Să răscumpărăm vremea

O parte din vorbirea fratelui Costică Iacobuță la nunta de la Poienile Izei (MM) - 28 septembrie 1980

(...) [Satana] l-a ispitit pe om, strecurându-se [lângă el], făcându-l să cadă în neascultare, pentru ca prin aceasta să aducă distanță între Dumnezeu și om și între om și om. Așa cum știm cei ce am citit Cuvântul lui Dumnezeu din Vechiul Testament, din primele capitole din Facere, omul a rămas neascultător când s-a abătut [de la porunca lui Dumnezeu] și a mâncat din pomul oprit, la intervenția femeii. Dar când Dumnezeu i-a cerut socoteală, cui i-a cerut întâi? Chiar dacă femeia a luat întâi și a gustat, cui i-a cerut Dumnezeu socoteală întâi? Omului: „Adame, ce ai făcut? De ce te-ai ascuns?” „Doamne, sunt gol.” „Cine ți-a spus că ești gol? Nu cumva ai mâncat din pomul oprit?” „Femeia, pe care mi-ai dat-o Tu...” Și imediat s-a [produs] distanța: o dată între om și Dumnezeu și după aceea și între cei doi, care trebuia să fie una. Greșeala femeii [a făcut ca] deodată să vină nu o distanță, ci două sau nouă distanțe din același fapt.

Dar Dumnezeu, în dragostea Lui, n-a vrut să lase făptura mâinilor Sale să aibă o pierzare veșnică de la fața Lui, de la moștenirea și făgăduințele frumoase și fericite și de la tot ce pregătise Dumnezeu înalt, frumos și fericit în împărăția dragostei Sale pentru făptura mâinilor Lui care - așa cum s-a amintit aici - a fost făcută desăvârșită, cu toate facultățile, așa cum nu mai este nici o altă făptură pe pământ ca omul. Și Dumnezeu de atunci a pregătit, a întocmit un plan prin care starea care era în cer să vină din nou pe pământ. Unitatea care a fost la început între om și Dumnezeu să vină din nou și unitatea care a fost la început între om și om să apară din nou. Ar fi rămas în veci pe fața pământului un iad și o moarte, dacă Dumnezeu nu ar fi adus la îndeplinire planul pe care l-a întocmit atunci prin făgăduința pe care a dat-o, chiar dacă întâi a blestemat pământul, după aceea pe om, ca să-l muncească cu greu; și după aceea pe femeie, ca să nască în dureri mari (înainte putea să nască și altfel). Dar totuși a apărut după aceea făgăduința venirii [unui răscumpărător], a venirii Domnului Iisus.

[Iar după] împlinirea făgăduințelor din grădina Edenului, [Dumnezeu a făcut alta], că femeia totuși va fi mântuită prin naștere de fii, dacă [aceștia] stăruie cu credință, în smerenie și în sfințenie. [Dumnezeu a promis un Mântuitor care] să aducă izbăvirea și să zdro-bească capul șarpelui care și-a permis să intre într-un loc nepermis. N-avea ce căuta el în grădina raiului! N-ar avea ce căuta în viața noastră, în adunarea noastră, în biserica noastră, în întâlnirile noastre, în familiile noastre. Dar vine ca să aducă starea aceasta [de distanțare]; vine așa cum am spus de la început că a căutat să se strecoare în grădina și în împărăția lui Dumnezeu.

Cine ar fi putut face întâlnirea aceasta, unitatea aceasta, frățietatea aceasta, legătura aceasta, ca inimile noastre să simtă la fel, inimile noastre să bată la fel, inimile noastre să dorească la fel? Nu doar din unul, nu din doi (așa cum zice Cuvântul), ci din douăzeci, din două mii, din două miliarde - dacă ar fi cazul și ar fi nevoie - să poată bate o singură inimă, să poată fi un singur gând, să putem avea același dor: dorul după veșnicii, dorul de a trăi curat, frumos, înalt și sfânt, dorul de mântuire, dorul de a ajunge cu orice chip să ne mântuim sufletele și să putem moșteni împărăția dragostei lui Dumnezeu împreună. [Să ajungem] la propășirea familiilor noastre, la propășirea Bisericii noastre, la propășirea țării noastre, pentru că numai Evanghelia poate să facă unitatea aceasta, prin credința în sângele Domnului Iisus; și din doi, din douăzeci, din două mii, să facă o inimă, un cuget, un gând, ca toți să gândească la fel, toți să creadă la fel, toți să trăiască la fel, toți să mărturisească la fel, fără nici un gând [deosebit de al celorlalți]. Fiecare să facă ceva mai mult pentru celălalt, fiecare să-l ajute pe celălalt, fiecare să-l salveze pe celălalt, să împartă pâinea în două, așa cum zice Eclesiastul, s-o împartă în șapte, dacă este nevoie; să împartă pâinea cu cel flămând, să împartă haina cu cel gol, să împartă puterea cu cel neputincios. Aceasta va face ca să simtă și cel de alături inima caldă, dragostea fierbinte, ajutorul fericit pe care să fim gata să-l [oferim noi mai] întâi, cei care am primit dragostea lui Dumnezeu și ajutorul Său care a venit, scumpii noștri, în vremea noastră, peste viața noastră, peste sufletul nostru.

În legătură cu aceasta, am vrea să citim, fraților și surorilor, împreună câteva cuvinte din sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, din cartea Sfântului Pavel către Efeseni, deși sunt așa de cunoscute, poate, tuturor. Să nu ajungem și noi ca poporul Israel în pustie, să zicem că ne e scârbă de hrana, de mana aceasta, care se coboară din cer. Grâul poate fi depozitat în hambare și să stea ani de zile depozitat acolo; dar când este scos de acolo, când este măcinat, când este făcut pâine, este totdeauna proaspăt, totdeauna gustos, totdeauna dă viață. Așa este Cuvântul lui Dumnezeu luat din depozitul acesta, din Sfânta Scriptură, din Noul Testament, din hambarul acesta nesfârșit din care citesc și se hrănesc de mii de ani, de veacuri, toți cei care îl cred și care au făcut din el pâinea vieții și apa cea vie. El este totdeauna nou, proaspăt, înviorător și dă viață din Dumnezeu, viață duhovnicească. Deci el este totdeauna necesar și folositor. Și așa cum pâinea nu poate lipsi, nici pâinea vieții, Cuvântul lui Dumnezeu, să nu lipsească din viața nimănui, din familia nimănui, dacă vrem să ajungem să facem voia lui Dumnezeu precum în cer, așa și pe pământ.

Din Efeseni, capitolul 2, să începem cu versetul 11: „De aceea voi, care altădată erați neamuri din naștere, numiți netăiați împrejur de către aceia care se cheamă tăiați împrejur și care sunt tăiați împrejur în trup, de mâna omului, aduceți-vă aminte (de ce?...) că în vremea aceea erați fără Hristos, fără drept de cetățenie în Israel, străini de legămintele făgăduinței, fără nădejde și fără Dumnezeu în lume. Dar acum, în Hristos Iisus, voi, care odinioară erați depărtați, ați fost apropiați (prin ce?) prin sângele Crucii Lui. Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul și a surpat zidul de la mijloc care-i despărțea. Și în trupul Lui a înlăturat vrăjmășia dintre ei, legea poruncilor în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuși un singur om nou, făcând astfel pace”.

Până nu lăsăm ceva... până nu lăsăm familia, să plecăm la serviciu, nu putem fi și în familie, și la treabă. Până nu lăsăm familia, să plecăm la școală, nu putem fi și în familie, și la școală. Până nu lăsăm ceva, nu putem primi altceva în loc, mai frumos, mai înalt, mai sfânt. Noi trebuie să uităm stările din trecut, așa cum zice Sfântul Petru: „Ajunge că în trecut ați făcut voia neamurilor, trăind...” în tot felul de stări. Acum trebuie să le lăsăm pe acestea, să ne întoarcem și să primim unirea, taina unirii noastre. Mama cu fiica să fie o inimă și un gând. Și atunci când mama privește în ochii fiicei, fiica să înțeleagă și să știe ce vrea mama. Se apleacă. Și unde inimile sunt la fel, se întâmplă că se înțeleg părinții cu copiii din priviri. Tata privește în ochii fiului și fiul știe ce vrea tata. Ori stă jos, ori pleacă și face ceea ce știe și simte. Cei ce am simțit și am gustat frumusețea și fericirea [acestor stări] nu vrem să ne mai despărțim de ele.

De dragul acestei înțelegeri, [fiecare] să fie gata să asculte și să facă [totul], cu prețul vieții. Nu este mai mare dragoste ca aceea prin care cineva să-și dea viața pentru fratele său. Culmea iubirilor noastre și a părtășiilor noastre sfinte și curate este atunci când soțul este gata să-și apere soția, să-și dea viața pentru ea. Când soția, ca să-l ajute pe soț, nu zice: „Asta-i partea ta”, ci e gata să-și dea viața pentru soțul ei. Când tata, în situație grea, e gata să-și dea viața pentru copil. Tata o face... dar să ajungă și copilul, când tata e în pericol, să fie gata să-și dea viața pentru tata. Să ajungă și fiica, când își vede mama în pericol, să fie gata să-și dea viața pentru mama, ca să-și salveze mama. Până o are. Până are pe cine. Până poate...

Spunea cineva din experiența vieții: „Răscumpărați vremea [împlinirii datoriei față de] cei dragi ai voștri până-i aveți”. Iubiți-vă părinții, scumpii noștri tineri și copii, până sunt. Căci va veni o zi când - supărându-i, neascultându-i, făcându-i să muncească prea greu și prea mult și cerându-le prea mult, iar voi nefăcând nimic - mama se va epuiza, tata se va duce; și ai să zici atunci: „Tată ca al meu n-a avut nimeni”; „Mamă ca a mea n-a avut nimeni”. Dar va fi prea târziu. Mama s-a dus... N-ai ascultat-o, ai amărât-o... ea s-a epuizat, a plecat. Ai să vrei să întrebi pe tata un cuvânt, la o răspântie grea a vieții: „Tată, ce să fac aici?”

Noi am trecut [pe-aici], vă mărturisim din stările vieții noastre. Eram căsătorit când m-am despărțit de tata. A plecat așa de frumos la Domnul... Dar am trecut prin stări în viață când am strigat la mormânt: Tată, vino și spune-mi ce să fac! Noi n-am venit toți și nu vom pleca toți odată. Vine acuși vremea, vin împrejurările când vom vrea să fim lângă mama noastră, [ca s-o întrebăm]: „Mamă, mai spune-mi o dată ce să fac aici. Acum te-aș asculta nu o dată, ci de zeci de ori... Iartă-mă că nu te-am ascultat”. Dar va fi prea târziu. Mama nu mai este. Soția nu mai este. N-ai ajutat-o, n-ai ascultat-o, n-ai iubit-o... ai amărât-o. S-a epuizat, s-a dus. Ai vrea s-o ai acum lângă tine, ce n-ai da [s-o ai]?... Ce n-ar da cei care nu le au?... Stați de vorbă cu surorile care n-au soți de cincisprezece ani; cu frații care n-au soții, la fel. Cât le e de greu că n-au cu cine schimba un cuvânt și cu cine se îndemna la o treabă. Cât n-ar da acum?... E prea târziu, nu mai este...

De aceea să răscumpărăm vremea față de Dumnezeu până când Îl găsim. Să-L căutăm până este lângă noi, până este aproape. Ascultându-L, iubindu-L, urmându-L, ca să ne poată lua la El, că de la El am venit. Și când va sosi vremea să plecăm, să ne terminăm călătoria, să știm și să avem deplina încredințare că ne întoarcem la El.

Să răscumpărăm vremea față de părinții duhovnicești până îi avem, ascultându-i și iubindu-i. Să nu-i mai chinuim, să nu-i mai necăjim. Se vor duce acuși... Vom vrea să-i întrebăm un cuvânt și nu vor mai fi... N-o să ai unde te duce și pe cine întreba. Și ai să zici atunci: „Unde-s?... De ce n-au mai rămas în mijlocul nostru?... E prea târziu, nu i-am ascultat, nu i-am urmat cât ne-au spus, cât ne-au cântat, cât au plâns, cât ne-au sfătuit. Acum e prea târziu... nu mai sunt”.

Să răscumpărăm vremea, fraților, în întâlnirile acestea, în vremea aceasta de har, până este, până putem face voia lui Dumnezeu precum în cer, așa și pe pământ, până vremea de har ne stă la îndemână, acum când pe toate acestea, Dumnezeu, în dragostea Lui, ni le-a pregătit în vremea noastră, în generația noastră, în Biserica noastră, [când] ni le-a pus pe toate la îndemână fără piedici. Să răscumpărăm vremea - așa cum am fost îndemnați de la început - până le avem la îndemână, folosindu-le, ascultând, făcând ca viața noastră să propășească în starea de neprihănire și Lucrarea să propășească în mâinile lui Dumnezeu.

Să răscumpărăm vremea față de vecinii noștri, față de colegii noștri de serviciu, până-i avem, până sunt. Mâine sau poimâine va bate clopotul și ai să auzi că a plecat vecina sau vecinul, a plecat colegul de serviciu. Nu l-ai iubit cât a trebuit când a fost lângă tine și tu lângă el. Nu i-ai dat dovada cea mai înaltă de sfințire, de ascultare și de ajutor. Lasă-te pe tine... rămâi tu în urmă cu norma și ajută-l s-o facă el, așa cum ați citit în Coliba unchiului Tom, așa cum ați citit în Cuvântul lui Dumnezeu și în atâtea cărți. Nu-i ajunge pâinea sau n-o are deloc? Împarte-o [pe a ta] în două, în șapte... lasă-te pe tine și dă-i-o lui. Și când va vedea aceasta, mâine va simți și el prietenia caldă, ajutorul frățesc, dragostea care s-a coborât din cer ca să facă [cum e acolo], așa și pe pământ.

Dumnezeu nu Și-a slujit Lui; îngerii nu-și slujesc lor; sunt puși în slujba noastră, așa zice Cuvântul despre miile acelea [de mii de îngeri] care sunt puși în slujba noastră. Când sunt trimiși ca să ne ajute, vin, ne ajută, ne izbăvesc, ne aduc înștiințări. Iar când sunt chemați ca să-I vestească Domnului toate lucrările care se petrec pe pământ, se duc (așa cum scrie [în Psalmi] că o zi dă de știre celeilalte) [să spună] despre noi, despre copiii noștri... Nu zice așa Cuvântul lui Dumnezeu: „Nu-i întristați, pentru că îngerii lor văd pururea fața Tatălui”?

Îngerii noștri cu ce s-au dus în seara asta înaintea lui Dumnezeu? Ce au putut ei spune despre călătoria noastră, despre mersul nostru? Dacă am cântat împreună cu îngerii, dacă rugăciunea noastră a ajuns la cer, ducând mulțumirile și recunoștința noastră pentru că suntem în viață, pentru că avem de toate, pentru că trăim o viață așa de îmbelșugată și așa de fericită, pentru că avem o vreme de har așa de frumoasă. Pentru toate acestea, mulțumirile și recunoștința noastră s-au urcat astăzi la tronul harului lui Dumnezeu? Îngerul cu coșulețul, din toate cererile noastre, din toate plângerile, a strâns și ceva flori de mulțumire să le ducă înaintea lui Dumnezeu, sau numai plângeri, numai cereri, numai nemulțumiri și cârtiri?

Nu așa, fraților, ci să răscumpărăm vremea față de starea aceasta minunată pe care ne-a pregătit-o Dumnezeu. Și astfel, folosind-o, să ajungem la taina unirii noastre [în veșnicie], așa cum tot la o taină a unirii [celor doi miri] suntem martori [acum] și așteptăm s-o vedem desăvârșită începând de mâine; și ea va continua până când ei vor termina călătoria împreună. Noi o vom termina înaintea lor poate, dar am vrea s-o vedem [atunci] desăvârșită. Acum suntem împreună în locul acesta, dar chiar dacă împrejurările ne vor distanța pentru o vreme, vine iarăși vremea revederii; iar dacă aici pe pământ n-am putea să ne mai găsim, vine acuși vremea revederii din dimineața fără nori, la Nunta aceea fără de sfârșit, de când și de unde nimeni și nimic nu ne va mai despărți niciodată.

Rămânând uniți unii cu alții aici și purtându-ne în sufletele noastre, în inimile noastre unii pe alții, pe brațele rugăciunii unii pe alții, vom rămâne împreună. Nimeni și nimic nu va putea să ne despartă și vom ajunge hotărât și sigur, potrivit făgăduințelor Cuvântului lui Dumnezeu, împreună în împărăția dragostei lui Dumnezeu, să-I cântăm așa cum am vrut și n-am putut aici pe pământ. Și să-I slujim așa cum am vrut și n-am putut aici pe pământ: cu mai multă ascultare, cu o mai fierbinte dragoste, mai mult îndatorați și cu mai multă râvnă, într-o dragoste fierbinte, pentru lucrarea dragostei Lui minunate pe care a făcut-o în vremea și în țara noastră.

Face, fraților și surorilor, să luăm aminte la cuvintele acestea. Dumnezeu ne-a chemat ca din doi, din douăzeci, din două sute de mii să facă una. Să fim într-o stare ca aceasta: o inimă, un cuget, un gând. [Atunci] dacă dă cineva o cântare, aceasta e așa de minunată pentru toți; o cântă toți, o primesc toți. Citește cineva un vers? Ne înviorează și fericește pe toți. Spune cineva un cuvânt prin Duhul Sfânt trimis din cer? Este folositor și aduce roade vrednice de pocăință pentru fiecare în parte. Nu fiecare în gustul lui, ci uniți în dragoste cântăm la fel, ascultăm la fel, ne rugăm la fel, mărturisim la fel, trăim la fel, pentru ca, rămânând împreună aici într-o inimă, un cuget și un gând, să ajungem împreună în împărăția dragostei lui Dumnezeu, de unde nimeni și nimic nu ne va mai despărți niciodată.

Slăvit să fie Domnul.