Soare-al veşniciei mele
Traian Dorz - Cântarea Cântărilor mele
Soare-al veşniciei mele
ce-n extaz plângând Te-ador
oare când afla-mi-voi stâmpăr
nesfârşitului meu dor?
Oare când pe Braţu-Ţi dulce
fruntea-mi grea de străluciri
voi putea să-mi plec în pacea
negrăitei fericiri?
Inima ce-a ars atâta
de-al iubirii sfânt suspin
când afla-şi-va lângă Tine
aşteptatul ei alin?
Ochii ce-n adâncu-atâtor
mii de lacrimi s-au topit
când se vor scălda-n lumina
Slavei Chipului Dorit?
Când cu-aceste două braţe
ce de-o viaţă se întind
voi putea-n sfârşit ca poala
măcar poala să-Ţi cuprind?
Când putea-Ţi-voi numai Ţie
spune multul meu amar
care-mi arde răstignită
inima-ngropată-n jar?
Când uitând chiar şi de Slava
Raiului de haruri greu
nevăzând pe nimeni altul
vei fi numai Tu şi eu?
Când, căci zilele şi anii
trec aşa de-ncetinel
şi-acest lut mă ţine parcă
în cătuşe de oţel?
Când, o Soare Drag Isuse,
că n-am aripe să zbor
anii-s lungi cât nişte veacuri
şi mi-e dor, mi-e dor, mi-e dor!...