Spre Marea Moartă şi Iordan

Vizita la Mitropolia Ortodoxă s-a terminat şi ne pregătim de plecare îndată la Ierusalim.

După întoarcerea din Betleem, mai vizităm câteva locuri de amintire creştină din Ierusalim şi împrejurimi, despre care vom scrie mai târziu pe larg. Pentru ziua următoare, e pusă în program călătoria la Iordan şi Marea Moartă. Vom ţine firul acestui program. În dimineaţa următoare ne pregătim de plecarea spre Iordan.

Iordanul şi Marea Moartă se află de la Ierusalim spre răsărit, la o depărtare de 30 kilometri. La pagina 23 am dat harta acestor locuri.

Calea de la Ierusalim până la Iordan şi Marea Moartă este destul de lungă şi grea. În vremurile mai de demult (înainte cu 20-30 de ani), calea aceasta era cea mai grea încercare pentru închinători. Drumul trece prin locuri pustii, şi aşa-numiţii beduini, un fel de ţigani arabi, nomazi, pândeau şi atacau pe călători, îi ucideau fără milă şi-i jefuiau. Mulţi pelerini au fost omorâţi în decursul vremii de aceşti beduini sălbatici şi nici chiar stăpânirea turcească nu prea avea ce să le facă. În vremile acelea, închinătorii se strângeau în cete de sute de oameni bine înarmaţi şi numai aşa cutezau să plece spre Iordan.

Mai târziu s-a introdus apoi obiceiul că închinătorii se puneau în legătură şi înţelegere cu căpeteniile beduinilor. Patriarhia din Ierusalim le mijlocea această înţelegere. Pelerinii plăteau o taxă anumită căpeteniei beduinilor, adică plăteau pe hoţi ca să le dea pace. În schimbul acestei taxe, căpetenia beduinilor le asigura călătoria. Acum însă vremile s-au schimbat. Stăpânirea engleză a făcut rânduială şi primejdia călătorilor a dispărut.

Noi facem această călătorie cu automobilele. Peste 50 de automobile pleacă cu noi în goană nebună. Drumul trece pe lângă Grădina Ghetsimani, suim Dealul Măslinilor şi apoi o luăm înainte, spre răsărit. În câteva minute ajungem în satul Betania, unde a înviat Iisus pe Lazăr din morţi. Rămâne să ne oprim şi să vedem acest loc la întoarcere.

Voi trece cu însemnările mai departe. Începem a coborî prin locuri prăpăstioase. Şoferii poartă automobilele cu o dibăcie uimitoare. Îi întrec parcă pe cei de la noi. E o căldură înăbuşitoare şi un praf pe care-l simţim pătrunzând până în plămâni. Ne acoperim cum putem capul şi gura. Ce locuri grozave! Ce pustietăţi fioroase! Ori-încotro te uiţi, numai dealuri pustii, arse de soare şi spălate de ploi (de ploile de iarnă). Nicăieri, nici o verdeaţă, nici o picătură de apă, ci numai piatră, nisip şi praf. Numai unde şi unde se văd un fel de stufuri de spini pitici pe care îi rod cămilele şi măgarii. Vai de oamenii şi vai de animalele care trăiesc pe aici!

Şi ce coborâş avem! Tot coborâm şi coborâşul nu se mai termină. Pe când sfârşeşte o serpentină, vine alta şi mai adâncă.

Mă gândesc că aşa e şi viaţa când apuci a te cufunda în răutăţi şi păcate. Tot mai afund şi mai afund te cobori spre apele morţii sufleteşti.

Îmi aduc aminte că pe aici s-a petrecut pilda Mântuitorului cu Samarineanul cel milostiv. „Un om oarecare se cobora din Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari...”. Este, de fapt, un bun coborâş de la Ierusalim la Ierihon şi, pe de altă parte, locul încă este foarte potrivit pentru a cădea între tâlhari. Văzând locurile de pe aici, poţi înţelege şi mai bine pildele Mântuitorului.

Mergând înainte, iată, se iveşte în această pustietate o clădire lângă drum. E un han căruia i se zice şi azi «Hanul bunului samarinean». Pilda Mântuitorului se potriveşte de minune la aceste locuri. Parcă-l vezi pe Samarineanul cum aduce pe cel rănit la această „casă de oaspeţi”.

Şoferul nostru se opreşte o clipă. Din han iese îndată ospătarul şi ne aduce băutură, dar nu spirt, nici rachiu, nici bere sau vin, ci băutura care se bea pe tot locul pe aici: limonadă rece. E o băutură sănătoasă şi răcoritoare. Pe aici nu beau oamenii băuturi alcoolice ca pe la noi.

Plecăm mai departe şi praful cel nisipos iarăşi începe a ne înăbuşi. Îl simt apăsându-mi cu greutate plămânii. Îmi vine să murmur, dar îndată plec capul ruşinat, dându-mi seama că Iisus Mântuitorul meu a făcut în multe rânduri acest drum şi nu în automobil, ci pe jos, prin arşiţa soarelui şi prin praful vânturilor nisipoase.

În sfârşit, automobilul ne ridică pe o înălţime de unde se zăresc Marea Moartă şi Iordanul. Dealurile şi serpentinele încep a se sfârşi. În faţa noastră se iveşte o câmpie întinsă, dar tot pustie şi fără de verdeaţă. Înainte, la stânga, avem Ierihonul şi Iordanul, iar la dreapta avem Marea Moartă. Ne îndreptăm întâi să vedem Marea Moartă.

Înaintăm spre o câmpie largă. Suntem la o uriaşă adâncime şi încă tot mai coborâm. Am lăsat drumul cel regulat ce duce direct spre Iordan şi Ierihon şi mergem pe o scurtătură ce duce la Marea Moartă. Doamne, ce câmpie săracă şi pustie e şi aceasta! Nicăieri verdeaţă, ci numai tufe de spini, pământ ars de soare, nisip şi nişte pomi pitici. Trecem pe lângă o turmă de cămile. Îţi vine să te întrebi: Oare cu ce trăiesc aceste animale?

Iată Marea Moartă!

În sfârşit, iată Marea Moartă! În ce cufundătură grozavă e această apă! Marea Moartă se află la 420 metri sub nivelul Mării Mediterane. E aceasta o adâncime unică în felul ei. Marea Moartă e cea mai joasă dintre toate apele câte sunt pe suprafaţa pământului. E singura, în felul ei, pe toată suprafaţa pământului. Când te uiţi înapoi pe unde am ajuns aici, parcă te-ai fi coborât în fundul lumii, atât de joasă este această mare. Când te apropii de Marea Moartă, simţi un aer apăsător şi greu ce iese din catranul cel mult ce-l are această apă. Apa mării e liniştită de tot şi neagră; parcă şi înfăţişarea ei îţi dă un fior al morţii.

Închipuiţi-vă o apă mare, înconjurată din toate părţile de pustietate şi moarte. Nici un vânt nu mişcă această apă, nici un fel de mişcare nu vezi cât poţi pătrunde cu ochiul; nici un val, nici o pânză de corabie, nici o vietate, nici o mişcare. Parcă e o apă şi o lume încremenită. Un fior de groază te cuprinde. Abia ai apucat să scapi de praful şi căldura înăbuşitoare a drumului şi a pustiului, ca să ajungi la o apă; şi, când ajungi la apă, abia aştepţi să scapi de ea. „Un fior de groază, de dezgust şi de tristeţe - scrie un scriitor englez - simţi când ajungi la Marea Moartă. Cauţi să te depărtezi cât mai curând de aceste locuri blestemate.”

Urmările şi urmele păcatului doar nicăieri în lume nu se văd aşa de înfiorător şi de grăitor ca aici, ca la locul unde au fost Sodoma şi Gomora.

Dăm aici, mai jos, chipul Mării Moarte. În apele ei nu trăieşte nici un fel de vietate. Peştii care vin din Iordan se pietrifică. Aşijderea şi lemnele. În fotografie se văd câteva ramuri pietrificate, scoase din apele mării.

Apa Mării Moarte e cea mai sărată din toate apele din lume. O mie de kilograme de apă conţin 100 kg. de sare. E atât de sărată această apă, încât chiar să vrei să te scufunzi în ea nu te poţi, căci te ţine la suprafaţă. Sunt călători englezi care îşi iau cartea de citit, se dezbracă şi, întinzându-se cu faţa în sus pe suprafaţa apei, citesc din carte aşa cum ai citi tolănit pe iarbă. Sărătura îi ţine deasupra apei. Dar să te ferească Dumnezeu să-ţi ajungă apa în ochi, în gură sau în nas, căci nu numai te ustură, ci te arde, ca şi când ai pune foc. Un om care se scaldă în Marea Moartă, când iese din apă, nu-l mai cunoşti; e tot încărcat cu sare, de parcă-i nins.

Iată ce scrie un scriitor englez care s-a scăldat în apa acestei mări: „Am intrat - scrie englezul - în mare cu convingerea că se înoată foarte uşor; dar am fost surprins când am constatat că nu mă puteam servi de picioare, care rămâneau afară din apă, şi numai cu mâinile înaintam foarte puţin.

Se pare că pluteşti pe o apă uleioasă; ea este ne-plăcută la atingere şi te simţi rău într-însa. Trebuie să înoţi pe o coastă; având astfel o mână şi un picior în apă, se poate înainta cu mai multă uşurinţă.

Neavând punct de sprijin îndestulător, nu eram stăpân pe mişcările mele şi eram ridicat şi aruncat la dreapta şi la stânga. Într-una din aceste mişcări involuntare, am băut puţin din această apă îngrozitoare. Intenţia mea fusese de a bea puţin, dar am înghiţit mai multă decât mi-a fost pofta; pot deci spune că apa aceasta e tot ce poate fi mai amar şi mai greţos; limba şi cerul gurii îmi erau ca arse, căpătai un puternic acces de tuse şi repede o luai spre ţărm. Două zile întruna am simţit amărăciune şi sărătură în gura mea.”

Un ou aruncat în această mare nu se scufundă, ci pluteşte deasupra apei.

Ne apropiem de apele acestei mări. Un pelerin încearcă să guste apa. Doamne, cum se mai strâmba, săracu’, de credeai că a pus jar în gura lui. Pe lângă sare, această mare e plină de catran. Dar Marea Moartă nu e numai sărată, ci e şi adâncă. La nord, unde am fost noi, are o adâncime de 400 de metri, la sud e mai mică. În lungime, Marea Moartă are 90 kilometri, iar în lăţime, 54.

Pe acest loc s-a petrecut fioroasa pieire a cetăţilor Sodoma şi Gomora din Biblie. Cele spuse în Biblie sunt lucruri adevărate. Arabii numesc această mare şi azi „Marea lui Lot”, o numire ce a trecut din veac în veac şi din popor în popor. Locul unde au fost cetăţile Sodoma şi Gomora e în partea sudică a Mării Moarte. Pe ţărmul din sud-estul mării e un platou de stâncă ce a fost odată vatra unei cetăţi. În apropierea acestui loc a fost cetatea Sodoma. Micul orăşel Ţoar ar fi fost aproape de Sodoma şi acesta ar fi fost cruţat pentru Lot. Până la anul 1200 s-au văzut urmele orăşelului Ţoar. Nu departe de acest loc a fost şi cetatea Gomora. În marginea mării se vede o stâncă de sare pietrificată căreia arabii îi zic până în ziua de azi „Soţia lui Lot”, spunând că aici s-a prefăcut în sare soţia lui Lot (dăm mai jos chipul acestei stânci).

Învăţaţii au cercetat şi ei să afle dacă sunt adevărate cele scrise în Biblie. De fapt, au aflat că în adâncul Mării Moarte sunt crăpături mari făcute de zguduiri puternice. Însăşi marea e o cufundătură în pământ. Ploaia cu foc şi pucioasă, despre care spune Biblia că a căzut peste Sodoma şi Gomora - zice un învăţat - aievea s-a şi întâmplat. Scoarţa pământului arată că un cutremur a fost pe aici şi fulgerele din cer au aprins pucioasa şi asfaltul ce erau pe acest loc şi astfel a ars şi s-a scufundat ţinutul întreg. Iată deci că şi ştiinţa spune că sunt adevărate istoriile biblice.

Un cercetător spune că pe fundul mării se văd şi azi ruine de case şi urme de aşezări locuite cândva de oameni.

Înainte de prăpăd, Sodoma şi Gomora, precum şi ţinutul din jur, erau pline de viaţă şi de bogăţie. Ne spune Biblia acest lucru la Facere 13, 10: „Lot şi-a ridicat ochii şi a văzut că toată Câmpia Iordanului era bine udată în întregime. Înainte de a nimici Domnul Sodoma şi Gomora, până la Ţoar, era ca o grădină a Domnului, ca ţara Egiptului”.

Înainte de prăpăd, Iordanul curgea peste câmpia Sodomei şi se vărsa în Marea Roşie. Apa Iordanului uda câmpiile şi le făcea roditoare, întocmai ca Nilul.

Înainte de prăpăd, ţinutul acesta era plin de toate bunătăţile, de aceea s-a aşezat Lot aici. Acum însă e o pustietate ce împrăştie fior de moarte şi de pedeapsă cerească. Nimic, nici un fel de verdeaţă nu creşte în jurul acestor ape pline cu otravă.

O apăsare sufletească simţi pe acest loc. Parcă şi în aer a rămas ceva din otrava stricăciunii sufleteşti ce a fost odată pe acest loc.

Deschid Biblia şi citesc la faţa locului istoria cu Sodoma şi Gomora:

„Lot! Scoate pe ginerii tăi şi pe fetele tale din acest loc, că Noi vrem să stricăm locul acesta, pentru că mare este strigarea păcatului înaintea Domnului... sculaţi-vă şi ieşiţi din locul acesta!...”. Dar ginerilor lui Lot li se părură o glumă aceste vorbe... şi Domnul a plouat peste Sodoma şi Gomora pucioasă şi foc din cer... (citiţi la Facere cap. 19).

Mă înfioară această istorie. Parcă aud casele trosnind şi văd pe oameni fugind îngroziţi. Dar şi mai mult mă îngrozesc gândindu-mă că şi lumea de azi e o Sodomă şi Gomoră sufletească ce ard şi se cufundă mereu în focul răutăţilor şi al pieirii sufleteşti, însă oamenii stau liniştiţi. Ca şi ginerii lui Lot, oamenii de azi iau în glumă şi în batjocură chemarea să iasă din focul răutăţilor. (Du-te duminica în uşa unei crâşme şi strigă băutorilor: „Sculaţi-vă şi ieşiţi din focul acesta!” să vezi ce o să păţeşti.)

De la Marea Moartă aduc cititorilor acestei cărţi cuvintele cu care Domnul a scos pe Lot din focul pieirii: „Sculaţi-vă şi ieşiţi din locul acesta!...”. Sculaţi-vă şi ieşiţi din focul răutăţilor!... Mântuiţi-vă sufletul!

Mă uit încă o dată peste această mare şi acest ţinut fioros. O, cum n-am putere să aduc aici pe cei păcătoşi, să le arăt urmările şi urmele păcatului! Căci nicăieri în lume nu se văd urmările păcatului aşa de înfiorător şi grăitor ca aici, la faţa locului, unde au fost Sodoma şi Gomora.

Înainte de a pleca spre Iordan, eu mă uit încă o dată, cu Biblia în mână, să aflu ce s-a mai petrecut pe aici din istoriile biblice. De la Marea Moartă spre răsărit (unde e azi pustia Arabiei) a fost pustia pe unde au venit israelitenii cu Moise, din robia Egiptului. E o pustie fioroasă, plină cu munţi stâncoşi. Muntele ce se vede având piscul cel mai înalt e muntele Nebo, de unde Dumnezeu a arătat lui Moise Canaanul, precum i se făgăduise că-l va vedea, dar nu va intra în el, ci va muri acolo (Deut. cap. 34). Mai spre sud e ţara Moabiţilor, locul unde a locuit Lot cu fiicele sale după ce ieşise din Sodoma şi Gomora (Fac. 19, 30-38). În partea vestică a Mării Moarte, e pustia Iudeii, iarăşi cu stânci înalte, între care unele sunt de marmură. Pe toate laturile, Marea Moartă e înconjurată de ţărmuri stâncoase. Numai partea dinspre Iordan e deschisă.

Automobilele se pregătesc să plece cu noi spre Iordan, la locul unde S-a botezat Mântuitorul. De la Marea Moartă până la locul unde S-a botezat Mântuitorul în râul Iordan e o cale cam de 4-5 kilometri. Plecând într-acolo cu automobilul, folosesc parcursul acestui drum ca să spun unele amănunte despre râul Iordan.

Râul Iordan izvorăşte din munţii Libanului, dintr-o stâncă de granit cu un izvor vestit de mare. În calea sa primeşte apoi şi alte izvoare şi văi. Trece, după aceea, prin Lacul Tiberiadei (Marea Galileii) şi de acolo o ia apoi în jos, pe sub Muntele Taborului, spre Marea Moartă (vezi harta de la pag. 23). Cu totul, râul Iordanului face un drum de peste 300 de kilometri, cu toate că, în linie dreaptă, această curgere abia ar fi pe jumătate. Lungimea o fac cotiturile cele multe ce le are Iordanul. De la Lacul Tiberiadei până la Marea Moartă, Iordanul face o cale de 104 kilometri şi, în această cale, coboară 200 metri, adică o coborâre foarte mare, la fiecare kilometru câte 2 metri de coborâş. Această cădere face ca râul Iordan să fie un râu foarte repede curgător.

„Repejunile Iordanului”, de care vorbesc cântările bisericeşti, de fapt sunt aievea, căci râul Iordan curge cu mare repeziciune. În cea mai mare parte, Iordanul curge printre stânci şi locuri stâncoase. Se varsă în Marea Moartă. Însă în vremile biblice, înainte de pieirea Sodomei şi Gomorei, Iordanul curgea înainte, până la Marea Roşie, şi pe locul unde e azi Marea Moartă era o câmpie frumoasă şi bogată ca un paradis, udată fiind de apa Iordanului. Poate tocmai acest belşug i-a făcut pe cei din Sodoma şi Gomora să uite pe Dumnezeu, căci aşa e omul, din ce e mai sătul şi mai îmbuibat, uită mai mult pe Dumnezeu.

Ne apropiem de Iordan. O lume pustie se întinde de jur-împrejurul râului sfânt. Pământul e nisipos şi spălat de apele de iarnă, când Iordanul se revarsă peste locurile de şes. Pe multe locuri ţărmurii Iordanului n-au nici un fel de vegetaţie, ci numai pământ sterp şi stâncos, însă pe cele mai multe locuri Iordanul e înconjurat cu o desime de fel de fel de plante şi arbori. Locul unde S-a botezat Mântuitorul încă e înconjurat cu astfel de desime. Mai în sus, spre Galileea, împrejurul Iordanului e pământ mănos şi cultivat.

Iată, o biserică se iveşte. E mănăstirea «Sf. Ioan Botezătorul», semn că ne apropiem de locul unde S-a botezat Mântuitorul. Automobilele cotesc cu noi spre dreapta. Mai mergem încă 2 kilometri şi automobilele se opresc. Ne dăm jos. Intrăm prin luminişul unui desiş şi iată în faţa noastră râul Iordan şi locul unde S-a botezat Iisus Mântuitorul. Ne descoperim capetele şi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să vedem şi acest loc sfânt. Ţărmul din acest loc al Iordanului e săpat şi întocmit frumos pentru închinătorii care vin aici. Dincolo, pe celălalt ţărm, se vede atârnată de un pom o icoană mare cu Sf. Botez.

Coborâm pe nişte trepte săpate în pământ şi ne aşezăm lângă apă, într-un loc larg săpat în coasta ţărmului şi acoperit cu frunzele arborilor. Aici în faţa noastră e locul unde S-a botezat Mântuitorul. Amintirea acestui loc a dăinuit din om în om şi din veac în veac. Până prin veacul al patrulea, spun călugării, era în acest loc o cruce mare de piatră în apa Iordanului. Au fost şi câteva mănăstiri aici în apropiere, din care însă abia se mai văd urmele. Ţărmurii Iordanului erau aici îmbrăcaţi în marmură scumpă, însă a venit năvala hoardelor păgâne şi au distrus totul.

În acest loc, Iordanul e liniştit. Abia i se vede cursul. Parcă stă pe loc. De jur-împrejur, ţărmurii sunt plini cu fel de fel de plante, arbori şi tufişuri de tot soiul, dar nici un soi nu e dintre cele de pe la noi din Europa. Sunt şi mulţi finici, iar unele plante fac un fel de fructe - boabe galbene şi roşii. E de o frumuseţe încântătoare acest loc. În faţa potopului de lumină ce vine de sus, din cerul veşnic senin, apele râului strălucesc ca nişte oglinzi de argint. Prin desime zboară şi ciripesc neîncetat privighetori şi alte feluri de păsări.

Nu locuieşte nimeni pe aici. Totul creşte în voia Domnului. Un fior religios te străbate. În mijlocul pustiei, acest loc e ca un paradis şi te simţi ca într-un paradis pe care Domnul l-a împodobit.