Pentru a birui patima băuturii, să punem la contribuţie şi credinţa şi voinţa noastră

Am vorbit mereu în cartea aceasta despre cum patima băuturii se poate birui numai cu ajutorul Evangheliei. Numai singur Iisus Mântuitorul ne poate mântui şi de această patimă drăcească.

Să nu uităm însă un lucru: pentru a putea birui patima băuturii, pe lângă darul şi ajutorul Evangheliei, se cere şi contribuţia noastră de credinţă şi voinţă. Căci şi Mântuitorul cerea credinţă de la cei pe care-i tămăduia.

A aştepta să scapi de patima băuturii fără ca tu să nu faci chiar nimic - asta-i o aşteptare zadarnică.

Ce mult spune despre asta chipul de alături. În acest chip se vede un pătimaş beţiv pe care patimile cele rele îl târâie în pierzare. Sau, mai bine zis, diavolul îl târâie în pierzare cu ajutorul patimilor rele.

Lanţul de care se ţine omul e patima cea rea. Iar diavolul îl trage cu acest lanţ spre pieire, spre cimitir.

Pătimaşul strigă disperat: „Săriţi! Nu mă lăsaţi, patima mă duce în pieire!”.

Dar la acest strigăt i se răspunde: „Păi, omule, lasă-te mai întâi de lanţul pe care tu îl ţii în mâinile tale. Câtă vreme strigi după ajutor, dar de lanţ te ţii cu toată tăria, cine te-ar putea ajuta?”.

În lupta contra patimilor, să luăm învăţătură de la omul acesta. Patima cea rea e lucrul diavolului, e puterea diavolului; dar să nu uităm, lanţul acesta de care ne trage Satan e în mâna noastră. Când lăsăm acest lanţ, diavolul n-are ce mai trage; patima şi-a pierdut puterea. Dar până când ne ţinem cu tărie de lanţ, în zadar ne tânguim, că ne biruie patima.

Sunt oameni care suspină după scăparea din lanţul patimilor şi năravurilor rele. Dar nu scapă de ele, pentru că nu se lasă de lanţ.

Eu am cunoscut la ţară un pătimaş beţiv care îşi plângea regulat ticăloşia... la cârciumă. Cu paharul în mână, îşi plângea copiii, casa şi nevasta. Îşi vedea şi-şi plângea ticăloşia şi pieirea şi totuşi se ţinea cu tărie de lanţul cu care Satan îl târa spre „cimitir”.

Deci, fratele meu, dacă suferi de patima băuturii, strigă cu credinţă şi nădejde pe Domnul Iisus. Dar, odată cu asta, lasă-te şi de „lanţ”; aruncă cât colo sticla de alcool şi fugi de cârciumă ca de focul iadului. Numai aşa făcând vei putea scăpa de diavoleasca patimă a băuturii.

„Acesta e cel din urmă pahar”

Cum s-a lăsat un rege de beţie

Tânărul rege al Suediei Carol al XII-lea apucase cu patima beţiei. Urâtă patimă este aceasta pentru orice om. D-apoi încă pentru un rege.

Mama regelui, văduva împărăteasă Victoria, pentru acest lucru era veşnic îndurerată. Fiul ei decădea zi de zi. Cu toate prilejurile se îmbăta.

Dar într-o clipă binecuvântată, regele s-a oprit în loc. A băgat de seamă că nu e bine ceea ce face. S-a retras în capela curţii regale; s-a rugat lui Dumnezeu şi a pus hotărâre să se lase de băutură.

În seara aceea era tocmai bal la curtea regală. Toată lumea şoptea că regele iar va trage o straşnică beţie. Dar de data asta n-a fost aşa. În toiul petrecerii, regele a luat în mână un pahar de băutură şi, stând în faţa mamei-regine, în tăcerea încordată a sfetnicilor, astfel a grăit: „Iubita mea mamă, ştiu bine că prin beţiile mele ţi-am făcut multă durere sufletească. Te rog, iubită mamă, să mă ierţi şi, iată, făgăduiesc în faţa sfetnicilor mei că paharul acesta de băutură este cel din urmă pahar pe care-l mai beau în viaţa mea”.

Astfel grăind, regele bău paharul şi apoi îl izbi jos, prefăcându-l în ţăndări.

Şi regele Carol şi-a ţinut cuvântul. El n-a mai gustat în viaţa lui băutură şi a trăit o viaţă fericită alături de o mamă fericită şi un popor mândru de regele său.

Iar dacă un rege a putut face un astfel de lucru - îl poate face şi altul. Îl pot face toţi cei prinşi de diavoleştile gheare ale beţiei.

Visul beţivului

Într-o dimineaţă, un beţiv, trezindu-se din somn şi dintr-o straşnică beţie de noapte, zise către muiere:

- Tu muiere, m-am visat astă noapte cu cinci porci. Trei dintre ei erau slabi şi prăpădiţi, de-abia se ţineau pe picioare; al patrulea era orb, iar al cincilea era atât de gras, de-abia mai putea grohăi şi umbla. Oare ce, Doamne, ar putea însemna visul meu?

- Eu ştiu, răspunse la asta unul din copiii beţivului. Porcii cei slabi şi prăpădiţi suntem noi: eu, soră-mea şi mama. Iar dumneata eşti porcul cel orb care ne duci mereu pâinea şi hrana casei şi o arunci în troaca porcului celui gras, în cârciuma... [străinului].

- Dreptate ai, dragul tatii - răspunse omul, cuprins de milă. Şi din ziua aceea n-a mai cărat mâncarea casei la troaca cârciumii.

Alcoolul - calul troian

În vechime s-a dat un război crâncen între greci şi troieni pentru ocuparea cetăţii Troia. Zece ani s-au războit grecii să cuprindă această cetate, dar n-au putut-o. Atunci folosiră o înşelăciune. Se prefăcură că se retrag, lăsând pe câmpul de luptă - ca dar - un cal uriaş de lemn, în pântecele căruia se ascunseră câţiva dintre cei mai viteji luptători.

Dimineaţa, troienii băgară în cetate „darul” grecilor şi, de bucuria izbânzii, se puseră pe chef şi petrecere.

Peste noapte - când troienii zăceau morţi de băutură - vitejii greci ieşiră din pântecele calului şi deteră foc cetăţii; se întoarse şi armata şi cetatea fu trecută prin foc şi sabie.

O astfel de înşelăciune foloseşte şi diavolul în lupta cea sufletească.

Sticla cu alcool este un „cal troian” al diavolului.

Ispititorul ia sticla de alcool şi o îmbie omului ca pe un „dar”, cu vorbe frumoase: „Noroc bun”, „Doamne-ajută”. Dar pe urmă ce se întâmplă? Noaptea - adică după ce omului i se tulbură mintea - diavolii dau năvală în cetatea sufletului, aprind patimile cele rele şi groaznic prăpăd sufletesc fac.

Ah, câte Troie, câte cetăţi sufleteşti, câte suflete aprinde diavolul cu acest „cal” blestemat!

Este om pe care diavolul nu-l poate cuceri cu multele lui ispite. Atunci o încearcă pe cea mai tare: „calul troian”, sticla de alcool. Şi dacă omul nu bagă de seamă şi primeşte acest „dar” - vai de sufletul lui.

Şi este casă unde diavolul nu poate pătrunde cu una, cu două. Atunci diavolul foloseşte „calul troian”, sticla de alcool. Şi dacă omul nu bagă de seamă şi primeşte acest „dar” - vai de casa lui; prăpăd se alege de ea.

„Aceasta este beţia cea bună!”

„«Nu vă îmbătaţi de vin, întru care este desfrânare, ci vă umpleţi de Duh». Aceasta este beţia cea bună. Ameţeşte-ţi sufletul tău cu Duhul, ca să nu-l ameţeşti cu beţia. Apucă mai înainte cugetul şi gândurile, ca să nu afle loc patima cea neruşinoasă. Pentru aceasta n-au zis: «Împărtăşiţi-vă cu Duh», ci: «Vă umpleţi de Duh». Până sus umple cugetul, ca pe un pahar, de Duhul, ca să nu mai poată să pună ceva diavolul!”

Sf. Ioan Gură de Aur