Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.
O, dacă Iuda Iscarioteanul ar fi putut înţelege atunci dureroasa înştiinţare din acest cuvânt al Mântuitorului!
Cât de puţin preţuim noi pe oamenii mari şi ocaziile mari, pe care le avem unice în viaţă!
Cât de puţini dintre noi au ştiut să se folosească bine de prilejurile pe care le-am avut!
Eram copil... Dumnezeu mi-a făcut harul să mă cheme la El de la vârsta de 15 ani.
De la 18 ani am cunoscut pe părintele Iosif, iar apoi am stat împreună lucrând şi umblând cu el până la sfârşitul zilelor sale pământeşti...
Am învăţat atât de mult şi am primit atât de mult de la acest mare om al lui Dumnezeu...
Dar când îmi aduc aminte cu amar acum, cât de multe am uitat, mi se umple inima de durere şi de învinuiri
şi cât de multe am pierdut
şi cât de multe n-am avut nici minte atunci şi nici grijă, să le folosesc mai bine, - doar acum îmi dau seama ce nepriceput am fost
şi cât timp scump pe care l-am fi putut folosi mai bine când îl aveam pe părintele cu noi, şi nu l-am ştiut nici unii preţui atunci când trebuia,
- inima mi se rupe de durere, iar pierderea aceasta abia acuma văd că n-o mai pot înlocui cu nimic.
Mintea mea tânără de atunci şi inima mea neîncercată, îşi închipuiau că totdeauna el va fi tot cu noi, - şi n-am ştiut răscumpăra mai bine timpul acela scump.
Îndată după ce am rămas fără el, am început să-mi dau seama de marea ocazie pe care am avut-o şi de marele om al lui Dumnezeu care fusese lângă noi. Dar ce folos - el se dusese.
Acuma văd şi mai bine, - acest mare adevăr, dar în zadar, că ceea ce am pierdut, pierdut rămâne.
Nici pe Domnul Isus nu-L avem totdeauna lângă noi ca Mântuitor, care ne cheamă şi ne aşteaptă ca un călător străin şi răbdător, tot bătând mereu la uşa noastră care tot întârzie să I se mai deschidă (Apoc. 3, 20).
Este un timp şi de milă şi un timp şi de har, timpul când El ne tot îmbie mântuirea şi ne aşteaptă să-L primim în inima noastră, să devenim copii ai Lui...
Dar dacă timpul acesta trece, fără ca noi să-l cunoaştem, el nu se mai întoarce adesea niciodată pentru noi,
Sunt unice în viaţa noastră, ocaziile când putem face ceva deosebit pentru Hristos, pentru Lucrarea Lui, pentru Împărăţia şi Evanghelia Sa.
Dacă nu înţelegem vremea şi ocazia pe care le avem atunci, sau dacă le amânăm, ocazia s-a pierdut şi vremea s-a dus pentru totdeauna.
Iar apoi vine îndată diavolul sau moartea, şi fură şi nimiceşte bunul scump pe care n-am ştiut să-l dăm lui Dumnezeu, atunci când îl aveam şi când trebuia.
Ştiu un suflet credincios - o soră - care avea multe avuţii cândva şi care n-avea nici un moştenitor pământesc, - acest suflet a făgăduit Domnului o parte din avuţiile sale într-o vreme de mare sărăcie şi lipsă a Lucrării Evangheliei...
A făgăduit, dar a tot amânat, crezând că mai are timp. Şi tot întârziind, Domnul a plecat de acolo, vremea aşteptării Lui trecuse.
Iar femeia aceasta a văzut încă înainte de a închide ochii, cum diavolul risipeşte şi spurcă tot ce ea nu Îi dăruise cu dragă inimă lui Hristos.
Acum n-a făcut-o, spre veşnica ei pierdere şi uitare.
Nici pe părinţii şi îndrumătorii noştri buni, duhovniceşti, nu-i vom avea aici pe totdeauna cu noi.
După ce îşi vor împlini şi ei zilele lor de răbdare, de luptă, de alergare, de credinţă, de muncă şi jertfă pe pământ, printre noi şi pentru noi, va veni şi clipa plecării lor (2 Tim. 4, 6-8).
Se vor duce să-şi primească şi ei cununa vieţii din Mâna Domnului, după atâtea cununi de spini primite din mâinile oamenilor...
dar acum, când unii mai umblă încă printre noi şi când încă îi mai putem vedea şi azi, ni se pare că mereu tot aşa va fi.
Ci numai când ei ne vor fi luaţi, abia atunci, ne vom trezi şi ne vom da seama ce pierdere avem, cu adevărat.
Şi mereu ne vom aduce aminte cu amar, de timpul avut împreună dar pe care n-am ştiut să-l folosim îndeajuns.
O, de ce oare ochii noştri nu se deschid înainte ca să fie înţelepţi, - ci mereu numai înapoi, când am ajuns nebuni?
O Doamne Isuse Preascumpul nostru Mare Binefăcător,
Îţi mulţumim pentru dragostea ce ne-o păstrezi încă şi pentru harul timpului pe care îl avem, ca să-Ţi putem arăta cât de mult Îţi suntem recunoscători, pentru tot binele mare şi mult pe care ni l-ai făcut şi ni-l faci.
Dăruieşte-ne fiecăruia dintre noi sfânta pricepere duhovnicească, prin care să vedem trebuinţele Tale, şi să n-aşteptăm până ce ne vei tot cere, - sau până ce nu ne vei mai cere nimic.
Ci să ieşim noi înşine în întâmpinarea dorinţelor Tale, cu tot ce putem avea mai plăcut Ţie. Să-Ţi dăruim de bună voie şi cu dragă inimă, tot ceea ce avem păstrat mai scump.
În primul rând să-Ţi dăruim voioşi şi grăbiţi inima şi dragostea noastră întreagă, căci după aceasta Îţi vom da totul.
Şi iartă-ne Te rugăm Doamne Isuse, pentru toată orbirea noastră din vina căreia am pierdut atâtea unice prilejuri. Şi n-am folosit atâta timp preţios - spre a-Ţi primi comorile Tale, sau a-Ţi dărui comorile noastre scumpe, pe care apoi le-am pierdut pe totdeauna.
Ci câtă vreme eşti şi lângă mine Doamne Isuse, ajută-mă să văd şi eu cu un duh treaz şi să-Ţi dăruiesc cu o inimă voioasă ca Maria, tot ce Te bucură pe Tine, şi Îţi lipseşte Ţie, în ceasul de acum.
Amin.