Povestea suferinței

Umblau odată Dumnezeu și Sfântul Petru pe pământ prefăcuți în moșnegi. Și, cum mergeau, zise Sfântul Petru lui Dumnezeu:

- Doamne, toate cele ai făcut, numai suferința n-ai poruncit să se facă.

- Dacă vrei, Petre, s-o facem!

Și deodată răsare înaintea Sfântului Petru o arătare de nici el nu știa ce este.

- Asta-i Suferința, Doamne?

- Da, Petre. Ia-o în mână și pune-o unde-i crede.

Ajungând prin niște munți, la un izvor de apă rece, stătură să se răcorească. Sfântul Petru puse arătarea ce făcuse Dumnezeu pe o piatră mare. Dar n-apucă s-o pună bine și stânca se făcu praf și pulbere.

- Ce-i asta, Doamne?

- Ce să fie? Se vede că suferința e mai tare ca piatra, de s-a sfărâmat stânca.

Pornind la drum, Dumnezeu și Sfântul Petru ajunseră la un fierar. Cât au stat de vorbă cu el, Sfântul Petru puse suferința pe un ilău; ilăul se făcu țăndări.

Ieșind de la fierar, Sfântul Petru spuse lui Dumnezeu:

- Ce să facem, Doamne, cu arătarea asta? Nu putem scăpa de ea?

- Mai cearcă, Petre, poate îi găsim și locul ei.

Și cum mergeau, ajung într-un sat, trag la casa unui gospodar. Sfântul Petru întreabă pe Dumnezeu de n-ar fi bine să pună suferința în spatele omului aceluia.

- Cearcă, Petre, și vezi ce are să fie?

Sfântul Petru puse suferința în sânul gospodarului, când dormea.

Așteptă Sfântul Petru să vadă plesnind gospodarul, dar el dormea dus. Suferința nu-l putu dovedi. Așteptă noaptea aceea, așteptă el a doua zi, ca să vadă ce s-a întâmplat omului; dar el, pace! Parcă n-a dat nimic peste dânsul.

I-au murit omului nevasta, copiii, din vite, a sărăcit, dar, pace! De pocnit, ca piatra ori ca fierul, n-a pocnit. Iar suferința, săturându-se de el, s-a dus la alții.

Și oricâte a pățit omul, el s-a arătat mai tare ca piatra ori ca fierul. Și de atunci a rămas vorba veche: „Să nu dea Dumnezeu omului cât poate răbda”.

(După M. Lupescu)