Robia lui Faraon - robia lui Satana

Când am ieşit din şcoli, ştiam din doică-n doică toată istoria biblică. Ştiam din istoria israelienilor cu toate amănuntele ei. Dar nu ştiam înţelesul cel adânc ce este în această istorie. La noi - în şcolile cele mari şi cele mici - se face greşeala de a se da numai oasele goale ale întâmplărilor biblice. Însă în corpul cel mare şi viu al Bibliei, aceste oase îşi au viaţa lor, îşi au înţelesul şi legătura lor. Biblia nu este un schelet gol de întâmplări istorice, ci este un corp viu. Scheletul ei, întâmplările istorice din ea sunt acoperite de carne, de vine, de sânge, de viaţă. În această parte trebuie să se aplece citirea şi cunoaşterea Bibliei.

În acest înţeles, vom începe şi noi cu istoria călătoriei israelienilor spre Canaan.

Patru puncte are această călătorie:

1 - Robia din Egipt;

2 - Scăparea din robie;

3 - Drumul spre Canaan;

4 - Intrarea în Canaan.

Le vom cerceta pe rând.

Grea şi cumplită era robia israelienilor în Egipt. Atunci egiptenii au adus pe copiii lui Israel la aspră robie. Le-au făcut viaţa amară prin lucrări grele de lut şi cărămizi, şi prin tot felul de lucrări de pe câmp... astfel au zidit ei cetăţile Pitom şi Ramses şi în toate muncile acestea, erau fără nici un pic de milă (Exod 1, 11, 14).

Israelienii făceau cărămizi pentru palatele şi piramidele lui Faraon. Prin Egipt se mai văd şi azi urmele acestei iobăgii. Piramidele la care au lucrat israelienii, mai dăinuiesc şi azi. Le-am văzut când am fost în călătoria la Ierusalim şi văzându-le m-am înfricoşat. Sunt nişte zidiri uriaşe care au stors vlaga şi puterile unor popoare întregi.

Robia israelienilor închipuia robia sufletească cea mare şi grea în care a căzut omenirea după căderea lui Adam. După înfrângerea din Grădina Edenului, lumea şi oamenii au încăput sub iobăgia şi tirania lui Satana. Mii de ani a stat omenirea în robia şi tirania acestui Faraon cumplit. În suflete trăia însă nădejdea unei mântuiri... trăia făgăduinţa unui Mesia, unui mântuitor care la plinirea vremurilor a şi sosit.

Dar în icoana aceasta nu este numai Adam şi mântuirea lumii, ci sunt şi eu şi tu, cititorule. La noi se vorbeşte prea mult despre Adam şi mântuirea lumii şi prea puţin despre mântuirea mea şi a altora.

Robia lui Faraon închipuie, în chip duhovnicesc, robia diavolului Faraon, robia păcatului. A trăi şi a stărui în păcat înseamnă a trăi în robia diavolului Faraon, înseamnă a petrece lângă cuptoarele lui şi a-i face zilnic un anumit număr de cărămizi, de păcate.

Şi eu şi tu, fratele meu, purtăm în noi icoana robiei din Egipt. Păcatul şi patimile cele rele ne bagă şi pe noi într-o robie sufletească grea şi fioroasă. Când apuci cu patimile şi păcatele, ajungi în robia şi tirania diavolului Faraon. Vai, ce robie grozavă este aceasta şi ce de oameni sunt în ea!

Despre această robie a zis Domnul Isus: Amin, amin zic vouă că oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului (Ioan 8, 34). Oricine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început (1 Ioan 3, 8).

Lumea de azi este un uriaş Egipt sufletesc. Este un Egipt în care vrăjmaşul diavol stăpâneşte ca un Faraon rău şi cumplit. Milioane şi milioane de oameni lucră la cărămizi în iobăgia acestui Faraon. Uitaţi-vă cum fumegă în toate părţile cuptoarele lui Faraon! Ne îneacă fumul acestor cuptoare. În toate părţile se lucră cu zor la cărămizi (păcate) pe seama diavolului. Sunt pline satele şi oraşele cu grămezile acestor cărămizi (cu răutăţi şi păcate).

Faraon pretindea de la israelieni un anumit număr de cărămizi la zi. Fiecare israelian trebuia să-i presteze un anumit număr de cărămizi. Această prestaţie o fac şi azi atâţia şi atâţia oameni. În fiecare zi îi fac diavolului un anumit număr de cărămizi (de păcate). Ah, ce prestaţie înfricoşată şi de suflet pierzătoare este aceasta!

Fratele meu! Tu câte cărămizi îi faci pe zi diavolului Faraon şi câte Îi faci Domnului? Cu ce ajuţi lucrul Domnului şi cu ce ajuţi lucrul diavolului?

O Dumnezeule, şi eu am căzut în această iobăgie înfricoşată. Atâtea şi atâtea cărămizi i-am făcut şi eu diavolului Faraon. În fiecare zi mă ispiteşte şi mă sileşte să-i fac un anumit număr de cărămizi. O Dumnezeule, izbăveşte-mă din această iobăgie de suflet pierzătoare!

Grea era robia israelienilor, dar în sufletul lor ardea credinţa şi nădejdea izbăvirii. Din ce înfierbânta Faraon cuptoarele şi sporea cărămizile, sporea şi în sufletul israelienilor credinţa şi nădejdea izbăvirii. Din ce sporea Faraon muncile, sporeau şi rugăciunile şi lacrimile israelienilor.

În şcoala cea grea a cărămizilor au învăţat israelienii să-L caute pe Domnul cu toată credinţa lor şi cu toate lacrimile lor. Copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei şi scoteau strigăte deznădăjduite. Strigătele acestea pe care le smulgea robia, s-au suit până la Dumnezeu. A auzit gemetele lor... a privit spre copiii lui Israel şi I s-a făcut milă de ei (Exod 2, 23-25).

Grea e şi robia cea sufletească a păcatelor. Dar tocmai această tiranie trebuie să trezească în noi dorul şi dorinţa după izbăvire. Trebuie să trezească în noi aducerea aminte de Canaan, de libertatea şi mântuirea cea dulce şi scumpă a sufletelor noastre.

Şcoala cea grea a cărămizilor - a păcatelor şi a suferinţelor - ne poate fi şi nouă de folos şi de mântuire. Drumul mântuirii începe din şcoala cărămizilor, din şcoala suferinţelor trupeşti şi sufleteşti. Ferice de cei ce se trezesc în această şcoală!

Israelienii se simţeau străini în Egipt. Ei suspinau după Canaanul făgăduit. Străini suntem şi noi în această lume; în acest Egipt sufletesc, în această vale a plângerii plină de suferinţe trupeşti şi sufleteşti. Patria noastră cea adevărată este Canaanul cel ceresc. Spre ţara aceasta trebuie să ne dorim şi să călătorim.

Vai de cei ce mor lângă cuptoarele lui Faraon. Vai de cei ce mor în ticăloşia trupească şi sufletească. O, Dumnezeule, nu mă lăsa să mor în robia lui Faraon. Ajută-mă să scap din această robie înfricoşată. Ajută-mă să plec şi eu spre Canaan, spre ţara făgăduinţei, spre ţara vieţii de veci. Ajută-mă Doamne să-i pot pleca şi pe alţii în acest drum al mântuirii.

Duhule Sfinte! Suflă cu vântul Tău cel ceresc şi trezeşte-i pe cei ce tânjesc în robia lui Faraon. Trezeşte în ei dorinţa izbăvirii... dorul şi dorinţa după Canaanul cel ceresc.