Botezul cu foc

Vorbirea fratelui Tăchiță Gheorghiță la logodna de la Malu Alb (GL) - 12 octombrie 1980

„Căci dragostea lui Hristos ne strânge; fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toți, toți deci au murit. Și El a murit pentru toți, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Cel ce a murit și a înviat pentru ei. Așa că, de acum încolo, nu mai cunoaștem pe nimeni în felul lumii; și chiar dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii, totuși acum nu-L mai cunoaștem în felul acesta. Căci dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. Și toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu El prin Iisus Hristos și ne-a încredințat slujba împăcării; că adică Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neținându-le în socoteală păcatele lor, și ne-a încredințat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi dar suntem trimiși împuterniciți ai lui Hristos; și, ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos, împăcați-vă cu Dumnezeu!” (2 Cor. 5, 14-20).

Scumpii noștri frați și surori, am fost învredniciți prim mila și puterea lui Dumnezeu - de acest sfânt și minunat prilej unde se propovăduiește, unde se face cunoscută calea neprihănirii, felul cum au mers înaintașii noștri. Ocazia aceasta n-a fost la întâmplare pentru fiecare din noi. Ci a fost hotărâtă și adusă la împlinire pentru fiecare dintre noi de planul lui Dumnezeu cel veșnic și minunat pe care îl împlinește în Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos.

De aceea, să fim cu luare aminte fiecare, așa cum s-a spus într-un vers ceva mai înainte, că vremea trece foarte repede. Este așa de scurtă vremea ascultării Cuvântului lui Dumnezeu. Dar mai scurtă este starea în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. Cea mai scurtă este starea în ascultare; statul, vremea, minutul și clipa, clipita aceasta a rămânerii în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă este așa de scurtă, trebuie să o prețuim, să o prindem, să nu treacă pe lângă noi ca niște sunete și să ne trezim [zicând]: „Ce s-o fi auzit oare? Ce-o fi fost oare?”. Ci printre cuvinte, printre stările care ne înconjoară sufletul și ființa noastră, cuvintele acestea de aur sunt ale Lui, ale Celui deosebit din zecile de mii. Ale Celui care ne-a încântat nouă ființa... Care ne-a sărutat și ne-a atins în vremea pribegiei noastre. Mai înainte bunurile cerești. Ea trezește în sufletul nostru ca și inima. Se spune într-o învățătură creștină sfântă și adevărată din vremurile noastre că, atunci când Stăpânul nostru ne-a creat pe noi, cel dintâi mădular care a început să miște a fost inima. De aceea ea poartă sentimentul acesta, dragostea. Toate celelalte mădulare ale noastre se mai odihnesc, rând pe rând, și se pot înlocui în slujba lor. Inima nu se poate înlocui cu nimic. Ea nu încetează niciodată din bătaia ei. Totuși și ei i-a fost pus un hotar, un număr de bătăi și un hotar în sentimentul ei.

Dragostea lui Dumnezeu ne strânge și pe noi, când o avem. Este scumpă frățietatea dintre noi, întâlnirea dintre noi, dragostea aceea curată, plină de roade bune, nefățarnică, jertfelnică, dăruitoare, gata să renunțe la drepturile ei, dar plină de putere pentru îndatoririle noastre unii față de alții, de semenii noștri, de familia noastră, de copiii noștri și de frații noștri, și de Dumnezeu. Ea este un focar într-adevăr. Ea este ceea ce spunea Sfântul Ioan Botezătorul: „Eu vă botez cu apă, spre pocăință, dar vine Unul după mine, Care vă va boteza cu Duh Sfânt”, și mai adaugă el: „și cu foc”. Mă gândesc că acest foc este dragostea cu care am fost noi pecetluiți în botezul nașterii noastre din nou după Botezul cu apă, pe care l-am primit de mici, fiecare. Și când vine acest foc învie toate lucrurile. „Strânge”, spune Sfântul Apostol Pavel: „dragostea lui Hristos ne strânge”.

Fiindcă socotim că dacă Unul a murit pentru toți, toți deci au murit. Iată ce a făcut dragostea lui Dumnezeu... a adus până la moarte, pentru toți, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Parcă ar fi un lucru ciudat: de ce iubirea se desăvârșește cu moarte și cu sacrificii, cu jertfe, cu dăruiri, cu renunțări? Și știm noi că moartea este culmea tuturor întristărilor; culmea tuturor durerilor; culmea tuturor mâhnirilor. Deci toate eforturile acestea, așa zicând, care sunt ale întristărilor, au ca sfârșit moartea. Așa cum zice Iov: „vestitorii morții”.

Dar până la moarte, câte nu suferă dragostea... Îndură, tace, rabdă... Zice un cuvânt așa: „Cine moare pentru Domnul / moare-odată și-i erou; / cine pentru El trăiește / moare zilnic și din nou”.

„Fiindcă socotim că dacă Unul a murit pentru toți, toți deci au murit.”

Știți frățiile voastre - și știm cu toții - că afundarea în apa botezului înseamnă - pentru noi creștinii, pentru noi credincioșii și oamenii botezați în Numele Domnului Iisus Hristos - că am fost socotiți morți. Pentru că Domnul nostru Iisus Hristos a murit pentru păcat și pentru noi toți. „Fiindcă socotim”, zice Sfântul Apostol Pavel. Cine socotește, cine dă însemnătate, cine „stă în loc”, așa cum spune înaintașul acestei Lucrări. Zice că Oastea Domnului este în felul acesta: „Stai! Stânga-mprejur!- Înainte marș! Pe loc repaus”. „Stai” înseamnă: Gândește-te unde mergi. Calea pe care mergi unde duce? Cum sfârșește? Căci eu și noi nu rămânem pe cale, ci trebuie neapărat să ajungem la sfârșitul vieții. Și mergând pe calea pe care merge toată lumea aceasta care nu-L cunoaște pe Dumnezeu, deși în drepturi am intrat prin Botez și prin toate Tainele care se săvârșesc și noi într-adevăr moștenim un nume, ne numim cu un nume bun și frumos, de creștin, chiar numindu-ne așa, dacă nu ne întoarcem la Dumnezeu, dacă nu ne oprim la avertizarea și la chemarea Cuvântului lui Dumnezeu, dacă nu ne oprim din alergarea noastră pe calea cea rea, pe calea păcătoasă, dacă nu ne oprim cu totul, măcar că suntem botezați (...), totuși moștenirea vieții veșnice nu o putem dobândi.

„Fiindcă socotim că dacă Unul a murit pentru toți, toți deci au murit.” Sfântul Apostol Pavel zice: „Fiindcă socotim”. Aceluia care socotește, care se gândește, care meditează, care stăruie în faptul acesta: că Domnul nostru Iisus Hristos a murit pentru păcat și pentru toți cei păcătoși, cu rugăciune, cu post, cu stăruință, necontenit, i se va răspunde acestei „socotiri”. I se va răspunde: „Și tu, omule, prin moartea Domnului Iisus Hristos, trebuie să te socotești mort față de păcat”. Și cum El a murit pentru noi și a înviat, și noi trebuie să murim față de păcat, față de firea noastră pământească, așa cum spune în celălalt verset. Zice așa, în versetul 16: „Așa că de acum încolo numai cunoaștem pe nimeni în felul lumii; și chiar dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii, totuși acum nu-L mai cunoaștem în felul acesta”. Iată omul înviat. Iată omul care a primit o minte nouă, după ce a socotit că Domnul nostru Iisus Hristos a murit pentru el.

Cine socotește așa, fraților și surorilor, cine gândește așa, cine meditează așa și stăruie în această cunoștință și-n această cercetare, aceluia i se va descoperi că Domnul Iisus Hristos a murit pentru el personal. (...)

De acolo pleacă, după aceea, lucrarea noastră și mai departe. Și am spus, cum spune Cuvântul: „Nu mai cunoaștem... în felul lumii”. Frățietatea aceasta, fraților, familia, sufletul nostru, Biserica, pe Dumnezeu, lucrările Lui, Cuvântul Lui, sufletul nostru, partea văzută și nevăzută, nu le mai cunoaștem în felul lumii. Ci în felul cel adevărat al făpturii noi în Hristos Iisus Domnul nostru. Sfântul Apostol Pavel probabil că se întâlnise cu situația aceasta chiar în adunarea corintenilor, căci în a doua sa epistolă, caută să nu scape din vedere acest lucru, ci să-l spună cu amănuntul.

Câți dintre noi, creștinii și credincioșii, nu trăim în felul lumii? Câți încă? [Câți gândim că] dacă mergi dimineața la biserică, după-masa nu mai e nevoie să mai mergi la adunare... Că nu se merită să mai citești o carte bună... să vizitezi un bolnav. Nu numai să-i duc un măr... nu numai să-i duc o învelitoare. [Deși] se manifestă felul lumii și așa. Dar felul lui Hristos, felul adevărat și ceresc, și creștinesc, felul sfânt al sfinților se mai manifestă, în vizitele acestea, și cu rugăciuni la patul bolnavului, și cu un cuvânt de întărire din Sfânta Scriptură, din Cuvântul lui Dumnezeu, și cu îndemnuri. Și fratele sau sora care merge la cel bolnav îi întărește convingerea despre întoarcerea lui la Domnul, despre pocăință, despre cunoașterea Domnului Iisus Hristos, despre viața veșnică, despre nădejdea în viața veșnică, despre nădejdea în Dumnezeu. Acesta este felul pe care Sfântul Apostol Pavel căuta să-l aducă, pentru ca să-l aibă toată această adunare.

Deci, fraților și surorilor, să ne gândim bine că acest fel lumesc caută să se manifeste printre noi, caută să își facă din nou apariția, chiar dacă a dispărut [pentru o vreme], prin puterea harului lui Dumnezeu, prin Jertfa Crucii. Și în viața noastră felul lumesc caută să-și manifeste apariția: fie chiar în inima noastră, fie în familia noastră, fie în adunarea lui Dumnezeu și în Biserica lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel, un împuternicit și trimis al lui Dumnezeu, caută să curețe casa lui Dumnezeu; caută să curețe sufletele răscumpărate de Domnul nostru Iisus Hristos și caută să îndrume sănătos în aceste probleme, pentru ca sufletele să le înfățișeze înaintea lui Dumnezeu sfinte, curate, fără pată și fără stricăciune, așa cum zice el într-un alt cuvânt: „Caut să vă înfățișez ca pe o fecioară curate”. Pentru că lucrătorul este solul trimis. Și dacă este trimis, are pe cineva care l-a trimis; în fața căruia va da răspuns pentru orice. Pentru orice clipită din viața lui; pentru orice prilej pierdut sau câștigat; pentru orice cuvânt ascultat sau respins; pentru tot ce a ales el în viața pe care a trăit-o pe pământ.

(...) [Lucrurile lumii] le iubește firea noastră tare comodă. Niște haine bune și niște case bune, și niște învelitori bune pe niște paturi așa... aranjate cum n-a mai văzut nimeni, numai de paradă. Nu le iubește firea noastră? Da, le iubește, sigur că da! Dar desparte de Dumnezeu traiul [comod] și-și fac oamenii un idol din cutare, din cutare, din cutare (...). [Și apoi dacă] în vreo sărbătoare îi spui: „Frate, ce faci azi? Nu ești nici la biserică, nici la adunare”, îți răspunde, [bunăoarăl: „Vreau să repar oleacă motorul ăsta, că mă duc pe la frați...”. Și duminica asta repara, duminica cealaltă repara, cealaltă completa... și la frați nu se mai ducea. Iată, motorul e idolul lui. Iată cutare și cutare... cum îl desparte [de Dumnezeu]. Apostolul Pavel spune: „sunt încredințat...”. El era încredințat de lucrul acesta. [Tot el spune]: „Eu mă port aspru cu trupul meu și-l țin în frâu”. Iată ce-l încredința pe el că nu-l va despărți de [dragostea lui Hristos] puterile veacului acestuia.

Dumnezeu să ne ajute, fraților, și să ne binecuvânteze, ca dragostea lui Hristos mereu să ne strângă, mereu să ne unească, mereu să ne înfrățească, mereu să ne sfințească, mereu să ne cimenteze. [Apostolul Pavel] spune: „poți să-ți dai sufletul să ardă, să ai credință să muți munții... vorbiri îngerești... poți să-ți dai averea toată la săraci; dacă n-ai dragoste... o aramă sunătoare ești”. Pe nimeni n-aduni; cu nimeni nu te unești, pentru că tocmai ea este unitatea, ea este ceea ce unește, cum unește cimentul, de se face o piatră mare și de nezdruncinat.

Dumnezeu să ne binecuvânteze și să ne ajute.

Slăvit să fie Domnul.