Predica păsărilor

„Căutaţi la păsările cerului că nici seamănă, nici seceră, nici adună în jitniţe, şi Tatăl Ceresc le hrăneşte pe dânsele. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?” (Mt 6, 26)

Aceste cuvinte le-a spus Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Ce cuvinte scumpe sunt acestea! Ce predică minunată este aceasta! O predică pe care o putem vedea pe tot locul şi în toată vremea. Păsările ne predică într-o limbă minunată.

Un an de zile am stat bolnav într-un sanatoriu unde era şi o lume a păsărilor (sanatoriul din Geoagiu). Acolo, în lumea păsărilor şi a suferinţelor, am văzut mai de-aproape cât de adevărate sunt cuvintele de mai sus ale Mântuitorului.

Păsările cerului ne sunt predică vie în multe privinţe. Întâi, ele ne predică despre cum grijeşte Tatăl Ceresc de ele. Nici un fel de pasăre nu strânge mâncare şi totuşi ele îşi au zilnic hrana lor atât vara, cât şi iarna. Tatăl Ceresc se îngrijeşte şi iarna de hrana lor; şi încă într-un chip minunat.

Eram, în toamnă târziu, la sanatoriu. O vrăbioară mică şi slabă dădea târcoale în jurul ferestrei mele. Probabil era şi bolnavă. Înfăţişarea ei arăta ca atare.

Sărmana, mi-am zis în mine, oare cum va ieşi din iarnă această păsărică mică şi slabă? Păsărica venea regulat, în fiecare dimineaţă, la fereastră. Văzând acest lucru, am luat o nucă, am spart-o şi i-am aruncat-o , de hrană. În cealaltă zi, tot aşa. Şi de atunci, în fiecare dimineaţă şi seară păsărica se prezenta la fereastră, să-i arunc porţia de nucă. Porţia mea de nucă era pâinea ei de toate zilele.

Aşa a mers toată iarna. Sosind primăvara, şi-a luat rămas bun de la mine, apucând calea pădurii şi a câmpiilor, unde găsea hrană bogată.

Ce întâmplare plină de învăţătură! Pentru o păsărică mică şi slabă, iată, Domnul Dumnezeu S-a îngrijit să trimită un salvator, un mântuitor, în persoana mea. Şi pentru noi, cele mai alese făpturi ale Lui, oare bunul Dumnezeu nu se îngrijeşte tot aşa? „Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât păsările?” Ba da, numai că noi nu avem destulă credinţă.

Eu mă gândesc chiar la mine. Zăcând şi eu bolnav, mă gândeam: oare păsărica pe care Domnul a salvat-o prin mine nu-mi este şi mie o predică să am mai multă credinţă şi încredere în Domnul şi Mântuitorul meu?

„Aruncaţi asupra lui Dumnezeu toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi” (1 Petru 5, 7).

Ce solie dulce! Dar noi n-avem credinţă destulă pentru a o trăi.

„Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni” (Ps 54, 25).

Ce încredinţare dulce! Câţi însă o trăiesc?

Cântările păsărilor

Dar păsările cerului ne sunt apoi o predică vie şi prin altceva: prin cântările lor.

Tatăl Ceresc se îngrijeşte de ele, dar, în schimb, şi ele Îl slăvesc neîncetat prin cântările lor. Pădurea e cu adevărat o biserică măreaţă ce răsună de cântecele de slavă ale păsărelelor.

Păsările îşi fac regulat cântările şi rugăciunile lor. În pădurea de la Geoagiu, ascultam în fiecare dimineaţă cântarea lor. Îndată ce se trezesc, înainte de a pleca după hrană, păsările îşi fac utrenia lor de dimineaţă.

Şi seara, tot aşa. Înainte de a se culca, păsările îşi fac vecernia lor. Răsună pădurea de „slujba” lor seara.

Şi de aceea, păsările nu duc lipsă de nimic. Noi însă lucrăm şi asudăm de dimineaţa până seara şi totuşi ducem lipsă de toate. De ce? Pentru că nu „căutăm la păsările cerului”.

Creştinii cei dintâi „căutau la păsările cerului”. Erau şi ei „în fiecare zi în biserică, lăudând pe Dumnezeu” (Fapte 2, 46), de aceea „nu era nici unul printre ei care să ducă lipsă şi un mare dar era peste toţi” (Fapte 4, 33-34).

De ce cântă păsările?

Nu o dată, învăţaţii care cercetează viaţa păsărilor şi-au pus întrebarea: De ce cântă păsările?

Răspunsurile şi părerile au fost şi sunt diferite; la o regulă nu s-a putut ajunge. Singura părere în care s-au întâlnit cu toţii este că: păsările cântă fără să aibă lipsă de nimic; fără să ceară nimic prin cântările lor.

Noi ducem mai departe răspunsul învăţaţilor şi zicem: păsările cântă pentru slava lui Dumnezeu. Este în firea lor să-L laude neîncetat pe Dumnezeu prin cântările lor.

Ce predică, ce lecţie usturătoare ne sunt, şi în privinţa aceasta, păsările cerului! Ele cântă fără să aibă lipsă de nimic. Ele cântă fără să ceară nimic. Ele cântă pentru slava lui Dumnezeu.

Dintre toate vietăţile pământului, parcă nici unele nu folosesc atât de mult cântecul de slavă lui Dumnezeu ca păsările cerului. Oriunde sunt două, trei păsărele, ele înfiripează un ciripit de cântare... ele înalţă un cântec de slavă lui Dumnezeu.

Aşa ar trebui să facem şi noi. Un creştin adevărat ar trebui să petreacă neîncetat în cântări de slavă lui Dumnezeu. Oriunde ne-am întâlni două, trei suflete, ar trebui să înălţăm rugăciuni şi cântări de slavă lui Dumnezeu. Dar noi am uitat tocmai lucrul acesta: am uitat rugăciunea şi cântarea de slavă lui Dumnezeu. Noi „cântăm” numai când avem lipsă de ceva şi ne trebuie ceva. Rugăciunile noastre răsună, de regulă, numai pe timpul bolilor, încercărilor şi necazurilor (când ne merge bine, cântăm prin cele crâşme).

Într-o primăvară am văzut în ţarina unui sat mulţime mare de popor, în frunte cu preoţii şi praporii. Tot poporul stătea în genunchi şi se ruga. Ce lucru frumos era acesta!... Numai că avea şi o mică umbră. Se făcea rugăciune pentru ploaie. Poporul ieşise la rugăciune, aşa-zicând, silit şi biciuit de urgia secetei.

Pasărea în colivie

Am vorbit cu un crescător de canari (păsări ce cântă închise în colivie). Îmi spunea lucruri interesante. Când ies din ouă, canarii sunt şi ei un fel de vrăbii care nu cântă. Pentru a-i îndemna să cânte, li se face o colivie închisă cu totul în trei părţi; deschisă numai într-o parte. Băgat şi izolat în această colivie întunecoasă, canarul începe să cânte. Din ce se încăpăţânează să nu cânte, i se micşorează lumina. Sunt păsări care nu cântă decât închise în colivie.

Cam de specia aceasta suntem şi noi. Noi „cântăm” de regulă numai închişi în „colivie”... numai pe timp de necaz şi încercări.

Mă gândesc chiar la mine. În sanatoriul de la Geoagiu am stat şi eu închis într-un fel de „colivie”. Acasă aveam şase ferestre la casă şi lărgământ destul. Aici am stat într-o cameră mică, cu o singură fereastră, spre pădure. Domnul Dumnezeu m-a închis şi pe mine într-un fel de „colivie”, să mă învăţ a „cânta” mai bine:

Simţindu-mă singur, să cânt singurel:

mai lângă Domnul meu, mai lângă El.

În „coliviile” din Geoagiu și Davos

Slăvit să fie Domnul că m-a băgat în „colivie” ca să învăţ a cânta! O, ce cântări noi am învăţat în „colivia” de la Geoagiu! Şi la Davos, în Elveţia, tot aşa. Numai că această „colivie” de la Davos a fost mai întunecoasă. Pe lângă suferinţă, mai avea şi întunericul străinătăţii.

Slăvit să fie Domnul că m-a ţinut în aceste „colivii”! Căci niciodată n-am „cântat” aşa de frumos ca în „coliviile” acestea. Poate niciodată nu m-am rugat cu atâta duh şi putere ca închis în aceste „colivii”. Şi totuşi, ascultând pe fereastră lumea păsărilor în pădurea de la Geoagiu... mă ruşinam. Eu cântam din „colivie”; ele cântau din libertate. Eu Îl slăveam pe Domnul după ce m-a închis în „colivie”; ele Îl slăveau din libertate.

„Căutaţi la păsările cerului”... Ah, ce predică plină de fior şi de răspundere văd azi în aceste cuvinte ale Mântuitorului!

Privighetoarea orbită

Cine nu cunoaşte cântecul cel fermecat al privighetorii? Ce minunat cântă privighetoarea! Dar ea nu cântă decât noaptea sau, cel mult, pe înserate, când a slăbit lumina.

În colivie i se împuţinează lumina, ca să cânte cât mai mult. Ba s-au aflat unii amatori de păsări cântătoare care au mers mai departe. Au trecut în barbarie. Au stricat ochişorii cei negri ai privighetorii; au orbit-o, pentru ca, simţindu-se într-o veşnică noapte, să cânte şi ziua; să cânte necurmat.

E, desigur, o mare barbarie aceasta. În Anglia, un astfel de amator a fost pedepsit cu temniţă şi cu pedeapsa dispreţului public.

Ca privighetoarea, aşa e şi omul cu viaţa lui cea duhovnicească. De regulă, şi omul cântă numai „noaptea”. Cântă numai în „noaptea” încercărilor şi a suferinţelor. Când se lasă noaptea încercărilor, atunci începe şi omul să „cânte”: se roagă, vorbeşte cu cerul, plânge cu lacrimi de căinţă.

Noaptea încercărilor, noaptea suferinţelor este o noapte tainică şi binecuvântată. Ea face din noi nişte privighetori cântătoare.

Noi nu trebuie să ne speriem de încercări. Noi ar trebui să cântăm şi „ziua”, dar, de regulă, cântăm numai „noaptea”. De aceea încercările şi suferinţele nu ne strică. Dimpotrivă, ne ajută.

Eu mă gândesc la mine şi la viaţa mea. De treizeci de ani trăiesc în noaptea încercărilor şi a suferinţelor. Viaţa mea se trece într-o veşnică „noapte”. Dar e o noapte binecuvântată aceasta. În această noapte am învăţat să cânt. Din această noapte a ieşit Oastea Domnului. Din această noapte au ieşit cântările Oastei.

O Doamne, eu Te rog, ţine-mă până la sfârşit în această noapte, să cânt mereu şi să-i învăţ şi pe alţii să-Ţi cânte Ţie.

Eu dau slavă lui Dumnezeu că au început să cânte „păsările” şi pe pământul ţării mele. Precum aşa de frumos spunea fratele Tudusciuc în poezia „Pasărea noastră”:

Pasăre măiastră, scumpă păsărea,

Bucură-te, soră, nu mai suspina.

Căci ziua şi noaptea, tot cântând mereu,

Ai trezit pe alţii pentru Dumnezeu.

Azi atâtea păsări din întinsul ţării

Ţi-au imitat cântul, cântul deşteptării.

Azi din mii de piepturi se-nalţă duios

O cântare sfântă la Domnul Hristos.

Scumpe păsărele care v-aţi trezit

Şi cântaţi acuma lui Iisus iubit,

Rogu-vă din suflet, păsărele bune,

Înălţaţi la ceruri caldă rugăciune.

Libertatea pițigoiului

Îl cunoaşteţi, desigur. Piţigoiul e o pasăre mică. Are însă această păsărică o însuşire mare, pe care cred că nu o cunoaşteţi.

Prindeţi un piţigoi, închideţi-l într-o colivie şi pândiţi-l pe furiş, să vedeţi ce face. Rece şi trist, îşi înfige ghearele în gât şi stă aşa, covrig, până moare. Se sugrumă.

Mai bine vrea să moară decât să trăiască în robie. Ţine la libertate ca la viaţă. O păsărică atât de mică ţine cu atâta îndârjire la libertatea ei.

Ce pildă de mustrare şi de ruşinare este aceasta pentru noi, creştinii!

Scrie în Evanghelie că tot cel ce face păcatul este un rob al păcatului (In 3, 34), un rob al diavolului. Un creştin stăpânit de patimă este un rob sufletesc şi trăieşte în robie sufletească.

Şi vai, e plină lumea de astfel de robi. Vorba „robul lui Dumnezeu” e o vorbă goală cu care creştinul trăieşte în robia lui „faraon”.

Şi omul nici habar n-are de această robie! Piţigoiul, o făptură atât de mică şi slabă, preferă să moară decât să-şi piardă libertatea şi să trăiască în robie. Dar creştinul - cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu - trăieşte liniştit în robia păcatului şi habar nu are că şi-a pierdut libertatea şi viaţa cea duhovnicească!

Ce lucru grozav!

Păsările cerului și spinii

Tot sunt buni şi spinii la ceva! Ei sunt un adăpost pentru păsărelele cele mici şi slabe. Spinii sunt plini de cuiburi. Aici îşi află adăpost şi scăpare păsărelele cele mici şi slabe. Spinii le sunt o apărare. Păsările cele răpitoare nu pot străbate la cuibuşorul lor. Şi, prin ciripitul lor, micile păsărele parcă dau slavă lui Dumnezeu pentru acest adăpost, pentru aceşti spini.

Spinii încercărilor ne sunt o apărare, un adăpost, o binecuvântare. Prin ei ne apără Domnul de păsările iadului; de ispite şi păcate.

Din mijlocul „spinilor”, din mijlocul necazurilor şi al încercărilor, iese rugăciunea cea tare şi dulce. Din împunsătura spinilor a picurat sângele Domnului. Din spinii suferinţelor şi ai încercărilor picură lacrima cea caldă şi rugăciunea cea fierbinte.