Rezolvarea problemei mântuirii

(...) De aseară, începând de la orele nouă, și până la unu noaptea, au tot curs mereu cuvintele Domnului, învățătura Domnului. Cel puțin, ultima parte a adunării de aseară, în mod deosebit, parcă a completat toate golurile. Așa cum o ploaie binecuvântată, în urma unei arșițe de soare, acoperă toată [lipsa de apă] și face ca sămânța fiecărui fir de iarbă din pământ să pornească din nou voioasă spre soare, tot la fel vorbirea de aseară a completat toate golurile și n-a mai rămas nimic [lipsă]. Numai cei care au avut urechi de auzit să audă.

Parcă nici n-ar mai fi fost nevoie astăzi de o altă adunare, de alte vorbiri, de o nouă întâlnire. Dar fiindcă ne-a fost rezervat timpul acesta și ne putem folosi de el din plin, fiecăruia, după cum i-a fost dat îndemnul prin Duhul lui Dumnezeu, dacă a avut de spus câte ceva, i s-a rezervat un pic de timp pentru lucrul acesta. Și aș vrea, cu ocazia aceasta, doar să amintesc câteva lucruri, deși s-au spus de atâtea ori și pentru fiecare dintre noi nu sunt necunoscute.

În Evanghelia după Ioan, în capitolul 3, se găsește acolo o discuție foarte frumoasă între un învățător al legii de pe vremea aceea când Domnul era pe pământ și Domnul Iisus. Învățătorul acesta de lege, omul acesta care cunoștea toate prerogativele legii din vremea aceea, a văzut el, pe undeva, că religiozitatea lui nu-i era de-ajuns, pentru că cu aceasta nu se putea ajunge în cer. Mânat și mișcat de gândul acesta, într-o noapte își ia pe inimă îndemnul și pleacă la Domnul Iisus. (...) S-a dus noaptea... De ce a ales lucrul acesta? Să nu fie văzut, să nu fie observat de prea mulți. A socotit că, în singurătatea nopții, ceea ce va putea el discuta cu învățătorul venit de la Dumnezeu îi va fi de folos și îi va fi absolut necesar, pentru ca el să-și poată îndrepta pașii spre țintă. Și în noaptea aceea își găsește răspunsul-cheie, rezolvarea problemei lui, în întâlnirea cu Domnul Iisus.

Când ajunge acolo, chiar lucrul acesta Îl întreabă: „Învățătorule, știu că ești un om venit de la Dumnezeu și că nimeni nu învață și nimeni nu arată lucrurile așa cum le arăți Tu. Iată ce am venit să Te întreb, iată ce Te rog spune-mi, ce se poate face, ce se poate petrece cu omul pe pământ ca să moștenească împărăția lui Dumnezeu?”. Domnul Iisus nu stă prea mult pe gânduri și de-odată ia „creionul” și trage linie dreaptă, spunându-i: „Ce este născut din carne este carne, iar ce este născut din Duhul este lucrarea lui Dumnezeu”. zice: „Trebuie”. Și „trebuie” acesta este o condiție între viață și moarte. „Trebuie să vă nașteți din nou; trebuie să te naști din nou. Dacă cineva nu se naște din nou nu poate vedea împărăția lui Dumnezeu”. Această condiție i-a fost pusă în noaptea aceea lui Nicodim; și condiția aceasta a rămas valabilă pentru fiecare suflet care trebuie să se întoarcă la Dumnezeu și care trebuie să moștenească viața veșnică. „Trebuie să vă nașteți din nou. Trebuie să ne naștem din nou.

Nașterea aceasta din nou are o cu totul altă formă. Și dacă nașterea firească nu se petrece în lume fără dureri trupești, nici nașterea sufletească nu [se petrece] fără dureri sufletești. Și dacă nașterea firească – atunci când un copil apare pe lume - produce atâta durere în jurul ei, pentru o clipă, cu atât mai mult când e vorba de nașterea sufletească.

Și Nicodim avea nevoie de lucrul acesta, și noi toți avem nevoie. Trebuie să ne naștem din nou. Nașterea din nou vine prin Cuvântul și prin Duhul lui Dumnezeu. Nașterea firească noi am primit-o de la părinții noștri. Și ceea ce s-a născut din carne este came; dar carnea și sângele nu pot moșteni Împărăția lui Dumnezeu și putrezirea nu poate moșteni neputrezirea. Este vorba de o condiție, este vorba de o lucrare, este vorba de o transformare a omului. Noi, dacă ne-am născut din părinții noștri, ne-am născut în chip firesc, dar tot morți. Apostolul Pavel face o declarație în privința aceasta în Epistola către Efeseni, în capitolul 2, începând cu versetul 1 , și spune chiar așa: „Voi erați morți în păcatele și-n greșelile voastre pe care le aveați și le moșteneați de la părinții voștri”. Deci am fost născuți din părinții noștri, dar am fost morți în păcatele și-n fărădelegile noastre. Și din păcatele noastre și din fărădelegile noastre, trebuia să [ajungem] la o nouă naștere; și nașterea aceasta din nou este transformarea omului.

Sfântul Ioan Gură de Aur, explicând cuvintele Apostolului Pavel, spune în felul următor: „Pe măsură ce omul nostru din afară se dezbracă, omul nostru cel dinăuntru se înnoiește zi de zi”. Și pentru că la lucrul acesta trebuie să contribuie Duhul lui Dumnezeu, El L-a trimis în inima noastră pe Duhul Fiului Său. Prima dată L-a trimis pe Domnul Iisus în persoană; și după ce Domnul Iisus pleacă de pe pământ, ne trimite înlocuitorul Său, pe Duhul Sfânt, Călăuza care să rămână cu noi, care să lucreze la nașterea noastră din nou pentru transformarea noastră, pentru schimbarea noastră de pe pământ. Ca să putem ajunge la stabilitatea și la lucrarea aceea despre care a fost vorba aseară ca să ajungem a fi mireasa Domnului Iisus. Adică logodnica Lui, care să ne pregătim pentru întâmpinarea Lui atunci când El va veni.

Dar pentru lucrul acesta se cere muncă, se cere stăruință, se cer lacrimi, se cere jertfă, se cere sudoare. Ne aducem aminte de femeia cananeancă, cum s-a dus în fața Domnului și n-a [acceptat] să se întoarcă înapoi fără un rezultat deplin primit din partea Domnului. Femeia cananeancă ajunge și-I spune Domnului: „Doamne, fie-Ți milă de fiica mea, căci grozav se chinuiește”. Domnul, la prima vedere, pare că o respinge. La prima vedere, pare că nu are nici o treabă cu ea. Îi spune: „Nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel. Ce am eu a face cu tine? Nu poți să iei pâinea din gura copiilor și s-o arunci câinilor”. Într-adevăr, ea ar fi putut să dea înapoi. Ea ar fi putut să se simtă complet dezarmată; dar n-a dat înapoi. Ea ar fi putut în clipa aceea - văzând că Domnul o respinge cu cuvinte ca acestea - să se întoarcă și să spună: „N-am rezolvat problema pentru care am venit”. Dar, dimpotrivă, ea insistă și spune: „Doamne, e adevărat. Nu se cuvine să iei pâinea din gura copiilor și s-o dai câinilor. Dar și câinii se satură din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor”. Domnul Se întoarce către ea; a stârnit-o la gelozie și mai mult. A vrut să vadă până unde merge [dragostea] ei pentru copilul ei. Și atunci Domnul îi spune: „Da, într-adevăr, ai dreptate. Dacă e așa, M-ai biruit de data aceasta. Fie ție după credința ta”. Și fiica acelei femei s-a vindecat chiar în clipa când Cuvântul Domnului a ieșit din gura Lui.

Un al doilea exemplu, tot așa de asemănător, este cu sutașul din Evanghelie. Sutașul nu s-a dus pentru el. Nu s-a dus nici pentru vreun fecior de-al lui, pentru vreo fiică de-a lui; el s-a dus pentru sluga lui. Dar n-a pregetat să stea în fața Domnului și n-a căutat să dea înapoi până nu și-a văzut problema rezolvată. El se duce la Domnul și-I spune: „Învățătorule, sluga mea amar se chinuiește”. Domnul îi spune: „Am să vin și am să-l vindec”. Sutașul, de data aceasta, ia o nouă poziție. Zice: „Nu-i nevoie să intri. În primul rând, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu. Dar sunt sigur că, dacă vei spune un singur cuvânt, sluga mea se va tămădui. Căci și eu, la rândul meu, am oameni supuși și unuia, dacă îi spun: «Du-te!», se duce; altuia, dacă îi spun: «Vino!», vine și în felul acesta lucrul se face. Deci sunt încredințat că și Tu, dacă vei spune un singur cuvânt, sluga mea se va tămădui”. Domnul Se uită în ochii acestui sutaș și spune către mulțimea care-L asculta: „Amin grăiesc vouă, nici în Israel n-am întâlnit atâta credință”. Și-i spune atunci sutașului: „Să-ți fie ție după credința ta”. Și sluga lui s-a tămăduit în ceasul acela.

Socotesc că, dacă la noi întârzie rezolvarea problemei mântuirii sufletului nostru, de multe ori întârzie și din pricina aceasta că noi nu venim în fața Domnului. Sau, când venim în fața Sa, nu insistăm, nu stăruim ca femeia cananeancă și ca sutașul, până să primim rezultat la dorința noastră sinceră pentru rezolvarea problemei noastre.

În rândurile meditațiilor [fratelui Traian Dorz] este vorba de un cetățean care, atunci când a fost tras la răspundere pentru nădejdea care era pusă în el, în fața celor care-l interogau a spus doar atât:

- Nu pot să mă las de lanț.

Atunci procurorul, uitându-se la el, îl întreabă:

- Ce lanț? Nu te-a legat nimeni!

- Nu pot să mă las de lanț!

- Ce lanț? Cine te-a legat?

- Nu pot să mă las de lanțul moșilor și strămoșilor mei.

Părintele Iosif zice undeva: „N-am vrut să fiu decât o verigă sănătoasă în lanțul acesta, prin care să las celor care vin în urma mea o lucrare durabilă, care să meargă până în ziua revederii și întâlnirii noastre odată pentru totdeauna cu Domnul. Și pentru că Părintele Iosif a avut menirea aceasta din partea lui Dumnezeu și a simțit pe inima și pe sufletul lui lucrarea aceasta desfășurată din partea lui Dumnezeu, prin Duhul lui Dumnezeu, el, în cartea aceea pe care o cunoașteți majoritatea dintre frățiile voastre, „Ce este Oastea Domnului”, acolo unde arată despre lucrarea pe care o fac moara și piticul, spune: „Pare că prin opinteli omenești merge moara aceasta. Dar nu este adevărat. Moara merge prin revărsarea apei Duhului Sfânt. Revărsarea apei Duhului Sfânt a făcut ceea ce vedem și auzim noi de atâția ani și până în prezent”.(...)

Dragii noștri, noi toți suntem lucrarea Duhului Sfânt. Suntem roadele acestui „pitic” care a știut să lucreze la moara aceasta minunată. Și undeva spune acolo: „Prin părțile Elveției existau niște mori de vânt care atunci când nu bătea vântul o perioadă de timp [se opreau, iar] oamenii erau supuși pieirii, fiindcă nu aveau unde să-și macine boabele. Și dacă în timpul nopții începea să pornească vântul, oamenii se duceau la morar și-i spuneau: „Scoală-te, morarule, și macină, căci altfel murim de foame”. Și morarul trebuia să se scoale și să facă lucrul acesta. Și zice părintele: „Eu nu zic că am fost altceva pentru voi, decât un om care am căutat să macin boabele care au venit la moară și să vi le trimit vouă în țară, ca să aveți hrana necesară”. Însă tot el spune mai jos: „Nu uitați un lucru: că vântul prea tare dărâmă moara, iar vântul prea slab îl lipsește pe morar de lucru. Eu personal, care lucrez în această redacție de atâția ani de zile, am nevoie de rugăciunile voastre, am nevoie ca voi să mă susțineți, pentru ca lucrul lui Dumnezeu să poată merge înainte”. (...)

Lucrarea Oastei Domnului vine de acolo: de la revărsarea apei Duhului Sfânt. Pornită de acolo, merge și își continuă lucrarea așa cum o vedem. Am fi avut fericita posibilitate să vedem și să auzim lucrul acesta cu urechile [noastre] și să le putem vedea cu ochii noștri.

Și acum, ca încheiere, mai vreau să spun doar câteva lucruri. Pechea, Pechea!... De câtă vreme a așteptat o sărbătoare ca aceasta... Știe Dumnezeu câte lacrimi s-au vărsat, câți genunchi au stat la pământ și câtă insistență și stăruință a fost - ca și din partea femeii cananeence când a așteptat - ca să primească rezultatul rugăciunii. Și l-au primit! Ne cunoaștem cu frații de aici de mai bine de treizeci de ani. Însă eu, personal, vă pot spune: o adunare asemenea acesteia n-a fost niciodată. Aseară, un frate - care este aici și el - zice: „Sunt de vreo cincizeci de ani pe linia Lucrării Încă din autogară din Galați îmi spune: „Eu nu l-am văzut niciodată pe fratele [Traian]. Aș fi mulțumit măcar să-l văd, nu să dau și mâna cu el”. Însă a reușit să facă lucrul acesta. Și au fost și alte suflete care au fost mulțumite de același lucru. De aceasta, privilegiul acesta, care ne-a fost hărăzit și hotărât din partea lui Dumnezeu mai dinainte de a fi noi născuți pe lume, ca să ne putem vedea cu toții, să ne putem asculta cu toții, să-l prețuim și să-l socotim venit întocmai din partea lui Dumnezeu pentru vremea aceasta. Cine știe pentru care motiv e lucrul acesta... Așa cum fratele [Traian] a spus aseară: „S-ar prea putea să fie unul dintre ultimele evenimente petrecute în felul acesta”.

Și s-ar prea putea întâmpla... Cu fratele Popa Petru [de la Batiz - n.n.] nu ne-am mai putut vedea. Cu fratele Stănilă, pe care l-am văzut ultima dată la Corocăiești, nu ne-am mai putut vedea... Și, rând pe rând, frații se duc acasă. Se duc acolo în cortul binecuvântat unde-i așteaptă Stăpânul nostru și al lor. Și nu-i vom mai vedea. Vor rămâne amintirile... și ne vom hrăni cu amintirile. Într-adevăr, un proverb spune: „Amintirile trezesc. amintiri”. Dar nu-i de-ajuns...

Ne-am văzut astăzi? Ne-am bucurat astăzi? Am putut scăpa o lacrimă împreună astăzi? Să-I mulțumim Domnului pentru lucrul acesta! El a răspuns cererilor noastre. Și Domnul să ne ajute să-I rămânem credincioși până în ziua când va trebui să ne întâlnim cu El și să primim fiecare - după munca, după truda și după lupta noastră - răsplata pe care a gătit-o El pentru fiecare dintre noi.

La aceasta să ne ajute Domnul! Amin. Slăvit să fie Domnul!