Apoi, ucenicii s-au întors acasă.
Cuvântul Domnului este nespus de limpede şi de minunat.
Adevărul Sfintei Scripturi ne înfăţişează toate lucrurile mântuirii în aşa fel încât oricât de înalte sunt ele, par mici. Oricât de Dumnezeieşti sunt, par omeneşti. Şi oricât de nemărginite sunt, par cu putinţă de cuprins.
Cineva a spus: Pentru cei mici Biblia este mică, pentru cei mari este peste măsură de mare.
Nici o situaţie, nici o stare, nici un sex şi nici o fiinţă nu este înlăturată de ea.
Nici chiar soarele însuşi nu este atât de comun şi de al tuturor ca Evanghelia lui Hristos...
Iată ce minunat arată Sfânta Scriptură şi acum toate lucrurile.
Ce uşor ar fi putut să se convingă ucenicii Domnului că Hristos a Înviat, aşa cum le şi adeverise, în atâtea rânduri El.
Numai o privire, şi grăbită chiar, asupra dovezilor văzute rămase în urma Domnului Isus în mormânt, - şi ar fi fost de ajuns să-i încredinţeze că minunea s-a produs.
E de mirare însă cum uneori nu putem pricepe chiar cele mai limpezi lucruri. Cei ce L-ar fi furat, nu L-ar fi luat oare cu giulgiu cu tot?
Şi e de mirare şi mai mult cât de grăbiţi trecem peste fapte şi cât de uşor le răstălmăcim înţelesul.
O, în ce stare ne-am întors şi noi odată de la mormântul unde ne-am dus pe cea mai scumpă fiinţă!
Marea durere a pierderii ne-a întunecat şi nouă atunci aproape de tot şi mintea şi ochii.
N-am mai putut nici judeca nimic şi nici mai vedea pe nimeni.
Gândiţi-vă cum se întoarce o mamă după ce şi-a îngropat fiul ei iubit şi unic.
Cum se întoarce un soţ după ce şi-a îngropat soţia tinereţii sale.
Un fiu după înmormântarea părintelui iubit şi neuitat.
Un prieten, de la mormântul prietenului său, cel mai drag.
Cred că nu este, nu poate fi pentru o inimă omenească o durere mai mare şi o singurătate mai zdrobitoare ca aceea pe care o simte când se întoarce de la mormântul iubirii sale unice şi neuitate. Tot ce vede în jurul său şi tot ce-şi aminteşte din viaţa sa, îi vorbeşte atât de puternic de sfâşietoarea despărţire, de adânca singurătate, de marea pierdere - încât nimic nu-i mai poate uşura starea decât hohotele de plâns şi dorinţa de-a muri cât mai repede şi el.
Ajuns acasă, pustietatea este şi mai dureroasă, singurătatea şi mai mare, durerea şi mai zdrobitoare.
Revederea Mariei, văduvă şi orfană, care acum era cea mai singură şi mai încercată dintre fiinţele lăsate de Dumnezeu vreodată pe pământ, - are un prilej de noi lacrimi şi mai dureroase, pentru ucenicul iubit, pentru ucenicii îndureraţi.
Cât de mult preţuieşte în astfel de momente o încredinţare nezguduită în înviere, în biruinţă, într-o revedere slăvită şi apropiată. Cât de mult i-ar fi ajutat pe toţi atunci, aceasta!
Ucenicii erau încredinţaţi că cineva L-a luat pe Isus şi L-a ascuns de ei.
Şi totuşi ei se întorc, se pot întoarce acasă.
Dar când s-au aflat fără Isus, cum ar fi trebuit să înceapă ei a-L căuta pe Domnul în toate părţile. A-i întreba pe toţi trecătorii. A cerceta pretutindeni, până Îl vor afla din nou, dacă într-adevăr erau încredinţaţi că El a fost luat.
Dar ei s-au întors acasă fără Isus şi fără să fi făcut totul spre a-L afla.
Iată un moment de întuneric peste dragostea lor de Hristos.
O, ce mare pierdere pentru ei a fost aceasta.
De multe ori am gândit cu mirare de ce oare Domnul Isus nu S-a arătat oare ucenicilor Săi, ci i-a lăsat să plece cu sufletul răvăşit de la mormânt.
Dar odată am înţeles că dacă noi nu facem cât putem sau nu facem chiar nimic pentru a-L afla pe Domnul,
dacă nu ne zbuciumăm cu durere din pricina că nu-L avem,
dacă nu alergăm, nu întrebăm, nu căutăm, nu ne întrebăm nicăieri şi nici cum, despre Domnul,
- atunci noi nici nu merităm să ni Se arate!
A-L căuta pe Domnul,
a-L dori
şi a face tot ce putem ca să-L aflăm,
asta este datoria noastră, este partea noastră. Aceasta noi trebuie s-o facem cu toată inima şi graba.
Se poate că aceasta să nu însemne prea mare lucru. Dar fără aceasta noi nu-L putem afla pe Hristos.
Când totuşi El ni Se arată fără aceste stăruitoare căutări ale noastre, asta este în totul numai dovada marii Sale îndurări. Numai un mare har din partea Sa.
Fără îndoială că este un mare har, dar este în el şi o tainică şi îndurerată mustrare, că iubirea noastră n-a fost în stare să facă chiar nimic. Şi ce frumos ar fi fost să facă şi ea ce a putut. O, cât am putut şi noi sta fără de El - şi n-am făcut nimic să-L aflăm mai repede...
Şi mai vrednic de iubirea Lui.
Drag suflet, iată aci câteva gânduri, câteva adevăruri, câteva stări la care ar fi bine să te opreşti şi să meditezi şi tu cu mine. Nu trece grăbit peste ele mai repede nici tu.
Lasă ca Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu să-ţi vorbească ţie, şi apleacă-ţi inima şi tu ca să-L asculţi.
Nu te întoarce nici tu de la mormântul scump al fiinţei iubite disperat.
Pătrunde-te şi tu de adevărul Învierii. Şi cu cât ţi-a fost mai scumpă fiinţa pe care ai pus-o acolo, cu atâta dă-ţi silinţa să trăieşti mai în sfinţenie, ca să poţi avea la Înviere bucuria de a o revedea şi însoţi apoi pe veci, în acelaşi Rai.
Dacă nu L-ai aflat pe Domnul, nu te întoarce de aici, până nu-L vei afla.
Nu întoarce nici măcar pagina aceasta, până Îl vei afla pe Isus şi-L vei cuprinde.
Caută-L şi-L vei găsi. El este pe undeva aici lângă tine, numai caută-L cu toată inima şi vei vedea cum apare în faţa ta uimită şi fericită de minunea aflării Lui.
Slavă Învierii Tale Isuse Doamne, slavă Ţie.
Slavă Ţie pentru Sfântul Tău Cuvânt pe care ni L-ai dat ca pe o lumină cu care căutându-Te să Te putem afla pe Tine, chiar bâjbâind, măcar că nu eşti departe de fiecare din noi.
Pentru partea pe care ne-o laşi nouă în căutarea şi aflarea Adevărului mântuirii.
Şi pentru smerenia aflării pe care ne-o făgăduieşti în urma căutărilor noastre, apoi ne-o dai.
Te rugăm ajută-ne să voim şi să facem totul pentru aceasta, ca să primim totul cu ea.
Amin.