Predica păsărilor
Pr. Iosif Trifa - Căutăți la păsările cerului
„Căutați la păsările cerului că nici seamănă, nici seceră, nici adună în jitnițe, și Tatăl Ceresc le hrănește pe dânsele. Oare nu sunteți voi cu mult mai de preț decât ele?” (Mt 6, 26)
Aceste cuvinte le-a spus Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Ce cuvinte scumpe sunt acestea! Ce predică minunată este aceasta! O predică pe care o putem vedea pe tot locul și în toată vremea. Păsările ne predică într-o limbă minunată.
Un an de zile am stat bolnav într-un sanatoriu unde era și o lume a păsărilor (sanatoriul din Geoagiu). Acolo, în lumea păsărilor și a suferințelor, am văzut mai de-aproape cât de adevărate sunt cuvintele de mai sus ale Mântuitorului.
Păsările cerului ne sunt predică vie în multe privințe. Întâi, ele ne predică despre cum grijește Tatăl Ceresc de ele. Nici un fel de pasăre nu strânge mâncare și totuși ele își au zilnic hrana lor atât vara, cât și iarna. Tatăl Ceresc se îngrijește și iarna de hrana lor; și încă într-un chip minunat.
Eram, în toamnă târziu, la sanatoriu. O vrăbioară mică și slabă dădea târcoale în jurul ferestrei mele. Probabil era și bolnavă. Înfățișarea ei arăta ca atare.
Sărmana, mi-am zis în mine, oare cum va ieși din iarnă această păsărică mică și slabă? Păsărica venea regulat, în fiecare dimineață, la fereastră. Văzând acest lucru, am luat o nucă, am spart-o și i-am aruncat-o , de hrană. În cealaltă zi, tot așa. Și de atunci, în fiecare dimineață și seară păsărica se prezenta la fereastră, să-i arunc porția de nucă. Porția mea de nucă era pâinea ei de toate zilele.
Așa a mers toată iarna. Sosind primăvara, și-a luat rămas bun de la mine, apucând calea pădurii și a câmpiilor, unde găsea hrană bogată.
Ce întâmplare plină de învățătură! Pentru o păsărică mică și slabă, iată, Domnul Dumnezeu S-a îngrijit să trimită un salvator, un mântuitor, în persoana mea. Și pentru noi, cele mai alese făpturi ale Lui, oare bunul Dumnezeu nu se îngrijește tot așa? „Oare nu sunteți voi cu mult mai de preț decât păsările?” Ba da, numai că noi nu avem destulă credință.
Eu mă gândesc chiar la mine. Zăcând și eu bolnav, mă gândeam: oare păsărica pe care Domnul a salvat-o prin mine nu-mi este și mie o predică să am mai multă credință și încredere în Domnul și Mântuitorul meu?
„Aruncați asupra lui Dumnezeu toate îngrijorările voastre, căci El însuși îngrijește de voi” (1 Petru 5, 7).
Ce solie dulce! Dar noi n-avem credință destulă pentru a o trăi.
Ce încredințare dulce! Câți însă o trăiesc?
Cântările păsărilor
Dar păsările cerului ne sunt apoi o predică vie și prin altceva: prin cântările lor.
Tatăl Ceresc se îngrijește de ele, dar, în schimb, și ele Îl slăvesc neîncetat prin cântările lor. Pădurea e cu adevărat o biserică măreață ce răsună de cântecele de slavă ale păsărelelor.
Păsările își fac regulat cântările și rugăciunile lor. În pădurea de la Geoagiu, ascultam în fiecare dimineață cântarea lor. Îndată ce se trezesc, înainte de a pleca după hrană, păsările își fac utrenia lor de dimineață.
Și seara, tot așa. Înainte de a se culca, păsările își fac vecernia lor. Răsună pădurea de „slujba” lor seara.
Și de aceea, păsările nu duc lipsă de nimic. Noi însă lucrăm și asudăm de dimineața până seara și totuși ducem lipsă de toate. De ce? Pentru că nu „căutăm la păsările cerului”.
Creștinii cei dintâi „căutau la păsările cerului”. Erau și ei „în fiecare zi în biserică, lăudând pe Dumnezeu” (Fapte 2, 46), de aceea „nu era nici unul printre ei care să ducă lipsă și un mare dar era peste toți” (Fapte 4, 33-34).
De ce cântă păsările?
Nu o dată, învățații care cercetează viața păsărilor și-au pus întrebarea: De ce cântă păsările?
Răspunsurile și părerile au fost și sunt diferite; la o regulă nu s-a putut ajunge. Singura părere în care s-au întâlnit cu toții este că: păsările cântă fără să aibă lipsă de nimic; fără să ceară nimic prin cântările lor.
Noi ducem mai departe răspunsul învățaților și zicem: păsările cântă pentru slava lui Dumnezeu. Este în firea lor să-L laude neîncetat pe Dumnezeu prin cântările lor.
Ce predică, ce lecție usturătoare ne sunt, și în privința aceasta, păsările cerului! Ele cântă fără să aibă lipsă de nimic. Ele cântă fără să ceară nimic. Ele cântă pentru slava lui Dumnezeu.
Dintre toate vietățile pământului, parcă nici unele nu folosesc atât de mult cântecul de slavă lui Dumnezeu ca păsările cerului. Oriunde sunt două, trei păsărele, ele înfiripează un ciripit de cântare... ele înalță un cântec de slavă lui Dumnezeu.
Așa ar trebui să facem și noi. Un creștin adevărat ar trebui să petreacă neîncetat în cântări de slavă lui Dumnezeu. Oriunde ne-am întâlni două, trei suflete, ar trebui să înălțăm rugăciuni și cântări de slavă lui Dumnezeu. Dar noi am uitat tocmai lucrul acesta: am uitat rugăciunea și cântarea de slavă lui Dumnezeu. Noi „cântăm” numai când avem lipsă de ceva și ne trebuie ceva. Rugăciunile noastre răsună, de regulă, numai pe timpul bolilor, încercărilor și necazurilor (când ne merge bine, cântăm prin cele crâșme).
Într-o primăvară am văzut în țarina unui sat mulțime mare de popor, în frunte cu preoții și praporii. Tot poporul stătea în genunchi și se ruga. Ce lucru frumos era acesta!... Numai că avea și o mică umbră. Se făcea rugăciune pentru ploaie. Poporul ieșise la rugăciune, așa-zicând, silit și biciuit de urgia secetei.
Pasărea în colivie
Am vorbit cu un crescător de canari (păsări ce cântă închise în colivie). Îmi spunea lucruri interesante. Când ies din ouă, canarii sunt și ei un fel de vrăbii care nu cântă. Pentru a-i îndemna să cânte, li se face o colivie închisă cu totul în trei părți; deschisă numai într-o parte. Băgat și izolat în această colivie întunecoasă, canarul începe să cânte. Din ce se încăpățânează să nu cânte, i se micșorează lumina. Sunt păsări care nu cântă decât închise în colivie.
Cam de specia aceasta suntem și noi. Noi „cântăm” de regulă numai închiși în „colivie”... numai pe timp de necaz și încercări.
Mă gândesc chiar la mine. În sanatoriul de la Geoagiu am stat și eu închis într-un fel de „colivie”. Acasă aveam șase ferestre la casă și lărgământ destul. Aici am stat într-o cameră mică, cu o singură fereastră, spre pădure. Domnul Dumnezeu m-a închis și pe mine într-un fel de „colivie”, să mă învăț a „cânta” mai bine:
Simțindu-mă singur, să cânt singurel:
mai lângă Domnul meu, mai lângă El.
În „coliviile” din Geoagiu și Davos
Slăvit să fie Domnul că m-a băgat în „colivie” ca să învăț a cânta! O, ce cântări noi am învățat în „colivia” de la Geoagiu! Și la Davos, în Elveția, tot așa. Numai că această „colivie” de la Davos a fost mai întunecoasă. Pe lângă suferință, mai avea și întunericul străinătății.
Slăvit să fie Domnul că m-a ținut în aceste „colivii”! Căci niciodată n-am „cântat” așa de frumos ca în „coliviile” acestea. Poate niciodată nu m-am rugat cu atâta duh și putere ca închis în aceste „colivii”. Și totuși, ascultând pe fereastră lumea păsărilor în pădurea de la Geoagiu... mă rușinam. Eu cântam din „colivie”; ele cântau din libertate. Eu Îl slăveam pe Domnul după ce m-a închis în „colivie”; ele Îl slăveau din libertate.
„Căutați la păsările cerului”... Ah, ce predică plină de fior și de răspundere văd azi în aceste cuvinte ale Mântuitorului!
Privighetoarea orbită
Cine nu cunoaște cântecul cel fermecat al privighetorii? Ce minunat cântă privighetoarea! Dar ea nu cântă decât noaptea sau, cel mult, pe înserate, când a slăbit lumina.
În colivie i se împuținează lumina, ca să cânte cât mai mult. Ba s-au aflat unii amatori de păsări cântătoare care au mers mai departe. Au trecut în barbarie. Au stricat ochișorii cei negri ai privighetorii; au orbit-o, pentru ca, simțindu-se într-o veșnică noapte, să cânte și ziua; să cânte necurmat.
E, desigur, o mare barbarie aceasta. În Anglia, un astfel de amator a fost pedepsit cu temniță și cu pedeapsa disprețului public.
Ca privighetoarea, așa e și omul cu viața lui cea duhovnicească. De regulă, și omul cântă numai „noaptea”. Cântă numai în „noaptea” încercărilor și a suferințelor. Când se lasă noaptea încercărilor, atunci începe și omul să „cânte”: se roagă, vorbește cu cerul, plânge cu lacrimi de căință.
Noaptea încercărilor, noaptea suferințelor este o noapte tainică și binecuvântată. Ea face din noi niște privighetori cântătoare.
Noi nu trebuie să ne speriem de încercări. Noi ar trebui să cântăm și „ziua”, dar, de regulă, cântăm numai „noaptea”. De aceea încercările și suferințele nu ne strică. Dimpotrivă, ne ajută.
Eu mă gândesc la mine și la viața mea. De treizeci de ani trăiesc în noaptea încercărilor și a suferințelor. Viața mea se trece într-o veșnică „noapte”. Dar e o noapte binecuvântată aceasta. În această noapte am învățat să cânt. Din această noapte a ieșit Oastea Domnului. Din această noapte au ieșit cântările Oastei.
O Doamne, eu Te rog, ține-mă până la sfârșit în această noapte, să cânt mereu și să-i învăț și pe alții să-Ți cânte Ție.
Eu dau slavă lui Dumnezeu că au început să cânte „păsările” și pe pământul țării mele. Precum așa de frumos spunea fratele Tudusciuc în poezia „Pasărea noastră”:
Pasăre măiastră, scumpă păsărea,
Bucură-te, soră, nu mai suspina.
Căci ziua și noaptea, tot cântând mereu,
Ai trezit pe alții pentru Dumnezeu.
Azi atâtea păsări din întinsul țării
Ți-au imitat cântul, cântul deșteptării.
Azi din mii de piepturi se-nalță duios
O cântare sfântă la Domnul Hristos.
Scumpe păsărele care v-ați trezit
Și cântați acuma lui Iisus iubit,
Rogu-vă din suflet, păsărele bune,
Înălțați la ceruri caldă rugăciune.
Libertatea pițigoiului
Îl cunoașteți, desigur. Pițigoiul e o pasăre mică. Are însă această păsărică o însușire mare, pe care cred că nu o cunoașteți.
Prindeți un pițigoi, închideți-l într-o colivie și pândiți-l pe furiș, să vedeți ce face. Rece și trist, își înfige ghearele în gât și stă așa, covrig, până moare. Se sugrumă.
Mai bine vrea să moară decât să trăiască în robie. Ține la libertate ca la viață. O păsărică atât de mică ține cu atâta îndârjire la libertatea ei.
Ce pildă de mustrare și de rușinare este aceasta pentru noi, creștinii!
Scrie în Evanghelie că tot cel ce face păcatul este un rob al păcatului (In 3, 34), un rob al diavolului. Un creștin stăpânit de patimă este un rob sufletesc și trăiește în robie sufletească.
Și vai, e plină lumea de astfel de robi. Vorba „robul lui Dumnezeu” e o vorbă goală cu care creștinul trăiește în robia lui „faraon”.
Și omul nici habar n-are de această robie! Pițigoiul, o făptură atât de mică și slabă, preferă să moară decât să-și piardă libertatea și să trăiască în robie. Dar creștinul - cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu - trăiește liniștit în robia păcatului și habar nu are că și-a pierdut libertatea și viața cea duhovnicească!
Ce lucru grozav!
Păsările cerului și spinii
Tot sunt buni și spinii la ceva! Ei sunt un adăpost pentru păsărelele cele mici și slabe. Spinii sunt plini de cuiburi. Aici își află adăpost și scăpare păsărelele cele mici și slabe. Spinii le sunt o apărare. Păsările cele răpitoare nu pot străbate la cuibușorul lor. Și, prin ciripitul lor, micile păsărele parcă dau slavă lui Dumnezeu pentru acest adăpost, pentru acești spini.
Spinii încercărilor ne sunt o apărare, un adăpost, o binecuvântare. Prin ei ne apără Domnul de păsările iadului; de ispite și păcate.
Din mijlocul „spinilor”, din mijlocul necazurilor și al încercărilor, iese rugăciunea cea tare și dulce. Din împunsătura spinilor a picurat sângele Domnului. Din spinii suferințelor și ai încercărilor picură lacrima cea caldă și rugăciunea cea fierbinte.