Pe Aleea Filozofilor...
Traian Dorz - Strângeți fărâmiturile Vol. 3
Ianuarie 1947 ...
Bătătoresc cu pașii din nou zăpada de pe această alee străjuită de plopii atâtor aduceri aminte. Din adâncul sufletului simt cum vorbesc în mine adâncile și duioasele amintiri când, cu nouă ani în urmă, călcam zăpada aceleiași alei spre casa în care locuia Părintele iubit Iosif și calfele lui.
Trec și acum pe lângă casa aceea... Și de câte ori trec, mi se pare că văd curtea plină cu minunata adunare din 12 septembrie 1937... fanfara iubiților frați din Săsciori... pe Leon Andronic ridicat pe un scaun și vorbind... adunarea în sărbătoare a celor peste șase sute de frați delegați din țară și draga ființă slăbuță a celui care ne-a născut prin Hristos la noua viață a harului Evangheliei.
Revăd chipuri dragi de ființe iubite, cu fericirea revederii strălucind în ochi... inima care bătea în toată mulțimea adunată într-o singură mare baie fierbinte. Dragostea era steagul fluturat peste toți. Nici unul nu era mare și nici unul nu era mic; toți eram la fel, iar dragostea coboară orice deal și ridică orice vale.
Aud și acum strigând într-un singur glas:,,...nu părăsim nici Biserica, nici voluntariatul Oastei. Aici ne-am născut, aici vrem să rămânem, luptători de bunăvoie în slujba neamului, în slujba Bisericii, în slujba sfântă a lui Dumnezeu. Nu vrem și nu dorim altceva decât să luptăm și să ne jertfim pentru Numele Domnului Iisus...”.
Și văd sub mesteacănul cel alb și mare din grădină mulțimea fraților îngenuncheați în cea mai fierbinte baie de rugăciune și de lacrimi, pe când, la masă, înaintea mea, cu capul rezemat pe mâna slăbuță, o inimă - cea mai mare dintre noi - se roagă cu toată sfâșietoarea durere din istoria unei jertfe... cu toată neclintita credință a unui viitor slăvit și cu toată stăruința unei copleșitoare răspunderi pentru această uriașă Lucrare a lui Dumnezeu... Părintele Iosif.
Și, în jurul lui, noi, toți cei șase sute, o inimă și un gând cu el... Iar în jurul nostru, îngenuncheați, până în cele mai îndepărtate hotare ale țării, toți ceilalți, mii și mii de frați ai noștri, o inimă și un gând cu noi...
Da, Oastea Domnului este dragoste și lacrimi.
Așa am cunoscut-o, așa am alții, vom fi învinuiți de „sentimentalism bolnăvicios”, de slăbiciuni sau altele, noi nu ne simțim bine altfel. Așa l-am văzut pe primul ostaș, Părintele Trifa... Așa simțim că trebuie să fim și noi. Și nu ne simțim bine altfel.
Și zilele de mai târziu... Revăd măsuța redacției noastre și mâna firavă care purta condeiul cu îndemânarea celor peste treizeci de ani de scris... Dulceața și duioșia din inimă și din ochi se prefăcea în tâlcuri și cărți pline de un sfâșietor farmec... iar cei care le citeau nu puteau înțelege de ce nu-și pot stăpâni lacrimile, să nu cadă pe rândurile lor...
Revăd camera lui de la etaj, în care s-a sfârșit tragedia sfântă a anilor lungi de îndurerări, de amărăciuni și de binecuvântare... Ultimele săptămâni... durerile tot mai necruțătoare și slăbiciunile tot mai mari, în care mă lua mereu să-i fiu reazem la amiază și seara, la urcarea celor optsprezece trepte până la patul lui...
De câte ori nu ne opream la fiecare două, trei trepte, să-și rezeme capul pe umărul meu și să mă întrebe sfâșietor: „Dorz dragă, mai este oare mult? Dar Domnul nostru e bun. El nu îngăduie să fim încercați peste puterile noastre... Va veni în curând și vremea odihnei și bucuriei noastre. Domnul nostru e bun...”.
Câte nu-mi spunea atunci, în stările acelea nespus de duioase, care îmi storceau adesea din ochi lacrimi fierbinți... care mi se prelingeau pe obrazul de copil încercat și se opreau uneori pe capul ostenit și bolnav, rezemat să mi se odihnească pe umăr...
Ah, în Lucrarea aceasta, singura avere este jertfa și singurul mijloc de a fi mare este ca, necăutând întâietatea, să te faci, în adâncă smerenie, sluga tuturor, dându-ți viața pentru Domnul și pentru frați. În Lucrarea aceasta este mare cel care dă altora cel mai mare preț de jertfă, de lacrimi și de dragoste, fără să ceară nimic în schimb.
Așa a fost acela căruia noi avem poruncă să-i privim sfârșitul felului de viețuire și să-i urmăm credința.
Și 12 februarie 1938... cu aleea de atunci, plină de cea mai mare și mai îndurerată adunare de îngropăciune. Lacrimile și durerea celor care au îngropat, o dată cu el atunci, o mare parte din inima lor... Hotărârile luate și făgăduințele atâtora din cei care acum nu mai sunt așa cum erau atunci... legământul zguduitor pe care, de atunci, mulți l-au călcat de atâtea ori... și frumusețea credinței acelora care au dat dovadă că dragostea adevărată este mai tare ca moartea.
Purtat pe brațele unei țări întregi, sicriul cel mai drag a fost urmat atunci, până la locul în care așteaptă fericita înviere a celor aleși, de o mulțime și o durere cum n-a mai fost urmat poate nici un alt părinte... Dar pământul și anii care acopăr toate prieteniile în lumea aceasta n-au putut și nu vor putea să acopere niciodată din fața sufletelor noastre ceea ce dragostea lui Dumnezeu a făcut să fie nemuritor.
Plopii înalți și drepți ai acestei alei, care străjuiau casa cu numărul 18, mi se păreau atunci ca niște mărețe, tăcute și neclintite statui ale Marii Dureri Mute...
Iar azi, înalta lor statornicie pare că îmi vorbește despre luminoasa și înalta frumusețe a credinței adevărate a marelui suflet care a trăit în preajma lor. Cu toate ramurile întinse și îndreptate numai spre cer, cu delicata clătinare a frunzelor la cea mai mică adiere de vânt, ei ne vorbesc despre frumusețea credinței drepte și neclintite, despre frumusețea dragostei gingașe și delicate a marelui om care a suferit și s-a jertfit în casa de sub umbra lor...
Alee a Filozofilor... câte nu ne spui tu despre omul care a sfârșit sub plopii tăi o viață de luptă încununată de biruință... Despre dragostea care și-a dat viața pentru Dumnezeu, pentru Evanghelie și pentru oameni. Despre sufletul care n-a avut nimic, dar a câștigat totul atunci când a pierdut tot... Despre biruința care a făcut din el un mare erou atunci când a căzut înfrânt... Despre puterea care l-a făcut cel mai mare atunci când ajunsese cel mai mic.
Și despre jertfa a cărei istorie e scrisă în veșnicie pe cele mai frumoase pagini în cer.
O, marele nostru Dumnezeu Iisus, pune și în inimile noastre Duhul Tău mare, Care să ne facă să fim ascultători de Tine și asemenea cu acel părinte al nostru care atât de mult Te-a iubit...
Și să înțelegem totdeauna predica tainică a Duhului care ne vorbește și ne va vorbi mereu de pe Aleea Filozofilor... nouă și celor ce vor veni după noi.