Pe săraci îi aveți totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna.
O, dacă Iuda Iscarioteanul ar fi putut înțelege atunci dureroasa înștiințare din acest cuvânt al Mântuitorului!
Cât de puțin prețuim noi pe oamenii mari și ocaziile mari, pe care le avem unice în viață!
Cât de puțini dintre noi au știut să se folosească bine de prilejurile pe care le-am avut!
Eram copil... Dumnezeu mi-a făcut harul să mă cheme la El de la vârsta de 15 ani.
De la 18 ani am cunoscut pe părintele Iosif, iar apoi am stat împreună lucrând și umblând cu el până la sfârșitul zilelor sale pământești...
Am învățat atât de mult și am primit atât de mult de la acest mare om al lui Dumnezeu...
Dar când îmi aduc aminte cu amar acum, cât de multe am uitat, mi se umple inima de durere și de învinuiri
și cât de multe am pierdut
și cât de multe n-am avut nici minte atunci și nici grijă, să le folosesc mai bine, - doar acum îmi dau seama ce nepriceput am fost
și cât timp scump pe care l-am fi putut folosi mai bine când îl aveam pe părintele cu noi, și nu l-am știut nici unii prețui atunci când trebuia,
- inima mi se rupe de durere, iar pierderea aceasta abia acuma văd că n-o mai pot înlocui cu nimic.
Mintea mea tânără de atunci și inima mea neîncercată, își închipuiau că totdeauna el va fi tot cu noi, - și n-am știut răscumpăra mai bine timpul acela scump.
Îndată după ce am rămas fără el, am început să-mi dau seama de marea ocazie pe care am avut-o și de marele om al lui Dumnezeu care fusese lângă noi. Dar ce folos - el se dusese.
Acuma văd și mai bine, - acest mare adevăr, dar în zadar, că ceea ce am pierdut, pierdut rămâne.
Nici pe Domnul Isus nu-L avem totdeauna lângă noi ca Mântuitor, care ne cheamă și ne așteaptă ca un călător străin și răbdător, tot bătând mereu la ușa noastră care tot întârzie să I se mai deschidă (Apoc. 3, 20).
Este un timp și de milă și un timp și de har, timpul când El ne tot îmbie mântuirea și ne așteaptă să-L primim în inima noastră, să devenim copii ai Lui...
Dar dacă timpul acesta trece, fără ca noi să-l cunoaștem, el nu se mai întoarce adesea niciodată pentru noi,
Sunt unice în viața noastră, ocaziile când putem face ceva deosebit pentru Hristos, pentru Lucrarea Lui, pentru Împărăția și Evanghelia Sa.
Dacă nu înțelegem vremea și ocazia pe care le avem atunci, sau dacă le amânăm, ocazia s-a pierdut și vremea s-a dus pentru totdeauna.
Iar apoi vine îndată diavolul sau moartea, și fură și nimicește bunul scump pe care n-am știut să-l dăm lui Dumnezeu, atunci când îl aveam și când trebuia.
Știu un suflet credincios - o soră - care avea multe avuții cândva și care n-avea nici un moștenitor pământesc, - acest suflet a făgăduit Domnului o parte din avuțiile sale într-o vreme de mare sărăcie și lipsă a Lucrării Evangheliei...
A făgăduit, dar a tot amânat, crezând că mai are timp. Și tot întârziind, Domnul a plecat de acolo, vremea așteptării Lui trecuse.
Iar femeia aceasta a văzut încă înainte de a închide ochii, cum diavolul risipește și spurcă tot ce ea nu Îi dăruise cu dragă inimă lui Hristos.
Acum n-a făcut-o, spre veșnica ei pierdere și uitare.
Nici pe părinții și îndrumătorii noștri buni, duhovnicești, nu-i vom avea aici pe totdeauna cu noi.
După ce își vor împlini și ei zilele lor de răbdare, de luptă, de alergare, de credință, de muncă și jertfă pe pământ, printre noi și pentru noi, va veni și clipa plecării lor (2 Tim. 4, 6-8).
Se vor duce să-și primească și ei cununa vieții din Mâna Domnului, după atâtea cununi de spini primite din mâinile oamenilor...
dar acum, când unii mai umblă încă printre noi și când încă îi mai putem vedea și azi, ni se pare că mereu tot așa va fi.
Ci numai când ei ne vor fi luați, abia atunci, ne vom trezi și ne vom da seama ce pierdere avem, cu adevărat.
Și mereu ne vom aduce aminte cu amar, de timpul avut împreună dar pe care n-am știut să-l folosim îndeajuns.
O, de ce oare ochii noștri nu se deschid înainte ca să fie înțelepți, - ci mereu numai înapoi, când am ajuns nebuni?
O Doamne Isuse Preascumpul nostru Mare Binefăcător,
Îți mulțumim pentru dragostea ce ne-o păstrezi încă și pentru harul timpului pe care îl avem, ca să-Ți putem arăta cât de mult Îți suntem recunoscători, pentru tot binele mare și mult pe care ni l-ai făcut și ni-l faci.
Dăruiește-ne fiecăruia dintre noi sfânta pricepere duhovnicească, prin care să vedem trebuințele Tale, și să n-așteptăm până ce ne vei tot cere, - sau până ce nu ne vei mai cere nimic.
Ci să ieșim noi înșine în întâmpinarea dorințelor Tale, cu tot ce putem avea mai plăcut Ție. Să-Ți dăruim de bună voie și cu dragă inimă, tot ceea ce avem păstrat mai scump.
În primul rând să-Ți dăruim voioși și grăbiți inima și dragostea noastră întreagă, căci după aceasta Îți vom da totul.
Și iartă-ne Te rugăm Doamne Isuse, pentru toată orbirea noastră din vina căreia am pierdut atâtea unice prilejuri. Și n-am folosit atâta timp prețios - spre a-Ți primi comorile Tale, sau a-Ți dărui comorile noastre scumpe, pe care apoi le-am pierdut pe totdeauna.
Ci câtă vreme ești și lângă mine Doamne Isuse, ajută-mă să văd și eu cu un duh treaz și să-Ți dăruiesc cu o inimă voioasă ca Maria, tot ce Te bucură pe Tine, și Îți lipsește Ție, în ceasul de acum.
Amin.