Povestea unui lacom

A fost odată, ca niciodată, a fost odată un om care găsi în ţarina sa o oală mare de pământ. O duse acasă şi o dădu nevestei sale să o cureţe de pământ. Femeia s-apucă de ea cu peria de spălat, dar, îndată ce băgă peria în ea, oala se umplu de perii şi, oricâte perii scotea, altele răsăreau la loc. Adică, oala era năzdrăvană.

Omul se făcu vânzător de perii şi trăia mulţumit cu ce căpăta din vânzarea periilor. Într-o zi, căzu în oală, din întâmplare, un galben de aur. Numaidecât periile se făcură nevăzute şi oala se umplu de galbeni, care nu se mai gătau. Omul tot scoase, tot scoase la galbeni; se făcu putred de bogat şi tot nu se mai lăsa de scos.

În casă avea omul un bunic care tremura de bătrân şi slab ce era. Pe acesta îl puse omul, de la o vreme, să scoată la galbeni. Şi era aspru nepotul cu bunicul. Tot mereu îl ocăra şi îl mustra aspru că e leneş şi nu scoate galbeni destui. „Hei, bătrânule - striga nepotul - ce, iar dormi lângă atâta bunătate ce aşteaptă să o scoţi din oală?”

Într-o zi, puterile îl părăsiră de tot pe bietul bătrân. Căzu pe gura oalei şi muri. Dar, în acea clipă, toţi banii fugiră şi, în locul lor, oala se umplu de bătrâni morţi. Când veni omul, află oala plină de bunici morţi. Ce era să facă? Îi luă şi îi îngropă. Dar, pe când găta cu unii, alţii se iviră în oală şi omul trebui să-i îngroape şi pe aceia, şi apoi pe alţii şi alţii, căci din oală răsăreau bunici morţi întocmai ca periile şi galbenii.

Omul cheltui cu îngropăciunile toţi galbenii ce-i strânsese, şi când dădu şi cel din urmă galben oala se sparse şi omul rămase mai sărac de cum fusese.