Lăcomia

Un om, ce veşnic era nemulţumit cu starea lui, se duse odată în pădure să taie lemne. Pe când tăia şi cârtea, iată doi bătrâni - Dumnezeu şi Sfântul Petru - se apropiară de el, zicându-i:

- Am auzit tânguirea ta. Noi avem puterea să-ţi dăm orice vei gândi şi pofti.

- Apoi, dacă este aşa, zise omul, eu aş vrea să se prefacă în aur orice voi atinge cu mâinile mele.

- Fie voia ta! ziseră bătrânii, şi se făcură nevăzuţi.

De probă, se atinse de un stejar şi îndată se prefăcu în aur. Se apucă apoi şi începu a îmbrăţişa arborii pădurii mânat de lăcomia de a avea aur destul. De la o vreme flămânzi şi se duse să-şi mănânce mămăliga ce o avea de merinde. Dar, cum se atinse de ea, mămăliga se prefăcu în aur şi el rămase flămând. Porni spre casă, zicându-şi: „Voi veni cu carul după aur”. Pe când ajunse, era noapte; nevasta şi copiii se culcaseră. Omul intră plin de bucurie în casă şi, apropiindu-se de patul lor, îi clătină din somn să le spună vestea cea bună. Dar, îndată ce se atinse de ei, nevasta şi copiii se prefăcură în bulgări de aur. Omul, văzându-şi pieriţi pe dragii lui, începu a plânge cu hohot şi a se ruga lui Dumnezeu să-l scape de aur. Bătrânii din pădure se iviră atunci şi scăpară pe om de aur, trezind la viaţă pe soţia şi copilaşii lui.

De atunci, omul acela n-a mai cârtit împotriva sorţii lui.