Se lasă înserarea
Traian Dorz - Cântări Uitate
Se lasă înserarea şi-n blândul asfinţit,
chemările de clopot coboară liniştit
e-atâta sfântă pace prin văi şi peste sat
şi tainice îndemnuri mă cheamă la-nchinat.
Un glas ceresc şopteşte în sufletul meu iar
să merg să-mi plec genunchii să plâng lângă altar.
Să mergem la Vecernie, îmi chem truditul gând
să cerem îndurarea Părintelui Preablând
şi peste tot amarul ce-n suflet am adus
să cerem îndurarea Preabunului Isus.
Şi paşii grei mă poartă, sfioşi şi osteniţi,
să cad în faţa Celui ce-ajută pe trudiţi.
Răsună încăperea sfinţitului Lăcaş
de zgomotul căderii truditului meu paş
mi-aprind sfios lumina şi cad lângă altar,
plângând cu lacrimi calde, mă rog sfios şi rar.
În fumul de tămâie, în plânsul de lumini
atât de blând e Domnul, încununat de spini
din chipul care-atârnă pe vechi iconostas
când ruga mea se-nalţă şi tremură în glas.
... Ascultă Doamne plânsul umilului Tău sclav,
mi-e inima rănită şi sufletul bolnav
aş vrea în mine iarăşi iubirea Ta s-aprind
ca para lumânării ce arde pâlpâind.
Şi-n inima-ngheţată căldura Ta s-o strâng
cu lacrimi calde pururi, la Crucea Ta să plâng
şi-ngenuncheat nainte-Ţi Preabunul meu Stăpân,
în sfântă ascultare de Tine să rămân
ca Tu să-mi mângâi dulce în orişice necaz
a-mele răni din suflet şi plâns de pe obraz.
Sunt Doamne ca o frunză desprinsă de pe ram
şi Bun ca Tine-n lume pe nimeni nu mai am
auzi-mă Isuse, când mâinile-mi întind
şi lacrimile vale pe-obraji mi se preling!