Pentru a birui patima băuturii, să punem la contribuție și credința și voința noastră

Am vorbit mereu în cartea aceasta despre cum patima băuturii se poate birui numai cu ajutorul Evangheliei. Numai singur Iisus Mântuitorul ne poate mântui și de această patimă drăcească.

Să nu uităm însă un lucru: pentru a putea birui patima băuturii, pe lângă darul și ajutorul Evangheliei, se cere și contribuția noastră de credință și voință. Căci și Mântuitorul cerea credință de la cei pe care-i tămăduia.

A aștepta să scapi de patima băuturii fără ca tu să nu faci chiar nimic - asta-i o așteptare zadarnică.

Ce mult spune despre asta chipul de alături. În acest chip se vede un pătimaș bețiv pe care patimile cele rele îl târâie în pierzare. Sau, mai bine zis, diavolul îl târâie în pierzare cu ajutorul patimilor rele.

Lanțul de care se ține omul e patima cea rea. Iar diavolul îl trage cu acest lanț spre pieire, spre cimitir.

Pătimașul strigă disperat: „Săriți! Nu mă lăsați, patima mă duce în pieire!”.

Dar la acest strigăt i se răspunde: „Păi, omule, lasă-te mai întâi de lanțul pe care tu îl ții în mâinile tale. Câtă vreme strigi după ajutor, dar de lanț te ții cu toată tăria, cine te-ar putea ajuta?”.

În lupta contra patimilor, să luăm învățătură de la omul acesta. Patima cea rea e lucrul diavolului, e puterea diavolului; dar să nu uităm, lanțul acesta de care ne trage Satan e în mâna noastră. Când lăsăm acest lanț, diavolul n-are ce mai trage; patima și-a pierdut puterea. Dar până când ne ținem cu tărie de lanț, în zadar ne tânguim, că ne biruie patima.

Sunt oameni care suspină după scăparea din lanțul patimilor și năravurilor rele. Dar nu scapă de ele, pentru că nu se lasă de lanț.

Eu am cunoscut la țară un pătimaș bețiv care își plângea regulat ticăloșia... la cârciumă. Cu paharul în mână, își plângea copiii, casa și nevasta. Își vedea și-și plângea ticăloșia și pieirea și totuși se ținea cu tărie de lanțul cu care Satan îl târa spre „cimitir”.

Deci, fratele meu, dacă suferi de patima băuturii, strigă cu credință și nădejde pe Domnul Iisus. Dar, odată cu asta, lasă-te și de „lanț”; aruncă cât colo sticla de alcool și fugi de cârciumă ca de focul iadului. Numai așa făcând vei putea scăpa de diavoleasca patimă a băuturii.

„Acesta e cel din urmă pahar”

Cum s-a lăsat un rege de beție

Tânărul rege al Suediei Carol al XII-lea apucase cu patima beției. Urâtă patimă este aceasta pentru orice om. D-apoi încă pentru un rege.

Mama regelui, văduva împărăteasă Victoria, pentru acest lucru era veșnic îndurerată. Fiul ei decădea zi de zi. Cu toate prilejurile se îmbăta.

Dar într-o clipă binecuvântată, regele s-a oprit în loc. A băgat de seamă că nu e bine ceea ce face. S-a retras în capela curții regale; s-a rugat lui Dumnezeu și a pus hotărâre să se lase de băutură.

În seara aceea era tocmai bal la curtea regală. Toată lumea șoptea că regele iar va trage o strașnică beție. Dar de data asta n-a fost așa. În toiul petrecerii, regele a luat în mână un pahar de băutură și, stând în fața mamei-regine, în tăcerea încordată a sfetnicilor, astfel a grăit: „Iubita mea mamă, știu bine că prin bețiile mele ți-am făcut multă durere sufletească. Te rog, iubită mamă, să mă ierți și, iată, făgăduiesc în fața sfetnicilor mei că paharul acesta de băutură este cel din urmă pahar pe care-l mai beau în viața mea”.

Astfel grăind, regele bău paharul și apoi îl izbi jos, prefăcându-l în țăndări.

Și regele Carol și-a ținut cuvântul. El n-a mai gustat în viața lui băutură și a trăit o viață fericită alături de o mamă fericită și un popor mândru de regele său.

Iar dacă un rege a putut face un astfel de lucru - îl poate face și altul. Îl pot face toți cei prinși de diavoleștile gheare ale beției.

Visul bețivului

Într-o dimineață, un bețiv, trezindu-se din somn și dintr-o strașnică beție de noapte, zise către muiere:

- Tu muiere, m-am visat astă noapte cu cinci porci. Trei dintre ei erau slabi și prăpădiți, de-abia se țineau pe picioare; al patrulea era orb, iar al cincilea era atât de gras, de-abia mai putea grohăi și umbla. Oare ce, Doamne, ar putea însemna visul meu?

- Eu știu, răspunse la asta unul din copiii bețivului. Porcii cei slabi și prăpădiți suntem noi: eu, soră-mea și mama. Iar dumneata ești porcul cel orb care ne duci mereu pâinea și hrana casei și o arunci în troaca porcului celui gras, în cârciuma... [străinului].

- Dreptate ai, dragul tatii - răspunse omul, cuprins de milă. Și din ziua aceea n-a mai cărat mâncarea casei la troaca cârciumii.

Alcoolul - calul troian

În vechime s-a dat un război crâncen între greci și troieni pentru ocuparea cetății Troia. Zece ani s-au războit grecii să cuprindă această cetate, dar n-au putut-o. Atunci folosiră o înșelăciune. Se prefăcură că se retrag, lăsând pe câmpul de luptă - ca dar - un cal uriaș de lemn, în pântecele căruia se ascunseră câțiva dintre cei mai viteji luptători.

Dimineața, troienii băgară în cetate „darul” grecilor și, de bucuria izbânzii, se puseră pe chef și petrecere.

Peste noapte - când troienii zăceau morți de băutură - vitejii greci ieșiră din pântecele calului și deteră foc cetății; se întoarse și armata și cetatea fu trecută prin foc și sabie.

O astfel de înșelăciune folosește și diavolul în lupta cea sufletească.

Sticla cu alcool este un „cal troian” al diavolului.

Ispititorul ia sticla de alcool și o îmbie omului ca pe un „dar”, cu vorbe frumoase: „Noroc bun”, „Doamne-ajută”. Dar pe urmă ce se întâmplă? Noaptea - adică după ce omului i se tulbură mintea - diavolii dau năvală în cetatea sufletului, aprind patimile cele rele și groaznic prăpăd sufletesc fac.

Ah, câte Troie, câte cetăți sufletești, câte suflete aprinde diavolul cu acest „cal” blestemat!

Este om pe care diavolul nu-l poate cuceri cu multele lui ispite. Atunci o încearcă pe cea mai tare: „calul troian”, sticla de alcool. Și dacă omul nu bagă de seamă și primește acest „dar” - vai de sufletul lui.

Și este casă unde diavolul nu poate pătrunde cu una, cu două. Atunci diavolul folosește „calul troian”, sticla de alcool. Și dacă omul nu bagă de seamă și primește acest „dar” - vai de casa lui; prăpăd se alege de ea.

„Aceasta este beția cea bună!”

„«Nu vă îmbătați de vin, întru care este desfrânare, ci vă umpleți de Duh». Aceasta este beția cea bună. Amețește-ți sufletul tău cu Duhul, ca să nu-l amețești cu beția. Apucă mai înainte cugetul și gândurile, ca să nu afle loc patima cea nerușinoasă. Pentru aceasta n-au zis: «Împărtășiți-vă cu Duh», ci: «Vă umpleți de Duh». Până sus umple cugetul, ca pe un pahar, de Duhul, ca să nu mai poată să pună ceva diavolul!”

Sf. Ioan Gură de Aur