Jertfele noastre

O parte dintr-o vorbire a fratelui Costică Feder, de la o adunare - anii ’70

(...) [Se poate face o diferență] pe pământ între două lumi: lumea care Îi slujește lui Dumnezeu și lumea care nu-I slujește lui Dumnezeu. Am zis că ne ducem pe firul acestei lucrări a lui Dumnezeu, ca să putem trage o concluzie. Abel a adus o jertfă lui Dumnezeu și Dumnezeu a primit-o și a privit cu plăcere la jertfa lui Abel. De ce? Fiindcă a adus-o cu toată dragostea și că s-a trudit să aducă ce avea mai bun, mai curat și mai frumos în turmă. Începând de la Abel și până la Hristos, poporul credincios - zis al lui Dumnezeu - simțea ca o necesitate pentru împăcare - și mai târziu chiar poruncă de la Dumnezeu - ca să aducă jertfă la lună nouă, la sărbătoare și așa mai departe; să aducă zeciuială din tot avea.

După Hristos, a [luat sfârșit porunca] jertfelor de animale, căci El a adus cea mai sublimă, cea mai sfântă jertfă: însăși viața Lui, trupul Lui frânt pe crucea Golgotei. O jertfă mai mare ca aceasta nu se putea și nu se poate niciodată da. Și ne-a lăsat nouă un testament, ca și noi (...) să-I aducem [lui Dumnezeu] o jertfă spirituală, duhovnicească.

Și fiindcă ne tragem din această sămânță a oamenilor credincioși ai lui Dumnezeu (că nimeni n-ar putea să spună, din câți suntem aici, că el sau noi suntem atei; ci toți credem în Dumnezeu), deci venind din acest izvor al strămoșilor noștri credincioși, și noi, în seara aceasta, îndemnați de însuși cugetul nostru, am venit să aducem o jertfă lui Dumnezeu. Dar ce aducem? N-am venit nici cu miei, nici cu viței, nici cu tauri sau cu altceva de felul acesta. Ci am venit cu trupurile noastre, ca în seara aceasta, în veghere, în ascultare, așa cum ne-a spus mai înainte preaiubitul nostru frate, în prezența lui Dumnezeu, să putem să ne liniștim duhurile și sufletele că am fost și noi măcar o noapte la picioarele Domnului Iisus Hristos.

Dacă ne ducem în urmă până la El, vedem lucrarea Lui făcută din dragoste pentru noi nopți întregi. Nopți întregi stătea El în rugăciune. De ce? Că El n-a avut păcat. De ce a trebuit să Se roage însă, chiar cu lacrimi și cu sudori, nopți întregi? Ziua vestea Evanghelia poporului, iar noaptea Se ducea în munte sau în altă parte și se ruga. Toată noaptea în veghere, în rugăciune - și El n-avea păcat. Pentru părinții noștri, pentru strămoșii noștri, pentru noi și pentru copiii noștri, [și pentru toți cei ce sunt] până la marginile pământului Se ruga Domnul Iisus în acele clipe.

Deci merită Domnul Iisus să-I dăm și noi noaptea aceasta de veghere? O merită! Pentru atâta har, pentru atâta binecuvântare, pentru atâta dragoste... că însuși dragostea Lui e dovada vie că aceasta ne-a făcut să fim în seara aceasta aici. Dragostea Lui.

Așadar am dori din toată inima să îngropăm, să zdruncinăm firea pământească ce ne ține robi fie somnului, fie neglijenței și în noaptea aceasta să punem la picioarele Crucii Lui jertfa ascultării noastre. Ne dovedește Cuvântul lui Dumnezeu că cea mai sfântă și mai curată jertfă este ascultarea. Căci dacă ar fi vorba de materie, cu siguranță, n-am dormi.

Împărțim oamenii în trei clase: tineretul (să începem cu ei): dacă ar fi vorba de un bal, până dimineață somn n-ar exista. Oamenii maturi: dacă ar fi vorba că unul dintre noi am vrea să ne facem o casă și numai în noaptea aceasta ar veni cineva să ne aducă fie lemne cu camionul, fie piatră, pietriș sau nisip, apoi am sta toată noaptea, ca să ne atingem scopul. Bătrânii, la fel: dacă ar fi vorba de o noapte în care să aibă vreun câștig, atunci nu adorm, ci stau treji.

Deci, dacă e vorba de jertfa Domnului Iisus, dragii mei, cu atât mai mult, haideți să jertfim noaptea aceasta, căci în cartea de aducere aminte, noaptea aceasta va rămâne scrisă. Cuvântul ne adeverește: când ceilalți oameni fac istorii... sau se adună și își petrec viața în destrăbălare, se scrie o carte de aducere aminte. Și se scrie și despre credincioși, pe de altă parte, ne zice prorocul Maleahi. Noi trecem, noi de aici ne vom despărți fie că am ascultat, fie că am adormit, fie că ne-am gândit în altă parte. Noi ne despărțim; dar în carte rămâne scris. În ziua veșniciei se va deschide cartea aceasta a lui Dumnezeu și se va arăta: „În noaptea zilei de... în locul de... ați fost atâtea persoane. Dintre acestea, unii ați vorbit și n-ați făcut ce-ați vorbit. Alții ați ascultat și n-ați făcut ce-ați ascultat. Alții nici n-ați ascultat, ci ați dormit”.

În bisericile noastre, în fiecare duminică preotul cere din altar: „Răspuns bun la înfricoșata Judecată a lui Dumnezeu, de la Domnul să cerem”. Ce răspuns vei da atunci, iubitul meu frate, iubita mea soră? Când se va citi: „În noaptea zilei de... în locul de... ai putut auzi Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu l-ai auzit, că ai dormit”, tu ce răspuns bun dai atunci? Și tu, frate tânăr, și tu bătrân...

Dar trebuie, în primul rând, din dragoste să facem jertfa aceasta. În primul rând, căci El din dragoste a făcut totul pentru noi. Și-n al doilea rând, să vă gândiți că dacă n-o facem, ni se va citi din carte și atunci n-avem ce răspuns da la dreapta Judecată a lui Dumnezeu. Căci judecata, ori credem, ori nu credem, ori o vrem, ori n-o vrem, ea va veni la vremea hotărâtă de El. Credem lucrul acesta? Trebuie să-l credem...

Deci, Domnul să ne ajute, atunci, să lucrăm în așa măsură încât cu nici un chip să nu-L întristăm pe Dumnezeu. Căci nu-i un păcat mai greu decât să-L întristezi pe Dumnezeu, pe Duhul Sfânt. Când L-au întristat oamenii pe Dumnezeu, Dumnezeu s-a uitat de la înălțime și a spus: „Îmi pare rău că i-am făcut pe oameni”. Până atunci n-a spus; dar a spus atunci când L-au întristat peste măsură. Când cetățile Sodoma și Gomora L-au întristat pe Dumnezeu, Dumnezeu a spus: „Am hotărât să le nimicesc, că a ajuns păcatul lor până la Mine”. E un păcat așa de greu să-L întristezi pe Dumnezeu! Dacă totuși L-am întristat în viața noastră, haideți, în seara aceasta, să nu-L întristăm pe Duhul Sfânt, Care ne-a adunat aici. Să nu-L întristăm din neglijență sau din neatenția noastră, sau prin moleșeala noastră, ci când vedem că ne moleșim, frații să fie cu înțelepciune, să căutăm să fim scurți la vorbire, cu grijă... Când vedem că ne moleșim, ne sculăm în picioare; cântăm o cântare; ne înviorăm. Cu orice preț, să nu-L întristăm pe Duhul Sfânt. Căci întristarea Duhului Sfânt ne cauzează nouă înșine un mare greu în Ziua de Apoi a lui Dumnezeu.

Și am dori din toată inima ca, Cuvântul lui Dumnezeu, prezența lui Dumnezeu, puterea Duhului Sfânt să cucerească în seara aceasta orice inimă de aici, ca ea să nu plece goală. Ne aducem aminte, fraților și surorilor dragi, cum Domnul Iisus vorbea nu numai o noapte ca aici, în adunarea aceasta, ci trei zile și trei nopți... și mai mult. Și poporul nici nu mânca. Noi (cum a spus fratele), prin harul lui Dumnezeu, suntem sătui, că probabil de-aceea ne e somn. Trei zile și trei nopți stăteau și ascultau Cuvântul cu inimile deschise... Și totuși se întorceau nemântuiți. De ce? Fiindcă nu-l luau ca să-l împlinească în inimile lor.

Noi dorim, Îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea puterea aceasta a voinței de a prinde tot Cuvântul, de a-l primi nu ca de la oameni - căci oamenii n-au nimic, în definitiv. Noi suntem numai niște unelte în mâna lui Dumnezeu, de care El vrea să se folosească. Atât de unii, cât și de alții. Noi suntem cei mai mici, robii tuturor, pentru Domnul și pentru frățiile voastre. Dar ca de la Domnul să primiți cuvântul, ascultându-l, și el vă poate da mântuire. Acesta e gândul nostru și dorința inimii noastre. Nu dorim nici câștiguri, nici ranguri, decât să facem voia lui Dumnezeu. Și voia lui Dumnezeu este sfințirea și mântuirea fiecăruia dintre noi.

Domnul să ne ajute și să ne binecuvânteze, ca să putem face voia Lui cea sfântă și curată. Amin.