de orbi și, pentru că nu-i putea călăuzi pe toți, i-a legat cu o lungă frânghie, de mână, pe fiecare și la capătul frânghiei s-a așezat el. Și, în fruntea celor douăzeci de orbi, s-a dus la doctorul care i-a dat lui vederea și a strigat, rugându-se pentru toți, să se îndure, să le dea și lor vederea. El a spus: „Domnule doctor, eu știu ce înseamnă să fii orb. Eu am trăit în starea în care sunt ei. Te rog, ai milă și de ei și fă și pentru ei ceea ce ai făcut pentru mine, că poți”.
Duhovnicește, un credincios același lucru îl face. Dacă cu adevărat cineva s-a întors la Dumnezeu și a căpătat lumina în ochii lui duhovnicești, acela nu va avea altă dorință mai mare pe pământ, decât să-i cheme pe cei care zac în aceeași orbie în care zăcea și el cândva și să-i aducă la Hristos, spunându-le: „Iată, mie mi-a dat vederea! Hristos pe mine m-a izbăvit din întunericul păcatului, m-a scos din prăpastia pierzării, m-a adus la lumină. El vă poate aduce și pe voi la lumină, vă poate vindeca și pe voi. Veniți cu mine la Hristos! Veniți și-L primiți pe El. Veniți! Trece Hristos! Cereți-I cu stăruință ajutorul Lui și El vi-l va da, și El vă va face și pe voi sănătoși”.
Cam acest lucru am dorit și noi din toată inima să facem astăzi, pentru că spre slava lui Dumnezeu spunem acest lucru: și noi am fost orbi în păcatele noastre. Și noi am trăit într-o stare în care eram pierduți. Mergeam la același potop de desfrâu la care merg cei la care nu li s-au deschis încă ochii sufletului, să vadă spre ce pierzare merg. Și noi am mers... Dar acum slăvim pe Dumnezeu din toată inima că ne-a deschis ochii să vedem ce mare păcat este să nu asculți de Dumnezeu. Ce mare orbie sufletească este să mergi la păcat fără să te gândești că la capătul de dincolo este osânda cea veșnică.
Ce ați zice despre o turmă de oameni care ar merge... ar merge așa, cu grămada, spre o prăpastie? Sunt pe malul unei mări. Jos, adânc, la picioarele stâncilor, se zbat valurile furioase și furtunoase, iar ei merg legați la ochi spre prăpastie. N-ați striga din toată inima, n-ați face totul să-i opriți, ca să nu meargă în prăpastia pe care dumneavoastră o vedeți, dar ei n-o văd?
Ce ați face dacă ați vedea o mulțime de oameni mergând pe șinele unei căi ferate și în spatele lor ar veni acceleratul cu toată viteza? N-ați striga din toată inima: „Oameni buni, da’ sunteți surzi, da’ sunteți orbi, da’ sunteți nebuni, că nu vă dați seama în ce primejdie este sufletul vostru? Fugiți din calea primejdiei! Deschideți-vă ochii! Ascuțiți-vă urechile, să vedeți primejdia în care sunteți !”.
Cam același lucru am dorit să-l facem și noi. Mersul vieții oamenilor neîntorși la Dumnezeu, mersul oamenilor care merg în păcatele lor și în fărădelegile lor: în necinste, în neascultare, în destrăbălări, în neînțelegeri, în tot felul de păcate văzute și ascunse în care petrec oamenii neîntorși la Dumnezeu, este tot o orbie ca aceea în care s-ar duce fie legați la ochi, spre prăpastie, pe țărmul mării, fie în fața trenului. De aceea le strigăm din toată inima fraților noștri: să se trezească din orbia sufletească! Și, într-un moment de acesta în care Hristos trece așa de aproape pe lângă fiecare, să-și vadă cea mai mare trebuință a sufletului și să vină să-I ceară: „Doamne, să văd, am cea mai mare nevoie astăzi!”.
Stăm aici și știți cât de adevărat este că Hristos e acum aici, în mijlocul nostru? Nu numai că este sfânta Lui Casă, nu numai că este sfânta Lui sărbătoare, a zilei Lui, nu numai pentru că nu doar doi sau trei, ci două sau trei sute suntem (și pot fi) adunați în jurul Său este El aici! Ci este aici pentru că sfântul Său Cuvânt scrie: „Oriunde doi sau trei sunt adunați în Numele Meu, Eu sunt acolo”. Acest lucru este așa de adevărat, mai adevărat de cum este că noi, care suntem aci, ne vedem și ne auzim unii pe alții.
El este aici! Dar noi suntem aicea atâția câți suntem. Fiecare avem trebuințele noastre. Ce ați spune dacă El s-ar opri acum în fața fiecăruia și v-ar întreba cum l-a întrebat pe orbul din Ierihon într-o zi ca asta: „Ce vrei să-ți fac?”.
O, mă gândesc: ce i-ați spune foarte mulți? Sunt aici suflete necăsătorite și ar spune: „Doamne, aș vrea să mă căsătoresc.” Sunt aici suflete bolnave, cu o boală ascunsă sau... neascunsă. Sunt suflete care au neînțelegere în familiile lor; sunt suflete care au pe cineva bolnav; sunt suflete care doresc să-și realizeze ceva pe pământ: unul să-și facă o haină, altul să-și facă o casă, altul să-și găsească un serviciu sau altul să găsească cine știe ce alte lucruri. Și, dacă S-ar opri Hristos în fața lui și l-ar întreba: „Ce vrei să-ți fac?”, gândiți-vă cât de felurite ar fi cerințele și rugăciunile multora dintre noi. Și câte nimicuri am fi în stare să-I cerem, în loc să-I cerem cel mai mare lucru și cea mai mare trebuință pe care o are sufletul fiecăruia dintre noi: lumina. Lumina lui Dumnezeu. Lumina Cuvântului Său cel sfânt. Lumina nașterii din nou. Lumina mântuitoare care să ne aducă nu numai în viața aceasta, ci în viața veșnică adevărata fericire.
Ce ați fi în stare să-I cereți acum lui Hristos, dacă s-ar opri în fața dumneavoastră să vă întrebe: „Ce vrei să-ți fac? Ce vrei? Uite, vreau acum să te ascult. Tu ai venit în Casa Mea, ai ascultat când te-am chemat să vii. Acuma Eu stau în fața ta. Ce vrei să-ți fac?” Pentru ce vă rugați? Pentru ce ne rugăm fiecare dintre noi? Care este cea mai scumpă, cea mai dulce, cea mai neapărată trebuință pe care o avem în fața lui Dumnezeu? Să știți, oricare ar fi asta, poate și bolnavi dacă am fi - că, desigur, nu este om care, bolnav fiind, să nu dorească să se însănătoșeze; nu este unul care, având o nenorocire în casa lui, să nu [dorească să] scape din nenorocirea aceasta; nu este cineva care, având un lucru iubit și drag la care nădăjduiește de ani de zile, să nu dorească fierbinte clipa [când] să-l poată pipăi, să-l poată strânge la inimă și să spună: „Sunt fericit că-l am!” - dar, mai presus de toate aceste lucruri, nevoia cea mai mare a fiecăruia dintre noi este mântuirea sufletului.
Dragi frați și surori, acest lucru să-l doriți din toată inima! Că celelalte vi le împlinește Dumnezeu pe toate. Dacă noi acest lucru îl dorim și îl cerem, și îl primim de la Dumnezeu, toate celelalte pe care le doriți: și sănătatea, și bucuria în familie, și liniștirea, și vindecarea, și casă, și avere, și serviciu, și soție sau soț, tot ceea ce vă lipsește cu adevărat vă va dărui Dumnezeu și vi le va împlini, dacă așteptați, dacă vă rugați, dacă cereți și dacă, cu răbdare, primiți din mâna lui Dumnezeu la vreme potrivită. Dar pentru aceasta, cel dintâi lucru care trebuie să-l dorim este lumina pe care a cert-o orbul din Evanghelie. Mântuitorul S-a oprit în fața lui și i-a zis: „Ce vrei să-ți fac?”. Și orbul i-a zis: „Doamne, să văd”. Acest lucru să-l dorim noi acum din toată inima. Că, dacă dorim acest lucru, Dumnezeu ni-l va da. Ne va deschide ochii sufletului și vom vedea atunci care este cel mai însemnat lucru pe care să-l cerem și de care avem cea mai mare nevoie. Și atunci vom vedea că cel mai însemnat lucru este mântuirea sufletului nostru.
Și, pentru mântuirea sufletului nostru, trebuie să ne naștem din nou, să ne predăm lui Dumnezeu, să ne hotărâm să începem o viață nouă cu El, ca să fim cu adevărat fericiți. Iar după aceea să facem ce a făcut orbul: să-L lăudăm pe Dumnezeu, mergând pe urmele lui Hristos. Aceasta va fi dovada că noi am căpătat lumină: dacă Îl vom lăuda pe Dumnezeu din tot sufletul nostru pentru orice lucru pe care ni-l trimite El și [dacă] vom călca, credincioși, pe urmele curate, ascultătoare, smerite, sfinte, evlavioase, vrednice ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe care i-a chemat El să calce pe toți cei care au fost cu adevărat credincioși. Căci El Însuși a spus: „Dacă dorește, dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea lui în fiecare zi și să mă urmeze. Că acolo unde voi fi Eu, acolo va fi și acela care Îmi slujește”. Și această urmare a lui Iisus Hristos este trăirea în curăție, în înfrânare, în evlavie, în post, în rugăciune, în facere de bine, în milostenie și în tot ceea ce este voia și dorința lui Dumnezeu. Așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Urmați-mă pe mine, fraților, și călcați pe urmele mele, că și eu calc pe urmele lui Hristos”.
Domnul Iisus să ne ajute ca, din Sfânta Evanghelie de astăzi și din această zi minunată pe care a rânduit-o El să ne bucurăm și să ne veselim în ea, să punem la inimă acest sfânt înțeles și să facem acest pas.
Dacă este cineva care s-a hotărât pentru Dumnezeu, acela să fie și mai hotărât mai departe să împlinească voia lui Dumnezeu. Dacă este cineva căruia Dumnezeu i-a luminat ochii, să se păstreze în lumină și să nu se mai întineze cu nici un păcat.
Dacă este cineva căruia încă nu i-au fost luminați ochii și nu i-a fost curățită viața, n-a căpătat nașterea din nou, acela să se hotărască astăzi pentru Dumnezeu, să înceapă o viață nouă cu El, ca să fie fericit.
Aceasta va însemna că, la trecerea lui Hristos prin comuna aceasta, astăzi, fiecare dintre noi ne-am ales cu ceva, spre mântuirea sufletului nostru. Căci mâine, poate, sau și mai curând ne putem întâlni cu Hristos iarăși. Vom merge și noi în fața Lui, căci nici unul dintre noi care avem început nu este veșnic pe pământul acesta. În curând se va sfârși viața noastră. Moartea este sigură pentru toți, dar viața nu-i sigură pentru nimeni. Nici tinerețea nu-i garanție, nici puterea nu-i garanție, nici bogăția nu-i garanție, nici frumusețea nu-i garanție. Moartea poate în fiecare clipă să ia pe fiecare dintre noi. Fericit este numai acela care astăzi, dacă aude Cuvântul lui Dumnezeu, nu-și împietrește inima, ci își află cel dintâi bun: mântuirea sufletului. Și după aceea așteaptă și le cere, la rândul lor, pe toate celelalte lui Dumnezeu, Care ne dă tuturor cu mână largă și cu dragoste.
Domnul Iisus să ne dăruiască lumina ascultării de El, să ne lumineze ochii, pentru ca să vedem viața și neputrezirea în Evanghelie. Iar după ce ne-a deschis ochii, atunci să dăm dovadă că vedem, umblând altfel: în mijlocul alor noștri să fim pildă de curăție; la serviciul nostru, pildă de corectitudine, de ascultare, de supunere, de cinste, de punctualitate în toate privințele; la biserică, pildă de fii credincioși; la adunare, pildă de frați credincioși; în familie, pildă de soții, de soți, de copii sau de părinți credincioși; în mijlocul tuturor oamenilor, pildă și dovadă de oameni adevărați. Oameni așa cum ne-a învățat pe noi Hristos și cum ne cere Evanghelia Lui. Că numai atunci ne-am putut face cu adevărat datoria de credincioși în Biserică și în Evanghelie și datoria de cetățeni în mijlocul poporului nostru și în mijlocul familiei noastre. Așa oameni ne vrea Hristos și ne poruncește El să fim toți. Și numai când suntem așa suntem cu adevărat oameni vrednici de El. Altfel, mai bine să nu ne numim, căci facem de rușine și Evanghelia Sa, și Cuvântul Său. Dacă ne numim, să ne dăm silințele să și ajungem în așa fel, încât să facem cinste lui Dumnezeu și bucurie tuturor celor din jurul nostru.
Așa să ne ajute Domnul tuturor, ca, atunci când va veni El sau când ne va chema la El, să vedem Fața Lui cu bucurie și să moștenim Împărăția Lui cea sfântă. Așa oameni ne vrea Lucrarea Oastei în care Domnul ne-a chemat prin Părintele Iosif și în care El ne poruncește să fim - în mijlocul Bisericii noastre, în mijlocul poporului nostru și în mijlocul familiei noastre - oameni vrednici de Numele Lui. Cum au fost marii noștri înaintași, oamenii lui Dumnezeu care, și prin cuvântul lor, și prin viața lor, au arătat că sunt vrednici să fie și primiți înaintea lui Dumnezeu, și urmați înaintea noastră.
Domnul Iisus să ne ajute tuturor și să ne dăruiască lumina și ajutorul Lui, pentru ca să lăsăm și urmașilor noștri o pildă vrednică de urmat. Și copiii noștri să poată călca pe urmele noastre plini de bucuria că au avut niște părinți credincioși, niște înaintași sfinți care nu numai le-au spus cu gura lor Cuvântul cel sfânt și adevărat al lui Dumnezeu, dar au trăit cu viața lor acest Cuvânt, ca și ei, la rândul lor, să fie vrednici de înaintașii lor și de urmașii lor. Și toți să putem vedea Fața lui Dumnezeu cu bucurie la capătul ostenelilor noastre.
Slăvit să fie Domnul!