Cele trei feluri de ispite

O parte dintr-o vorbire a fratelui Traian Dorz la o adunare

(...) Mântuitorul nostru a fost luat de Duhul Sfânt și dus în pustie, să fie ispitit de diavolul. Acolo, după patruzeci de zile și patruzeci de nopți de post, a flămânzit. Când a flămânzit, a venit ispititorul cu ispita trupească și I-a spus: „A! Acuma ești flămând! Acuma ești cel mai slab. Acuma pot eu să vin cu ispita și să-Ți ofer ceva care să-Ți poată potoli foamea Ta și Îți poate liniști trupul tău. Primește de la mine ceea ce-Ți spun. Tu zici că ești Fiul lui Dumnezeu. Zi pietrelor acestora să se facă pâini și potolește-Ți foamea. De ce să mai rabzi?” Dar Mântuitorul, Care a înțeles ispita, i-a zis: „Nu vreau să primesc nimic de la tine. Până n-a sosit vremea să-Mi dea Dumnezeu ceea ce-mi lipsește, până atunci rabd și aștept. Și cred că nu numai cu pâine trăiește omul, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. A înțeles Mântuitorul că nu trebuie să primească nici pentru nevoile Sale trupești nimic, până când Dumnezeu aduce vremea să-I dăruiască. Fiindcă Tatăl știe de ce avem noi nevoie. Și știe vremea când putem fi ajutați. Dar știe și până unde trebuie să meargă înfrânarea și răbdarea noastră în ascultarea de voia Sa. Însă ceea ce depășește puterea trupului nostru, Dumnezeu nu îngăduie. La vreme potrivită, ne dăruiește pregătit de El ceea ce ne trebuiește. Și nu ne lasă, și nu ne îngăduie să primim oferta diavolului și rezolvarea pe care o aduce diavolul în problemele noastre trupești.

A venit ispita sufletească. Dacă l-a biruit în felul acesta, diavolul L-a luat și L-a dus pe un munte înalt și I-a arătat slava lumii și bogățiile ei și I-a spus: „Astea sunt ale mele!” Mințea!... Nu sunt ale lui. „Al Domnului este pământul și tot ce este pe el”, spune în Psalmi. Dar diavolul este mincinos și oferă ceea ce nu este al lui, ca să poată înșela sufletul dornic după lucrurile înalte, după slavă, după glorie și după lucruri pe care, de obicei, lumea le oferă și lumea le caută. Mântuitorul a biruit această ispită de slavă și a spus: „Înapoia mea, Satano! Scris este: «Numai lui Dumnezeu să I te închini și numai Lui să-I slujești»”. Aceasta era ispita sufletească.

A venit ispita cea mai grea, ispita duhovnicească, apoi, când diavolul L-a luat, L-a dus în sfânta cetate, L-a așezat pe sfânta Casă a lui Dumnezeu, Templul, și a luat în mână sfântul Cuvânt și I-a zis: „Aruncă-Te jos, pentru că este scris: «El va porunci îngerilor Săi să Te ia pe brațe. Și ei Te vor purta pe mâini, ca nu cumva să Te lovești cu piciorul de vreo piatră»”. Mântuitorul a refuzat și interpretarea biblică pe care i-o oferise vrăjmașul ca să-L ispitească, să-L piardă duhovnicește.

Oricât de multe ispite am avea pe pământ, în oricare stare, [oricare] dintre noi ar fi, la orice vârstă și în orice poziție socială am fi, toate ispitele noastre sunt de aceste trei feluri: ispite trupești, ispite sufletești și ispite duhovnicești. Vrăjmașul se apropie de fiecare dintre noi cu ispitele trupești potrivit vârstei noastre. Și după aceea cu ispitele sufletești, și apoi cu ispitele duhovnicești. Cu ispitele trupești se apropie de toți. Cu ispitele sufletești, de unii. Cu ispitele duhovnicești, numai de cei mai aleși, de cei care caută Cuvântul lui Dumnezeu, de cei care au în ei frică de Dumnezeu și doresc să păzească sfântul Său Cuvânt.

Acum, fiecare dintre noi trebuie să avem foarte multă grijă, pentru că mai ales în vremea de post și în vremea de rugăciune vine ispititorul cu cele mai multe și mai felurite dintre ispitele sale. Totdeauna suntem în primejdie și vrăjmașul caută totdeauna să ne ispitească. Dar în vremea postului, băgați de seamă cum vine ispititorul de cele mai multe ori. Cuvântul lui Dumnezeu ne poruncește și ne învață care este adevăratul post: cât de curată trebuie să ne fie inima, cât de înfrânate trebuie să ne fie purtările, cât de curați trebuie să ne fie ochii, cât de atenți să fim în toate umblările noastre, cât de liniștiți în cuvântul nostru, cât de măsurați în toate umblările noastre, cât de largă trebuie să ne fie deschisă mâna și inima spre cei lipsiți. Căci acesta este postul plăcut lui Dumnezeu: să-ți deschizi inima spre cel lipsit, să-ți îndrepți mereu - și clipă de clipă - rugăciunea pentru înaintarea Evangheliei, pentru biruirea răului, pentru cei care sunt în diferite necazuri și chiar și pentru noi înșine, care avem nevoie zilnic de puterea lui Dumnezeu. Cât de măsurată trebuie să ne fie vorba și cât de liniștit duhul! Dar băgați de seamă, chiar în zilele de post și rugăciune, cum vine ispita: să te enervezi, să te cerți, să lupți împotriva celui care îți face bine, să respingi mustrarea, să-ți închizi mâna. Cât de ocupat ești, ca să nu te poți ruga. Cât de multe griji și cât de multe piedici îți vin, pentru ca să te tulbure și să nu poți avea atunci acea liniștită stare pe care o cere, în chip deosebit, Domnul în astfel de împrejurări.

Avem un ispititor vrăjmaș care se ține după fiecare dintre noi cu felurite ispite. Noi trebuie să știm că trebuie să luptăm neîncetat. Pentru că nu-i de-ajuns că ne-am hotărât pentru Domnul; nu-i de-ajuns că am mers o bună bucată din viața noastră pe calea Domnului; nu-i de-ajuns că am fost o mare parte din viața noastră statornici și credincioși în Lucrare și în frățietatea în care ne-a chemat Domnul. Trebuie până la sfârșit să ducem această luptă. Trebuie până la sfârșit să fim statornici. Trebuie până la sfârșitul zilelor și vieții noastre să ducem această luptă sfântă, cu hotărârea și cu legământul pe care de la început l-am făcut pentru aceasta.

De aceea, cred că o mare parte din lupta noastră duhovnicească este să înfruntăm ispita. Să băgăm de seamă ce ispită întrebuințează mai ales vrăjmașul față de noi și în care dintre aceste lupte și ispite suntem mai slabi, să ne întărim. Trebuie să ne întărim neîncetat în această luptă sfântă, pentru că vrăjmașul nostru, potrivnicul și ispititorul, care se ține pas cu pas după noi, pe foarte mulți dintre vitejii Domnului și dintre cei care au pornit pe calea mântuirii i-a doborât și i-a nimicit atunci când credeau că au ajuns biruitori și că nu-i mai paște nici o primejdie.

Fiecare dintre noi avem ispitele noastre. Adică cu fiecare dintre noi vrăjmașul se luptă - și se va lupta până la sfârșit. Față de cei tineri, întrebuințează un anumit fel de ispite; față de cei mai în vârstă, un alt fel de ispite. Pentru credincioșii care sunt începători, un fel de ispite; pentru cei care de-acum sunt pe calea Domnului de mulți ani, întrebuințează alt fel. Noi trebuie să fim treji în orice vreme. Și sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, prin vestitorii Evangheliei Sale, ne aduce mereu aminte de acest lucru. Sfântul Apostol Petru ne spune: „Fiți treji și vegheați, că potrivnicul vostru umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită”. Sigur că noi avem puternica apărare a Domnului nostru Iisus Hristos la orice pas, pentru că El ne-a spus: „Nu vă temeți! Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor, în orice zi”. Dar, pentru a avea puternicul Său sprijin, trebuie să stăm necurmat alipiți de El și veghetori.

David, în Psalmi, spune: „Eu îmi întorc necurmat privirile spre Domnul”.

De ce? Pentru că spune el în Psalmul 91 : „Cel ce stă la umbra Celui Preaînalt și stă sub ocrotirea Celui Atotputernic zice despre Domnul: «El este locul meu de adăpost și cetățuia mea, Dumnezeul meu în Care mă încred»”. Atunci și Domnul îi spune: „Nu te teme de nici un rău, Eu sunt cu tine. Nu te teme de boli, nu te teme de primejdii, nu te teme de ciumă, nu te teme de molimă, de groaza din timpul nopții... de nimic. O mie să cadă alături de tine și zece mii la dreapta ta, de tine nu se va apropia. Pentru că zici: «Domnul este locul meu de adăpost și faci din Cel Preaînalt turnul tău de scăpare», de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge și nici o primejdie nu se va apropia de cortul tău”.

Da! Desigur, dacă stăm la adăpostul Domnului și dacă avem în El turnul nostru de scăpare. Dar ce înseamnă, practic, asta? Cât de adâncă trebuie să fie părtășia dintre noi și Hristos? Aceasta înseamnă că primejdia este așa de mare, încât nu este nici unul dintre noi care s-o biruie, dacă nu este în Hristos. Și că adăpostul nostru este așa de puternic, că Hristos este pentru noi un turn așa de puternic de apărare, încât nici o primejdie nu ne poate atinge; numai dacă noi rămânem totdeauna în El. De aceea sfântul Cuvânt ne spune: „Pe voi înșivă cercați-vă: sunteți voi în credință sau nu? Pe voi înșivă încercați-vă: recunoașteți voi că Hristos este în voi? - afară numai dacă sunteți lepădați”. Deci, a fi în credință și a avea pe Hristos în noi, acesta este singurul loc și singurul fel în care putem fi biruitori în toate ispitele noastre.

Ceea ce avem de gândit noi, care am apucat pe calea Domnului de mulți ani, și ceea ce trebuie să cercetăm la noi în fiecare zi este: în ce stare stăm noi față de ispite și în ce stare stăm față de Domnul? Cunoaștem noi felul de ispite pe care diavolul le întrebuințează față de noi și ne alipim noi stăruitor de Domnul, ca să căpătăm putere să biruim ispitele acestea? Ispitele tinereții, ispitele bărbăției, ispitele locurilor joase, ispitele locurilor înălțate, ispitele celor care propovăduiesc Cuvântul, ispitele celor care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu. Căci fiecăruia dintre noi vrăjmașul ne pregătește felurite ispite: ispitele surorilor; ispitele fraților; ispitele celor mici; ispitele celor mari. Vrăjmașul se apropie de fiecare dintre noi cu diferite ispite. Dar fiecăruia dintre noi ne vine cu una sau cu mai multe dintre aceste trei feluri de ispite:

- ispitele trupești, cu care vine cel dintâi și cu care vine la toți;

- ispitele sufletești, cu care vine la aceia pe care îi poate amăgi să iubească slava lumii și să facă totul ca s-o dobândească: înălțarea în fața oamenilor și stăpânirea lucrurilor amăgitoare ale pământului; și

- ispitele duhovnicești, pe care ni le aduce, cu feluritele învățături amăgitoare și străine cu care vrea să ne clatine de pe temelia sănătoasă a învățăturii pe care ne-a întemeiat mântuirea de la început; prin care am primit credința și nașterea din nou și prin care am pus legământ să-L slujim pe Domnul până la sfârșitul vieții noastre.

Acestea sunt ispite felurite, dar toate sunt de aceste trei feluri.

Fiecare trebuie să băgăm de seamă să ne păzim, în primul rând, de ispitele trupești. De ispitele care vin să ne amăgească trupul nostru. Satana s-a apropiat de Mântuitorul când El a, flămânzit; și atunci I-a oferit soluția lui, să scape de foame. Înainte de a-I da Dumnezeu pâinea, înainte de a veni vremea să primească din mâna lui Dumnezeu potolirea foamei Sale trupești, vrăjmașul vine și-I oferă el posibilitatea să Și-o potolească. Să fim foarte atenți! Fiecare dintre noi se poate întâmpla să ajungem să ducem lipsă de ceva. Ducem lipsă de pâine, ducem lipsă de slujbă, de serviciu, ducem lipsă de casă, ducem lipsă de bani, ducem lipsă de soț sau soție, ducem lipsă de ceva pe pământ... Când am ajuns să dorim puternic și să simțim puternic nevoia aceasta, vine vrăjmașul și ne oferă el soluția lui: „Vrei bani? Foarte bine! Uite: falsifică aici o cifră și fă acolo... și încasezi diferența. Vrei bani? Foarte bine! Uite aici o posibilitate: fă ici o manevră, înșeală ici într-un fel... acoperă ici și... ia de aici și... recuperează de aici... fă cumva...”. Și vrăjmașul vine totdeauna cu o soluție dată de el, când îți lipsește banul sau pâinea, sau diferite alte trebuințe trupești. Vrăjmașul ți le oferă. Nici nu știi cum ți le oferă. Credinciosul treaz este atunci atent și spune: „Asta este de la tine, vrăjmașule. Înapoia mea, Satano! Mai bine mor de foame, decât să mănânc o pâine furată.

Mai bine să mor de foame, decât să mănânc o pâine câștigată pe nedrept. Mai bine să mor de frig, decât să îmbrac o haină care nu este a mea și de care am dezbrăcat pe altcineva. Mai bine să mor nefericit, decât să ajung fericit nefericindu-l pe altul, pe un semen al meu, luându-i ce este al lui. Mai bine să ard, decât să iau averea cuiva, soția cuiva, copilul cuiva, casa cuiva. Mai bine să mor în chinuri, decât să caut fericirea nefericind pe altul sau primind un lucru care nu-mi este dăruit și nu-mi este dat curat și cinstit de Dumnezeu pentru trebuințele mele”. Așa spune un credincios, cum a spus Mântuitorul: „Mai bine mor de foame aici, decât să mănânc o pâine pe care mi-o îmbii tu, Satană!”. Așa trebuie să primească și să privească un adevărat credincios la tot ceea ce i se îmbie. Mai bine rabd de foame, decât să mă îmbogățesc sau să-mi câștig o pâine prin ceea ce este urât înaintea lui Dumnezeu.

Am fost foarte amărât adeseori când am văzut frați de-ai noștri sau credincioși care întrebuințează ceea ce este urât înaintea lui Dumnezeu și fac ceea ce este osândit de Cuvântul cel sfânt. Dumnezeu ne-a dat recoltă bogată de prune și noi facem din ele otravă pentru pierzarea sufletului nostru și a altora. Și zicem: „Dar ce rău este în asta?” Exact cum spune Cuvântul lui Dumnezeu [despre cei care fac așa]. Sau unii fac, dar nu beau ei, însă vând altora. Pentru că... dacă pentru ei e rău, pentru alții nu contează cum este. Un ban să aibă! Este acest lucru cinstit înaintea lui Dumnezeu?... Și este curat în fața Cuvântului Său cel sfânt? Oare cum vom răspunde în Ziua Judecății, când noi darul lui Dumnezeu l-am prefăcut în mijloc de nimicire, potrivit îndemnului satanic care ne ispitește cu acest lucru? Și ispita aceasta ne biruie așa de ușor... Și în această ispită trăim de ani de zile și nici nu ne gândim că aceasta este frânghia cu care vrăjmașul ne trage în fundul iadului și prăpastiei.

Și ca aceasta sunt diferite atâtea altele ispite, la care nici nu ne gândim că sunt păcate și le facem. Ba, s-a apucat și s-a răspândit obiceiul și vorba: „Apoi nu-i păcat să furi de la stat, că acolo muncim toți...”. Și furăm, și înșelăm, și mințim... Și, în felul acesta, mâncăm o pâine pe nedrept. Nu-i mai bine să răbdăm de foame, decât să mâncăm o pâine furată, care nu-i binecuvântată de Dumnezeu și nu-i câștigată, și adusă în mod cinstit? Iată o ispită în care cădem foarte mulți și pe care - pentru că ne place și nu dorim să ne lepădăm de ea - găsim motive să o justificăm și să o apărăm, numind-o că este un procedeu drept și un lucru cinstit. Dumnezeu ne-a învățat să fim cinstiți în toate purtările noastre. Ba nu numai cinstiți, ci este scris: „Fiți sfinți în toată purtarea voastră”. Atunci cum putem noi să împăcăm cu porunca lui Dumnezeu aceste lucruri urâte, care nu sunt de la Dumnezeu și sunt împotriva voii Sale?

Iată ispite la care adeseori nu cugetăm, dar în care zăcem. Și în, Ziua Judecății, ne vom mira când ni se va spune: „Da, ați predicat frumos. Ați cântat frumos. Ați umblat frumos. Dar ați lucrat fărădelege, pentru că ați trăit în păcat și n-ați vrut să vă despărțiți de păcat. Din dorința de a avea un lucru la care n-ați vrut să renunțați, ați călcat mai degrabă voia lui Dumnezeu și nu v-a fost teamă de Cuvântul care vă poruncea să vă păziți de tot ceea ce pare rău”. E adevărat că nu-i ușor să mergi pe calea mântuirii. Nimeni n-a spus aceasta. În Împărăția lui Dumnezeu (s-a citit că) trebuie să intrăm prin multe necazuri și prin multe înfrânări. Cum ne putem închipui noi că au putut să facă astfel de lucruri înaintașii noștri sfinți, martirii, mucenicii, Sfinții Părinți, de care e plină istoria Bisericii și laudele Cuvântului lui Dumnezeu? Când ei, înfrânându-se de la toate, au ajuns biruitori ca și Mântuitorul, prin renunțare și prin luptă, și prin înfrânare, iar noi, dorim să pășim pe urmele lor, ne lăudăm cu credința lor - sau poate că ne lăudăm cu o credință mai mare decât a lor - și, în lupta cu aceste ispite, justificăm căderile noastre, în loc să le plângem... Îndreptățim aceste lucruri, în loc să le osândim. Și, în loc să ne lepădăm de ele, ne complacem în această stare.

Cum să nu ne biruie apoi ispititorul și cu celelalte ispite? Căci prin aceste ispite vin celelalte. Ispitele trupești deschid calea la toate celelalte ispite. Și la cele duhovnicești. Nu cade din credință și nu rătăcește de la învățătura sănătoasă un suflet credincios și smerit care, cu înfrânare și evlavie, se silește să meargă pe calea sfințeniei lui Dumnezeu. Numai aceia cad din învățătura cea bună și cad din cugetul curat, care, mai întâi, cad în păcate, trăiesc în păcate ascunse, vorbesc despre Cuvântul lui Dumnezeu, dar, în inima și în viața lor, în intimitatea și în ascunzișul lor, au încă pofte ascunse, păcate ascunse de care nu vor să se lepede și pe care nu vor să le părăsească, pentru că nu-L iubesc pe Dumnezeu, ci iubesc trupul și lucrurile de pe pământ. Și cred că în felul acesta se poate ajunge la mântuirea sufletului.

Ne înșelăm, iubiților! Nu putem câștiga Împărăția lui Dumnezeu fără jertfe. Nu putem să mergem pe calea lui Dumnezeu împreună cu calea păcatului. Nu putem să slujim și lui Dumnezeu, și lui mamona. Nu putem să slujim la doi stăpâni. Nu putem bea și paharul Domnului, și paharul dracilor. Ne înșelăm! Ori suntem stăpâniți de Duhul Domnului și o rupem cu duhul păcatului, ori atunci ne amăgim și ne înșelăm singuri, mergând și cu Duhul Domnului, și cu duhul alcoolului, cu duhul vrăjmașului, cu duhul satanic.

Iată lucruri la care trebuie să gândim adânc. Pentru că acestea ne pot nimici mântuirea noastră. Celor despre care spune în Evanghelie că s-au înfățișat înaintea Mântuitorul și se lăudau: „Doamne, n-am proorocit noi în Numele Tău, n-am scos noi draci, n-am făcut noi minuni?” El nu le spune: „N-ați făcut!” ci le spune: „Ați lucrat fărădelege”. Căci în fața Domnului nu cuvintele ne vor justifica pe noi, ci faptele. Faptele noastre vor fi judecate înaintea lui Dumnezeu după purtarea pe care am avut-o în fața Lui. Cuvântul sfânt ne poruncește să ne îndemnăm la sfințenie, așa cum ne-a poruncit El.

Avem fiecare ispitele noastre; avem fiecare slăbiciunile noastre; suntem încă fiecare dintre noi atât de mult stăpâniți de slaba noastră fire pământească. Sfântul Apostol Pavel spune la Romani 7: „Când vreau să fac binele, răul este lipit de mine”. Dar asta nu înseamnă că mă las stăpânit de rău și că mă duc mai departe pe calea răului. Ci mă lupt! „Mă lupt”, spune Sfântul Apostol Pavel. „N-am ajuns desăvârșit, dar mă lupt. N-am ajuns încă, dar alerg. N-am ajuns desăvârșit, dar caut desăvârșirea”. Și în aceasta stă meritul cuiva, frumusețea cuiva, cinstea cuiva și răsplata cuiva. Alergând, luptând, el caută să ajungă la desăvârșire.

Și cu privire la acest lucru, noi avem mult de gândit fiecare. Avem ispite pe care trebuie să le biruim. Avem păcate în care trăim de ani de zile. Din astea trebuie să ieșim. Avem porniri și slăbiciuni firești în noi. Fiecare își cunoaște firea sa și știe în ce păcat este ispitit să cadă mai ușor. Cu acest păcat trebuie să fim mai necruțători.

A fost cineva cândva bețiv? Acela trebuie să nu bea nici un pahar cu vin, nici un strop, niciodată. Nici un fel de alcool.

A fost cineva cândva desfrânat? Acela trebuie să se ferească de tot ceea ce poate să-i trezească în inimă vechile păcate și să-l atragă pe vechiul lor drum prăpăstios.

A fost cineva lacom cândva? A fost cineva dornic și iubitor de distracțiile păcătoase? Acela trebuie să rupă orice contact cu tot ceea ce a fost cândva pentru el slăbiciunea cea mai mare și primejdia cea mai mare a ispitirii. Pentru că vrăjmașul pe această cale caută să ne zdrobească inima și să ne nimicească mântuirea sufletelor noastre: prin ispitele de care am fost cândva mai tare biruiți și prin acelea de care firea noastră este mai gata să se lase cuprinsă. Și, dacă în inima noastră mai avem încă păcate de ascuns: lăcomie, dorință de slavă deșartă, aplecare spre distracțiile păcătoase, [să o rupem pentru totdeauna cu ele] (...).