Primirea și darea
Traian Dorz - Pășunile Dulci
1 - Numai dacă omul este un nebun sau un nepăsător, își închipuie că tot ce are el este al lui.
Acel om aruncă nepăsător și cheltuiește vinovat, ceea ce nu este al său.
Și pentru care nu vrea să se mai gândească deloc că va trebui să răspundă.
Însă omul înțelept și chibzuit știe că nici el nu este al său. Și se va purta cu toate totdeauna așa ca să poată da socoteală oricând Adevăratului Stăpân.
2 - Ce minunat, ce binecuvântat și ce strălucit este acel suflet care nu-și păstrează pentru sine decât partea puțină ce i se cuvine, doar cea de care are strictă nevoie, din ceea ce i s-a dat.
Iar cea mai mare parte o dă spre ceilalți, pentru care a primit-o.
Ca robul înțelept pe care l-a pus Stăpânul său peste slugile Sale... ca să le dea (Matei 24, 45-51).
3 - Celor iubiți ai Lui, pentru că ei știu să pună totul în slujba mângâierii, Dumnezeu le face parte neîncetat de mângâiere.
Le da ocazii s-o împartă altora, spre a avea totul pentru veșnicie. Căci ei știu că nu avem decât ceea ce dăm altora.
Din câte am cunoscut trăind pe lume, n-am aflat un mai mare har decât aceasta.
4 - Așa trebuie să fie privit și primit harul de a suferi: ca cea mai rară și mai sfântă ocazie, de a aduce lui Dumnezeu jertfa cea mai înaltă,
slujba cea mai aleasă,
mărturia cea mai slăvită.
Și cea mai vrednică de El. Așa cum a dus-o, Fiul Său Preaiubit.
5 - Când harul Domnului este cu noi, iar noi suntem în chip înalt uniți cu El - așa cum este unită jertfa cu focul care o mistuiește,
- atunci dragostea lui Dumnezeu Tatăl este nu numai puterea care se revarsă din belșug pentru noi, spre a avea o neîntreruptă biruință,
ci este și plăcerea pe care o simțim, bucuria pe care o trăim, strălucirea feței și mortificarea simțurilor trupești,
- în ceasul acestor slujiri de laudă a slavei Lui...
6 - Așa au înțeles primii creștini harul Domnului nostru Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh.
De aceea vremea lor, istoria lor și slujba lor, a fost, a rămas și va fi veșnic atât de strălucită și de binecuvântată pentru Dumnezeu
- și pentru noi.
7 - Binecuvântările felurite ale lui Dumnezeu sunt date numai în Locurile Cerești, în Hristos.
Adică în acele stări înalte pe care le atinge sufletul prin împărtășirea unității lui depline cu Hristos.
8 - Câtă vreme stai într-o groapă, desigur că trăiești și în întuneric. Și în mirosuri grele.
Când te ridici însă, pe un munte, ai din belșug și soare și lărgământ și aer curat...
Așa este și cu litera și cu Duhul.
9 - Și după cum starea de jos le cuprinde pe toate cele legate de ea,
tot așa și starea de Sus le cuprinde pe celelalte.
Ele sunt acolo, - și noi trăim în unele sau altele, după cum ne este starea noastră sufletească.
10 - Ce tristă priveliște este un creștin lipsit de binecuvântări!
Lipsit de puterea curăției și de bucuria rugăciunii,
lipsit de nădejdea slavei și de roadele Duhului, adică de toate feluritele binecuvântări care fac chipul să strălucească,
inima să tresalte,
viața să rodească,
11 - Înălțimile cerești pline de soare, sunt atât de apropiate, dar aripile bietului creștin lumesc cu care ar putea ușor să zboare prin aceste înălțimi, zac fără vlagă și fără putere, târându-și-le pe pământ,
prin praful
și prin noroiul sărăciei și deșertăciunilor sufletești.
12 - Ce tristă înfățișare este un vultur care își târăște uriașele lui aripi pe jos, în disprețul găinilor care râcâie prin gunoaie!
Așa suntem noi, când nu suntem unde ar trebui și cum am putea să fim - în înălțimile și în Harul Domnului Isus Hristos.
13 - Taina trăirii noastre în locurile cerești în Hristos Isus este atingerea stării de sfințire a întregii noastre ființe.
A întregii noastre ființe, atât cea văzută, cât și cea lăuntrică, - dar mai ales a celei ascunse.
Când Hristos Domnul locuiește din belșug în noi, atunci Prezența Lui sfințește întreagă ființa noastră,
atât conștientul cât și subconștientul și inconștientul nostru.
14 - Ființa noastră este ca o stâncă înfiptă adânc în apă. O parte este afară, o parte sub apă, iar o parte și mai adâncă în pământul de sub apă.
Partea dinafară este ceea ce se vede de departe.
Partea din apă, este ceea ce se vede mai greu,
iar partea din adâncimi, este ceea ce nu se poate vedea.
15 - Fiecare le avem aceste trei părți: trupul, sufletul și duhul nostru, - trei părți ale aceleași ființe.
Când suntem în Hristos, adică în starea cerească, în butucul Vieții, în marea luminii sfințitoare, toate aceste trei părți ale ființei noastre sunt pătrunse de Harul Dumnezeiesc.
16 - Nu poți fi cu o parte într-un loc, iar cu cealaltă într-altul.
Nimeni care în cele văzute trăiește în păcat, nu poate să aibă nici în cele nevăzute decât păcat.
La fel cine în cele ascunse Îl are pe Hristos, acesta nu se poate să nu se arate luminos și în cele dinafară.
17 - Omul duhovnicesc este acela care ajunge ca nici în cea mai adâncă parte a ființei sale, Satana să nu mai aibă nimic din al său.
Un astfel de om își are curate și sfinte în întregime și visele și reflexele sale, care izvorăsc din inconștient.
Această stare este sfințirea adevărată și întreagă a ființei sale.
18 - Un lucru bun poate fi bun pe-o parte sau bun întreg.
Tot așa cum noi putem avea o sărăcie de credință, sau o credință din belșug.
O viață săracă în Hristos, sau o viață îmbelșugată,
- dar nu-i totuna dacă suntem bolnavi sau suntem sănătoși,
dacă avem puțin sau trăim cu plinătate,
dacă înaintăm biruitori, sau ne târâm înfrânți.
19 - Numai acela care a ajuns desăvârșit în credință și în faptă,
în cunoștință și în înfrânare,
în răbdare și în evlavie,
în dragoste și în orice lucru și cuvânt bun,
- acela și poate face în felul voit de Dumnezeu, Voia Lui.
20 - Precum o mamă iubitoare strânge în lada de zestre a fetei sale cele mai frumoase lucruri - și le păstrează sub cheia ei, în cea mai ascunsă grijă iubitoare, pregătite pentru ziua nunții fetei,
- tot așa face Hristos pentru noi, - precum este și scris:
Doamne Isuse, ajută-ne s-o dobândim cu bucurie, toți cei ce dorim după ea.
Amin.