Sfințirea noastră, pentru sfințirea celorlalți

O vorbire a fratelui Traian Dorz de la o adunare din anii ’70

Slăvit să fie Domnul.

Ascultând de sfântul îndemn din Cuvântul lui Dumnezeu de care ne-am mai amintit și înainte, atunci când ne adunăm unii cu alții, să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune. Ne bucurăm de fiecare dată când harul lui Dumnezeu ne rânduiește un astfel de prilej să ne putem unii pe alții îndemna la dragoste și la fapte bune. Că, așa cum vorbeam mai înainte, de dragoste și de fapte bune avem cea mai mare nevoie fiecare dintre noi. Dragostea vorbește despre unitatea lăuntrică cu Biserica Domnului, cu trupul lui Hristos, cu frățietatea noastră. Și faptele bune vorbesc despre purtarea noastră în afară, în mijlocul celorlalți, între care, după ce am plecat din mijlocul fraților, trebuie să dovedim cu fapta ce-am învățat cu credința și cu priceperea noastră în Hristos.

Într-o astfel de seară ca aceasta, Mântuitorul S-a simțit totdeauna bine. [Căci] numai în mijlocul celor care erau familia Lui duhovnicească [era] unitatea de credință, părtășia pe care I-o rânduise Tatăl nu numai s-o aibă ca bucurie și întărire pentru El pe pământ, ci și s-o lase [celorlalți], ca urmași ai Săi și propovăduitori ai Cuvântului lui Dumnezeu, mai departe. Acelora care erau, prin harul lui Dumnezeu, aleși de Dumnezeu să fie împreună lucrători cu El și cu Fiul Său la opera cea mare de mântuire a omenirii. Aceștia au fost cei cu care El totdeauna a fost un trup și-un suflet, aceia pe care i-a iubit cu toată inima Sa, pe care i-a ocrotit cu toată puterea Sa, dorind cu toată dorința sufletului Său sfânt și a iubirii Sale să fie mereu lângă ei. El a spus: „Voi sunteți prietenii Mei”; „toți ați stat necurmat lângă Mine, în toate necazurile Mele”. Și, pentru că au stat lângă El necurmat, în toate necazurile Lui, au rămas cei mai buni prieteni; și colaboratorii Săi, și cununa Lui strălucită pe vecii vecilor și în fața lui Dumnezeu, și în fața istoriei, și în fața noastră, a tuturor celor care de-atunci încoace și de la ei încolo, au rămas binecuvântații împreună lucrători ai lui Dumnezeu.

Într-o astfel de seară, în mijlocul lor, în fața unor încercări care aveau să-i lovească și în fața unui preț din care fiecare avea să plătească o părticică - pentru ca din părticica fiecăruia să se întregească prețul cel mare al răscumpărării lumii - El le-a spus un cuvânt. În mijlocul rugăciunii de la Ioan 17 este spus un cuvânt care trebuie să ne rămână și nouă ca un îndrumător permanent și ca o cerință sfântă, dacă vrem și noi cum a vrut El mântuirea alor Lui și mântuirea tuturor celor care depindeau de ascultarea lor. La Ioan 17, versetul 19, spune un cuvânt, în rugăciunea Domnului: „Și Eu Însumi Mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr”. Acesta a fost gândul călăuzitor, lupta de fiecare zi a Domnului și Mântuitorului nostru și sarcina Lui cea mai mare, după grija de a împlini voia lui Dumnezeu în mijlocul ucenicilor Săi. „Eu Mă sfințesc, pentru ca și ei să fie sfințiți”.

Aceasta este datoria cea mare a fiecărui îndrumător, a fiecărui mărturisitor, a fiecărui părinte, a fiecărui apostol, a fiecărui păstor sufletesc. Pentru că totdeauna, dacă vrem ca familia noastră să fie într-o stare bună, noi trebuie să ne dăm toate silințele să ajungem într-o stare sfântă. Dacă păstorul vrea ca turma lui să ajungă într-o stare sănătoasă și bună, el trebuie să-și dea toate silințele să ajungă și să se mențină într-o stare sfântă. Pentru că totdeauna turma va fi cu o treaptă mai jos decât păstorul. Totdeauna familia va fi cu o treaptă mai jos decât părintele. Totdeauna cei îndrumați vor fi cu o treaptă mai jos decât îndrumătorul. Dacă îndrumătorul vrea ca turma lui să se ridice, el trebuie să se ridice întâi la o treaptă superioară.

Sfântul Apostol Pavel ne-a lăsat o pildă cum a înțeles el de limpede această mare cerință lăsată nouă de Mântuitorul Iisus Hristos. „Urmați-mă pe mine, fraților, spune el la Filipeni. Și uitați-vă cu băgare de seamă la cei care trăiesc după pilda pe care o aveți în noi”. Sfântului Timotei îi dă aceleași îndemnuri: „Pe tine însuți păstrează-te curat...”; „dreptarul învățăturii sănătoase ține-l, cu credința și cu dragostea care este în Iisus Hristos. Că dacă vei face așa, te vei mântui și pe tine, și pe cei care te ascultă”.

La 1 Corinteni capitolul 7, unde le vorbește părinților credincioși, el le pretinde sfințenie, pentru că numai dacă ei vor fi sfinți, atunci copiii lor vor fi curați și [neprihăniți]. În astfel de condiții trebuie să înțelegem că este necesar să se desfășoare viața noastră credincioasă în Hristos. Mântuitorul Iisus a spus: „Mă sfințesc Eu, pentru ca și ei să fie sfințiți prin adevăr”. El a căutat tot timpul să trăiască - în mijlocul ucenicilor Săi și în intimitatea cu Tatăl, prin Duhul Sfânt - cea mai înaltă și cea mai sfântă viață de rugăciune, de ascultare, de credincioșie, de dragoste, de părtășie și de continuă trăire în voia și împlinirea dorinței Tatălui. Și numai în felul acesta a putut să creeze niște apostoli care au fost apoi și ei, în mijlocul celor la care i-a trimis să-i îndrume, niște pilde vrednice de urmat.

Noi tot așa. Suntem trimiși de Domnul și chemați de El să avem parte de lucru împreună cu El, spre mântuirea și ridicarea unei lucrări sau a unei familii, sau a unui grup de ascultători în care Dumnezeu ne-a trimis. Suntem chemați să fim împreună lucrători cu El la Lucrarea Sa. Nu este și nu poate fi o altă temelie, decât Hristos. Dar felul în care zidim, materialul cu care lucrăm, mijloacele de care ne folosim, starea noastră sufletească pe care o avem în lucrarea cu El și prin opera de slujire și de colaborare cu Dumnezeu pot fi diferite. Noi putem clădi aur, argint sau pietre scumpe, adică dintr-o stare sfântă, dintr-o bogăție duhovnicească, dintr-o viață trăită cu Dumnezeu, în care am adunat aceste bogății duhovnicești; putem clădi cu un material rezistent, o lucrare care să reziste oricăror încercări, oricăror ispite, și în vreme liniștită (că și vremea liniștită își are atât de multe ispite ale ei), și în vreme de furtună (căci vremea de furtună își are și ea ispitele ei).

Dacă o astfel de lucrare facem, zidită cu acest material rezistent: aurul, argintul și piatra cea scumpă - lucruri de cel mai mare preț și de cea mai mare valoare înaintea lui Dumnezeu - și dacă cu astfel de materiale și dintr-o astfel de stare lucrăm la clădirea Bisericii lui Dumnezeu, pe temelia lui Hristos, atunci lucrarea noastră va dura. Orice încercări ar veni peste ea, nu vor face decât să fie văzută și mai frumoasă. Ploile n-o vor duce; o vor spăla. Focul n-o va arde; o va curăți și o va lămuri, făcând-o și mai strălucită. Și timpul, durata și vremurile nu o vor putea ruina, ci, din ce în ce o vor face mai întărită și mai sudată, și mai puternică înfățișându-se înaintea lui Dumnezeu. Pentru că este zidită din acel material din care Dumnezeu Însuși zidește Lucrarea Sa.

Dacă citim în Apocalipsa, vedem că se vorbește atât de des despre aur, despre argint, despre pietre scumpe. Cetatea Lui: zidurile ei, porțile ei... și străzile ei sunt făcute din acest material sfânt și rezistent care nu numai că e tare și statornic, dar este și frumos și binecuvântat, și fericit.

Aceasta este lucrarea pe care o cere Dumnezeu de la noi și la care vrea El să ne ajute să ajungem toți să o putem împlini. Și la o astfel de stare noi nu putem ajunge, decât dacă ne dăm toate silințele, așa cum spune versetul din Epistola Sfântului Petru: „Să unim cu credința noastră fapta, cu fapta cunoștința, cu cunoștința înfrânarea, cu înfrânarea răbdarea, cu răbdarea evlavia... pentru că de toate aceste șase virtuți vom avea nevoie pentru celelalte două: pentru dragostea de frați - care este unitatea, părtășia, viața noastră desfășurată lăuntric - și pentru iubirea de oameni, care este lucrarea noastră desfășurată în afară. Nu putem avea deci nici dragoste de frați, nici iubire de oameni, nici trăirea adâncă în părtășia frățească cu Dumnezeu, nici lucrare rodnică în mijlocul celor din afară, fără ca mai înainte noi înșine să ne fi dat toate silințele să ne facem parte și să ne acumulăm în viața noastră cele dintâi șase virtuți. Credința, fapta, cunoștința, înfrânarea, răbdarea, evlavia. Acestea sunt cele care însoțesc viața noastră și rotunjesc, și fac vrednică viața noastră și ființa noastră, să putem să ne desfășurăm minunat cele două părți ale mântuirii noastre, care sunt: viața în intimitatea frățească și viața în lucrarea de misiune pe care trebuie s-o facem în mijlocul celorlalți oameni.

Iar printre acestea, Mântuitorul nostru Iisus S-a dat pildă; și urmașii Lui ne-au fost, la fel, pilde și exemple de urmat. „Mă sfințesc, pentru ca și ei să fie sfințiți”. Aceasta ar trebui să fie grija cea mai importantă a unui îndrumător de suflete. „Mă sfințesc, pentru că numai așa ei vor putea fi sfinți. Să mă silesc să duc o viață de cea mai înaltă rugăciune și curăție, și sfințenie, pentru că numai atunci eu nu numai că voi avea autoritatea să le cer și altora, dar eu însumi voi fi model după care ceilalți, fără să le cer, se vor orienta frumos.” „Mă sfințesc eu însumi” ar trebui să fie deviza fiecărui părinte. Pentru că de gradul de sfințenie pe care își dă el silința să și-o acumuleze și să și-o însușească depinde gradul de sfințenie spre care poate să-și atragă familia sa și urmașii săi.

„Mă sfințesc eu însumi” trebuie să fie dorința fiecărui soț, pentru că în felul acesta va putea atrage spre sfințenie pe cealaltă parte a lui, încă necredincioasă. Nu trebuie să ne supărăm atât de mult pe cei care nu ascultă și nu prețuiesc sfatul și îndemnurile noastre, ci trebuie să ne supărăm mai mult pe noi înșine și pe lipsa noastră de silință să ajungem într-un tot mai înalt grad de sfințenie, pentru ca ai noștri, cei cărora trebuie să le mărturisim Cuvântul și pe care să-i îndemnăm spre aceasta, să poată vedea o pildă și să poată simți o autoritate.

Când ne adunăm... și ne adunăm așa de rar și ne întâlnim așa de rar împreună, Cuvântul lui Dumnezeu ne poruncește să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune. Adică tocmai la ceea ce ne spune aici acest cuvânt. Pentru că din oricare parte ai citi vreun cuvânt scris în Evanghelie, el nu va avea (mai pe față sau mai în ascuns, mai tainic în el) decât același îndemn și aceeași dorință: să-l înfățișeze pe omul lui Dumnezeu desăvârșit în Hristos. Din oricare parte am citi, oricare din îndemnurile sfântului Cuvânt nu are decât ținta aceasta și dorința aceasta, și misiunea aceasta.

Mântuitorul a așezat acest verset la mijlocul rugăciunii Sale din Ioan, capitolul 17. Înainte de cuvântul: „Eu Însumi Mă sfințesc pentru ei, pentru ca și ei să fie sfințiți”, vorbește despre unitatea și despre părtășia pe care I-o cere lui Dumnezeu s-o dea aleșilor Săi; și o cere urmașilor Săi s-o aibă în fața lui Dumnezeu. Iar după aceea spune: „...și Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei care vor crede în Cuvântul Meu prin ei”. La mijlocul acesta, între cei care vor veni și cei care au fost, „între”, Se așază Hristos și sfințenia Sa. Între ucenicii Săi și urmașii lor. Între cei care trebuie să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu și cei care trebuie să asculte acest Cuvânt din gura lor, Se așază El, ca un stâlp și ca un îndemn: „Eu Mă sfințesc, pentru ca și ei să fie sfințiți”. Pentru ca și ucenicii Mei, la rândul lor, să dorească să se sfințească, să dorească spre această condiție neapărat necesară, dacă vor ca urmașii lor să realizeze sfințenia în voia lui Dumnezeu. Să ne sfințim, pentru ca și ei să fie sfințiți.

Dacă avem în lumea aceasta - și mai ales în timpurile acestea - o sarcină, o datorie, o răspundere mai mare înaintea lui Dumnezeu și înaintea misiunii pe care o avem de îndeplinit, este tocmai aceasta: să ne dăm noi silințele, întradevăr, tot mai mult să realizăm un tot mai înalt grad de sfințenie. Avem la îndemâna noastră Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Avem la îndemână cel mai mare har dat nouă pe pământ, după Cuvântul lui Dumnezeu: rugăciunea. Avem la îndemână toate mijloacele acestea... meditația, rugăciunea, adânca cercetare și judecată de sine și tot ceea ce Domnul ne-a mai pus la îndemână pentru creșterea și desăvârșirea vieții noastre lăuntrice, pentru ca, prin întrebuințarea acestor mijloace, să ajungem la sfințenia și la sfințirea vieții noastre lăuntrice.

Prin cercetarea de sine, pe care ar trebui s-o întrebuințăm mai des în verificarea stării noastre în fața lui Dumnezeu, noi în fiecare zi putem să stabilim gradul la care ne găsim față de acest Cuvânt al lui Dumnezeu. Nivelul până la care ne-am ridicat în credința față de Dumnezeu. Toată reușita noastră înăuntru și în afară depinde de silința pe care ne-o dăm să ajungem să realizăm sfințirea în viața noastră. Pentru că totdeauna cei în mijlocul cărora mărturisim Evanghelia vor fi cu un grad mai jos decât noi. Dacă noi vom fi buni, ei vor fi abia bunișori. Dacă noi vom fi bunișori numai, ei vor fi slabi. Dacă noi vom fi slabi, ei vor fi răi. Aceasta este gradația între care e totdeauna slujitorul și cei cărora le slujește. Păstorul și cei păstoriți. Părintele și familia sa.

Și de-aceea, dacă vrem mântuirea celor în mijlocul cărora suntem puși să-L vestim pe Domnul și să priveghem peste sufletele lor, noi înșine trebuie să ne dăm, în primul rând, toate silințele să ajungem mereu la un grad mai înalt, ca și pe ei să-i putem trage spre un alt așa grad. De cele mai multe ori, dacă frații noștri din adunare sunt slabi, răspunderea și vina este a noastră, care nu ne dăm silințele să ajungem la un grad de sfințenie din care să le putem și pretinde, și arăta modelul unei trăiri sfinte.

Dacă tot tineretul e slab, vina cea mai mare este, de multe ori, a noastră. Noi nu le arătăm o adâncă viață de slujire, de sfințenie și de credincioșie, de la care ei nu numai să aibă ce asculta, dar să aibă și ce vedea. Pentru că și oamenii mari, și copiii învață mai mult cu ochii decât cu urechile. Înțeleg mai mult din ceea ce văd decât din ceea ce aud. Se uită mai mult la ceea ce arătăm prin faptele noastre decât ceea ce vrem să le demonstrăm prin cuvintele noastre.

Aceasta este cea mai mare trebuință a noastră acum. Sunt vremuri așa cum sunt... Cei credincioși nu s-au uitat nici la vremuri, nici la vânturi. Cine se uită la vânt nu seamănă și cine se uită la nor nu seceră. Pentru că totdeauna vor fi vânturi și totdeauna au fost nori.

Adevăratul semănător seamănă la vremea lui, cu timp și fără timp, și caută să semene sămânță bună și sămânță rodnică, pentru ca să fie binecuvântat. Și vestitorul Domnului își face rost nu numai de o sămânță bună, ci mai ales de o mână sănătoasă și de o umblare puternică, pentru ca și ceea ce se vede la el, și ceea ce se aude la el să fie de natură să poată ajuta la cei care-l ascultă și care privesc viața și roadele lui. Datoria noastră este deci, în orice vreme am trăi, în orice condiții sociale am trăi, de orice aspect și de orice natură ar fi încercările prin care trecem, în toate acestea, să ne dăm toate silințele să ajungem, în primul rând, noi înșine la un nivel de viață duhovnicească tot mai ridicat. Din acest nivel noi putem spune altora o îndrumare vrednică de trăit; pentru că numai dacă noi înșine ne vom sfinți vor fi îndemnați și ei să se sfințească.

...Totuși vremile pe care le trăim sunt vremuri cu totul deosebite. Putem vedea în jurul nostru tot ceea ce putem citi în sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Stările spuse de Mântuitorul și promise de El în Matei, capitolul 24, le putem vedea așa de limpede descoperindu-se cutremurător sub ochii noștri. Încercările prin care am trecut noi au fost, desigur, mari... Și alții au trecut prin încercări poate și mai mari. Dar vremile din urmă, care se pare că ne-au ajuns sau ne ajung, aduc cu ele încercări neobișnuite și nemaiîntâlnit de mari. De aceea Mântuitorul ne-a înștiințat mereu: „Băgați de seamă să nu vă înșele cineva... cu privire la nimic. Voi fiți atenți, uitați-vă la tot ce se întâmplă. Priviți! Cum te uiți la măslin și vezi că primăvara frăgezește ramurile lui, știi că vara este aproape, așa și voi priviți în jurul vostru și vedeți. Când veți vedea aceste semne, să vă aduceți aminte că sfârșitul este aproape. Voi să privegheați. Mai adânc să credeți, mai puternic să vă rugați, mai stăruitor să alergați, mai cu grijă să privegheați, pentru ca să nu fiți găsiți ca ceilalți, care nu-L cunosc pe Dumnezeu, în ziua aceea, nepregătiți pentru venirea Lui.

În lumina acestor îndemnuri și gânduri, am vrea să amintim mereu fraților noștri - și celor bătrâni, și celor tineri, și celor [ce sunt] părinți și celor [ce sunt] copii și păstorilor, și celor păstoriți - de acest mare adevăr și de această mare trebuință. Noi avem nevoie cu toții să realizăm o tot mai înaltă trăire în sfințenie înaintea lui Dumnezeu. Să nu fim astăzi cum am fost ieri; și să nu trăiesc și-n ziua de mâine cum am fost astăzi. Ci în fiecare zi să ne dăm silințele să realizăm o trăire mai înaltă. Cu cât sunt mai multe experiențele pe care le-am făcut și le facem, cu cât sunt mai multe încercările prin care am trecut noi și trecem - sau au trecut și alții -, cu cât sunt mai clare semnele arătate de Domnul și vestite de Cuvântul Său, vădite în jurul nostru, cu cât sunt mai stăruitoare îndemnurile către o viață de așteptare stăruitoare a venirii Domnului, cu atât mai mult fiecare dintre noi trebuie să ne dăm silințele să fim într-un chip mai vrednic de Domnul.

Citim de ani de zile acest Cuvânt... Atâtea taine ne înconjoară... De-am ști noi cât sânge este presărat pe acest Cuvânt al lui Dumnezeu! Că fiecare slovă din el este răscumpărată cu jertfa unui sfânt. Prin câte a trebuit să treacă acest Cuvânt până a ajuns la noi, de două mii de ani, și cât de multă grijă au pus în copierea lui toți cei care l-au scris! Cât de multă dragoste au avut față de el toți cei care l-au apărat cu sângele și cu viața lor. Și-au dat mai degrabă viața, cum am spus, decât să predea Cuvântul. Și astfel el a ajuns la noi, după atâta jertfă și după atâtea suferințe.

Domnul ne-a rânduit o adunare în care să ne bucurăm. Ne-a dăruit frați pe care să-i prețuim, să-i respectăm și despre care să n-ascultăm vorbe nepotrivite și să nu răspândim vorbe nepotrivite. Să-i iubim din toată inima, să ne fie dragi frații noștri și dacă în viața lor se ivesc încercări, să-i sprijinim cu rugăciunea noastră și nu să găsim plăcere să vorbim de rău slăbiciunile și durerile lor. Să ne vorbim de rău pe noi înșine; să ne învinuim, să ne îndurerăm, să ne străpungem propria noastră inimă... că o inimă și un gând suntem toți. Toți suntem mădulare... și, dacă suferă acest deget, nici celelalte nu se pot bucura. Când într-un fel undeva un mădular este rănit și îndurerat, și zdrobit, toate celelalte mădulare suferă împreună cu el. Așa trebuie să ajungem să ne iubim și să răbdăm, și să ne simțim unii pe toți ceilalți.

Dar cât de departe este adeseori dragostea noastră de o astfel de stare față de frați! Și dacă nu-i iubim pe frați din toată inima, atunci dovedim că pe Domnul nu-L iubim. Că El a spus: „Cine vă primește pe voi pe Mine Mă primește. Cine vă iubește pe voi pe Mine Mă iubește...”. Acesta este miezul și înțelesul cuvintelor Sale.

Din ce medităm mai adânc asupra Cuvântului lui Dumnezeu, vedem cât de slabă este trăirea noastră și cât de datori rămânem mereu față de ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Despre Sfântul Apostol Ioan se spune că a trăit ani îndelungați, că până la sfârșitul vieții, când nu se mai putea mișca de pe pat, îi iubea pe frați și n-a dorit mai mult decât să fie dus mereu în mijlocul fraților. Chiar dacă n-a putut să le spună decât trei cuvinte: „Iubiți-vă unii pe alții”, el a dorit mereu să se ducă și să le spună acest lucru. Pentru că nici unul dintre noi nu-i fericit dacă nu are iubire față de frați. Și toți vom fi fericiți dacă vom avea iubire față de frații noștri. Suntem slabi toți. De aceea avem nevoie să ne sprijinim fiecare și pe fiecare. De aceea avem nevoie să ne îndemnăm unii pe alții la dragoste, pentru că tuturor ne lipsește. Și oricât de multă am avea-o, niciodată nu vom avea așa de multă. Oricât de mult am iubi pe frați, încă mai suntem datori față de această iubire. Pentru că aceasta este propria noastră fericire. Când iubesc cu adevărat pe fiecare frate, cel mai fericit sunt eu. Căci cu oricare mă întâlnesc, mă bucur și mă simt înălțat sufletește, prin întâlnirea cu el și prin umblarea cu el. Dacă numai pe unul nu-l pot iubi, aceasta știrbește o parte din dragostea și din bucuria, și din propria mea fericire.

Scumpii mei frați, cu toții avem necazurile noastre. Azi sau mâine fiecare dintre noi dăm peste ispite și peste încercări în care avem nevoie nu de critica fraților, nu de loviturile lor, ci de mângâierile lor și de dragostea lor. Chiar dacă dragostea nu vine totdeauna sub forma unor mângâieri și a unor oblojeli, și a unor laude... vine uneori sub forma unei apropiate, calde și înlăcrimate mustrări. Este dragostea care dorește unitatea și bucuria. În pilda cu Samariteanul cel milostiv, Mântuitorul spune că bunul samaritean care s-a aplecat lângă cel căzut a turnat mai întâi untdelemn pe rănile lui și apoi vin. N-a turnat întâi vin. Vinul ustură. A turnat întâi untdelemn, care este mângâiere și unge rana. După aceea a turnat și vin, căci și de dezinfectare și de mustrare este nevoie de multe ori în viața noastră. Dar dragostea știe să le pună în așa fel încât ele să vindece, nu să otrăvească. Și de aceea, când vom fi călăuziți de dragoste în umblarea cu frații noștri, vom ști totdeauna să întrebuințăm și vinul, dar numai după ce untdelemnul și-a făcut lucrarea lui mângâietoare și alinătoare. Pentru că [inima] celor căzuți, a celor răniți este plină de sensibilitate, de o bolnavă sensibilitate față de care trebuie să avem mult menajament și înțelegere.

Dacă noi am avea o inimă iubitoare, am ști totdeauna cum să întrebuințăm toate acestea. Sfântul Apostol Pavel ne este un îndemn. Și spune el atunci când s-a despărțit de cei din Efes, la Milet: „Aduceți-vă aminte că timp de trei ani de zile, zi și noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare dintre voi”. Zi și noapte, trei ani... cu lacrimi, pe fiecare... Sigur că au fost acolo atât de multe de mustrat. Și atât de multe de osândit... Că numai în astfel de condiții se cer zi și noapte, pentru fiecare, lacrimi. Dar Sfântul Apostol Pavel a găsit, în dragostea față de alții și-n sfințenia lui însuși, și-n înălțarea lui duhovnicească, și-n legătura lui cu Dumnezeu, destulă putere și destulă înțelepciune ca în lacrimile sale să fie nu numai mustrarea, ci mai ales mângâierea; și îndemnul să-l strecoare ca pe o vindecare pentru sufletele lângă care a trebuit să plângă atât de mult... Trei ani de zile, zi și noapte, lângă fiecare... Asta înseamnă că într-o stare foarte rea erau cei din Efes. Și, dacă ar mai fi stat acolo încă pe atâția ani, el ar fi avut o aceeași răbdare și plină de bunătate iubire lângă fiecare dintre ei, până când va fi [fost] nevoie de lacrimile sale și de rugăciunea sa.

Să rugăm pe Domnul ca, prin Duhul Său cel Sfânt, să ne dăruiască și nouă un astfel de îndemn și o astfel de înțelepciune, pentru ca să înțelegem că, în lucrarea noastră și-n umblarea noastră, și-n opera noastră de mântuire a altora, cel dintâi și cel mai mare lucru este, în primul rând, sfințirea noastră; trăirea noastră cu Hristos; umblarea noastră în ascultare. Suntem mereu deficitari în lucrul acesta. Avem mereu încă și încă mai mult de făcut. Realizăm din ce în ce tot mai puțin. Dar, pe măsură ce ne dăm silințele să realizam, găsim în noi și primim în noi, prin Duhul lui Dumnezeu, mai multă dorință după aceasta. Și cu cât Îl avem mai mult, cu atâta Îl căutăm mai mult. Cu cât Îl dobândim mai mult, cu atâta alergăm după El mai mult. Pentru că aceasta este, în primul rând, propria noastră fericire și mulțumire. Și după aceea să vedem că-i putem ajuta și pe alții să se ridice la o treaptă superioară, prin ostenelile noastre, prin pilda noastră și prin cuvântul nostru. Aceasta ne satisface în cel mai înțelept chip și-n cel mai înalt fel mângâietor pe noi înșine, în primul rând.

În vremurile prin care trăim, aceasta este una dintre cele mai mari datorii. Lumea merge din rău în mai rău. Și pentru că vedem acest lucru, că păcatul se înmulțește, că păcatul pătrunde până în familia noastră și până în inima noastră, de-atâtea ori... cu atât mai mult se cere ca noi să nu ostenim, să nu obosim în alergarea pentru găsirea unui tot mai înalt grad de sfințenie. Cu cât lumea din jurul nostru și cei cărora trebuie să le arătăm pe Hristos sunt mai departe de adevăr, cu atât mai mult noi trebuie să fim mai aproape de el. Cu cât sunt mai puțini care se roagă, cu atâta trebuie ca cei care se roagă să se roage mai mult. Cu cât sunt mai slabi în purtările lor cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu, cu atâta cei care Îl cunosc pe El trebuie să fie mai tari, mai îmbărbătați, mai silitori pentru aceasta.

Știe Domnul cât de puțin mai avem încă să lucrăm și să luptăm pe pământul acesta. Vremea chemării noastre este aproape. Sfârșitul tuturor lucrurilor este foarte aproape. Vremile și semnele de sfârșit sunt lângă noi să le vedem cu ochii noștri. Nu-i gazetă pe care s-o deschizi sau... poate aproape nici o emisiune de radio pe care o asculți, să nu auzi de un cutremur de pământ, de tulburări între popoare, de nenorociri peste oameni, de groază și de lucruri care înspăimântă. Toate acestea sunt semne descrise cu atât de mulți ani înainte de Mântuitorul. Și El ne-a spus: „Când voi veți vedea aceste lucruri, să știți! Să vegheați! Căci venirea Domnului este aproape”.

Iată ce mari datorii avem noi. Tineri sau bătrâni. Să ne dăm seama că Domnul este aproape. Nu ne dăm seama cât de aproape este Domnul. Și să ne dăm toate silințele să realizăm cu depășire acest plan duhovnicesc. Că dacă lumea umblă mereu pentru depășiri, apoi Domnul ne cere o depășire și mai grabnică, în și mai mare măsură, pentru că cei care umblă după realizarea împlinirii voii Sale și a planului Său sunt tot mai puțini și sunt tot mai slabi. (...)

Dacă așa vom face, atunci noi vom câștiga în fiecare zi mai mult. Și ne vom apropia cu fiecare zi mai mult de nivelul cel înalt pe care și Dumnezeu, și oamenii îl cer, îl pretind și-l așteaptă de la noi.

Domnul Iisus să ne dăruiască zilnic un îndemn tot mai înalt în interiorizarea Cuvântului Său prin trăirea lăuntrică a voii Sale. Pentru ca tot ceea ce vom face în afară apoi să apară strălucit și frumos. Cuvintele noastre să vibreze de dragostea Lui. Și vor vibra, dacă această dragoste este acumulată [stând] în genunchi, în meditație, în părtășie cu El, mai întâi în inima noastră. Mâinile noastre vor lucra puternic, cuvintele noastre vor răsuna puternic, pașii noștri vor merge drept și ochii noștri vor răspândi lumină și vor bucura pe oricine va privi la lumina noastră, dacă noi înșine ne vom alimenta zilnic și puternic din lumina lui Dumnezeu. De nimic nu-i nevoie mai mult în lumea aceasta acum decât de o astfel de trăire și de lumină. Nu de predicatori este nevoie. Predicatori sunt destui. De mărturisitori are nevoie Domnul! Adică de cei care cu fapta lor întregesc și adeveresc cuvântul pe care îl spun. Care prin sfințenia lor sunt nu numai o predică în mijlocul oamenilor, ci sunt lumină și dovadă, și îndemn spre sfințenie și ascultare.

La aceasta să ne ajute Domnul să ne silim fiecare să ajungem, pentru ca cei care vin în urma noastră să primească de la noi nu numai un cuvânt mărturisit, nu numai cântări frumoase, poezii frumoase și vorbe frumoase, ci mai ales un model de viață sfântă și de purtare evlavioasă. Copiii noștri să aibă despre noi amintirea ca despre niște părinți sfinți, ale căror fapte și al căror nivel de viață să țintească, să dorească și să caute să-l atingă și ei. Atunci vom fi cu adevărat niște mărturisitori ai Domnului și vom fi învățat cum ne-a învățat El în Cuvântul pe care l-am citit: „Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi, pentru ca și ei să fie sfințiți”.

Dumnezeu să ne dăruiască urmași sfinți, pentru că atunci vom vedea și noi cu bucurie sfințenia Lui. Amin.