Povara şi puterea
Traian Dorz - Mărturisirea Strălucita
1 - Nici un părinte înţelept nu-şi încarcă pe fiul său slab poveri sub care s-ar prăbuşi.
Nici un stăpân cuminte nu-şi încarcă asinul său cu sarcini sub care ar cădea...
Nu-ţi încărca nici tu pe soţia ta sau pe ascultătorii tăi, cu poveri prea grele pentru ea,
cu adevăruri prea grele pentru ei.
2 - Greu e Adevărul, rari sunt cei ce pot să-l ridice-n viaţă, pân-la frunte, tot.
De aceea oricine spune, trebuie să ştie şi când să tacă.
Spre a lăsa vreme ca ceea ce s-a spus, să fie înţeles şi păstrat,
să se ridice până la frunte, adică până la înţelegerea cu mintea,
pentru a fi ascultat şi împlinit cu inima.
3 - Ce trist este când de multe ori auzi oameni care nu mai ştiu adevărul tăcerii.
Ei vorbesc şi nu mai ştiu când să tacă.
Încarcă mereu mintea ascultătorilor, până când aceştia nu mai pot purta nimic, ci leapădă şi uită totul.
Aceştia pun peste umerii şi peste inimile slabe poveri sub care cad, - ori pe care le aruncă cu dispreţ.
4 - Frate vestitor al Sfântului Cuvânt, învaţă un lucru: vorbind priveşte-i pe cei care te ascultă.
Priveşte-i şi vei vedea de pe feţele lor şi din ochii lor, dacă mai pot primi sau dacă te mai pot asculta.
Când vezi că nu te mai ascultă, e semn că ai mers prea departe, că ai spus prea mult.
Atunci nu-ţi mai lungi vorbirea ta, chiar dacă crezi că ai mai avea să le spui cine ştie ce adevăruri.
Orice cuvânt va fi mai departe ca un strop turnat peste un vas prea plin: va da peste el şi se va vărsa fără nici un folos.
Ci, dacă de mai înainte, când vezi primele semne că ascultarea lor se clatină, atunci să închei cu grabă.
Şi apoi să taci.
Atunci vei fi mai înţelept. Măcar atunci fii.
5 - Dacă eşti înţelept şi dacă vrei să rămână vreun rod după cuvintele tale, vei înţelege şi vei face aşa.
Ca Domnul Isus. Şi ca ai Lui.
Iar dacă vei fi un neînţelept, vei vorbi zadarnic mai departe ca să ajungi dispreţuit de tot.
Şi de toţi.
6 - Ce nenorocire ar fi în lumea aceasta, dacă n-ar fi o lege a gravitaţiei prin care toate lucrurile să-şi poată păstra echilibrul lor.
Sau dacă n-ar fi lumina, - Soarele - prin care să vedem.
Sau Duhul Adevărului prin care să căpătăm încredinţarea liniştitoare pentru conştiinţele noastre.
Fără aceste binefaceri Dumnezeieşti, viaţa ar fi dacă nu cu neputinţă, dar ceva neînchipuit de grea şi de chinuită.
Încercaţi numai să v-o închipuiţi...
7 - Slăvit să fie Dumnezeul şi Domnul nostru, care mai dinainte de a zidi viaţa, i-a întocmit cadrul şi condiţiile în care să se desfăşoare,
spre a putea fi nu numai cu putinţă de trăit, ci să fie şi atât de frumoasă.
Închipuiţi-vă cum ar fi viaţa pe pământ, dacă totul s-ar fi făcut la întâmplare, fără o înţelepciune desăvârşită care să le orânduiască toate şi totul de mai înainte.
8 - Ce soartă ar avea copilul unei mame oarbe şi nebune?
El s-ar naşte, întâmplător undeva şi cumva,
fără scutece pregătite mai dinainte
şi fără condiţii de curăţenie, de căldură, de adăpost,
şi fără hrană potrivită şi fără grijă ocrotitoare...
- în acest fel lăsat la voia întâmplării, cât ar putea trăi un astfel de copil?
- Oare nu tot aceasta ar fi fost şi soarta omenirii şi a vieţii pe pământ, dacă mama noastră ar fi natura capricioasă şi oarbă?
Şi dacă noi am fi lăsaţi în voia întâmplării?
Sau a „stihiilor”?
9 - Adevărul este Cuvântul şi Voia lui Dumnezeu care aduce mântuirea tuturor şi a fiecăruia.
Această lucrare slăvită şi mântuitoare o descoperă şi o luminează desăvârşit numai Duhul Adevărului.
Lucrarea acestui Duh este încredinţarea.
Locul asupra căruia lucrează El este conştiinţa.
Cuvântul Adevărului ne arată care este Voia lui Dumnezeu,
iar Duhul Adevărului ne încredinţează despre această Voie.
Acolo unde aceste două puteri lucrează împreună, se naşte minunea.
Se descoperă Dumnezeu.
Se Întrupează Hristos.
Şi străluceşte Harul.
Nu este vreo Lucrare a lui Hristos care să fie lipsită de dovada Prezenţei Duhului Său.
Şi unde se mărturiseşte cu adevărat Adevărul, acolo Duhul Adevărului însoţeşte totul pentru inimile sincere, cu încredinţare că este El,
prin dovada pe care o dă conştiinţelor de Prezenţa Sa.
Şi privirilor de roadele Sale.
11 - De aceea ni s-a poruncit: cercetaţi duhurile! Că nu orice duh, este de la Dumnezeu,
fiindcă există în lume şi duhul minciunii. Acesta are ca însuşire mai vizibilă - prefăcătoria.
El vrea să pară totdeauna altceva decât este el, caută să ia totdeauna chipul şi valoarea Adevărului (Ioan 10, 10).
De aceea, cei care îl cred fără să-l cerceteze, sunt pierduţi,
iar cei care îl cercetează şi nu-l mai cred sunt înţelepţi.
Dar numai cei care îl condamnă şi luptă împotriva lui - aceştia sunt din Dumnezeu.
Adică din Adevăr.
12 - După cum toată Lucrarea Fiului a fost pe pământ spre a proslăvi pe Tatăl, tot aşa toată Lucrarea Duhului Sfânt este a-L proslăvi pe Fiul.
Tot ce a spus Fiul era Cuvântul Tatălui... Cuvintele Mele nu sunt ale Mele - a spus El - ci Tatăl Însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc (Ioan 12, 40).
Iar Duhul Sfânt ne aduce aminte ce ne-a spus Hristos.
13 - Tot ce ne învaţă şi ne descopere acum Duhul Sfânt, este Cuvântul şi Voia Domnului Isus Hristos, după cum El Însuşi spune.
Va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi.
Astfel Se arată împreună - Lucrarea Slăvită şi Unică a Sfintei Treimi-Dumnezeu, Făcătorul şi Binefăcătorul nostru,
al tuturor oamenilor şi al fiecăruia dintre noi.
14 - Oricine primeşte pe Fiul Îl primeşte pe Tatăl.
Şi oricine primeşte şi urmează pe Duhul Sfânt, acela proslăveşte pe Cel care L-a trimes de la Tatăl Ceresc, adică pe Hristos, Mântuitorul lumii.
15 - Şi toată această Lucrare a descoperirilor acestor minuni şi taine o face Duhul Sfânt.
Şi ea este proslăvirea lui Hristos, prin care s-a făcut cu putinţă mântuirea lumii
şi transformarea omului din fiu al păcatului în fiu al Luminii.
16 - Cea dintâi dintre Lucrările Duhului Sfânt este convingerea despre păcat. Încredinţarea pe care o dă prin Cuvântul lui Hristos oricărui suflet, că este căzut şi vinovat Judecăţii din pricina păcatului în care a căzut şi a trăit.
Chiar dacă numai un scurt timp i-a fost viaţa pe pământ.
17 - Când cunoştinţa vinovăţiei începe să-l frământe pe om, Duhul Sfânt îl aduce la Hristos cu lacrimi amare şi cu pocăinţă adâncă pentru păcatul de care îşi dă abia acum seama cu groază cât de mare şi cât de greu este într-adevăr, în faţa lui Dumnezeu.
Şi astfel sufletul află răscumpărarea Crucii lui Hristos.
Şi ajunge la naşterea din nou.
18 - Dacă este aşa, atunci tu să ştii că lipsesc din viaţa ta,
suferinţa, dragostea şi rugăciunea.
Iar din predicile tale lipsesc încredinţarea, puterea şi căldura,
adică lipseşte Duhul Sfânt.
La vorbirile Mântuitorului veneau oamenii cu miile şi uitau să plece.
La vorbirile apostolilor Săi, la fel,
pentru că prin viaţa lor sfântă şi ascultătoare de Tatăl, lucrau cu putere Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu,
fiindcă ei trecuseră prin focul suferinţei.
19 - Când Domnul Se va îndura şi va aduce şi în viaţa ta suferinţa şi rugăciunea, atunci să ştii că se va schimba şi vorbirea ta.
Şi roadele ei.
Şi abia atunci acestea vor semăna cu ale lui Isus.
20 - Taina desăvârşită a unirii dintre Dumnezeu şi Cuvântul Său, este desigur Natura Dumnezeiască, Aceeaşi, Unică şi Nedespărţită.
Ei au fost Unul şi Una din Veşnicie,
şi rămân Unul şi Una pentru Veşnicie.
Doar în Timpul scurt şi trecător dintre aceste două Veşnicii, şi pentru Lucrarea Credinţei şi Mântuirii noastre, spre a ne arăta pe înţelesul minţii noastre această Lucrare a Puterii şi Iubirii Sale,
- Dumnezeu a luat Aceste Trei Înfăţişări: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
Ca după cum El ne-a făcut trupeşte după Chipul Său,
- să ne străduim sufleteşte şi noi spre a ne transforma după Asemănarea Lui.
Aşa ne-a devenit cunoscută nouă Taina: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.
Slavă veşnică Numelui Său.
Amin.