O sfeștanie românească la râul Iordanului

Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, împreună cu P. S. Sa, Episcopul Teculescu și cu un mitropolit venit cu noi din Ierusalim se pregătesc să facă sfeștanie. Sfeștania se va face în mijlocul Iordanului. Spre acest scop, sosește o barcă în care se suie Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, P. S. Sa, Episcopul Teculescu, Mitropolitul din Ierusalim și câțiva călugări și cărturari. Barca se depărtează de la țărm și, oprindu-se în mijlocul Iordanului, se începe slujba sfințirii apelor. Corul nostru răspunde de pe țărmuri, unde stăm. Clipe neuitate și înălțătoare de suflet sunt acestea. Pe locul unde S-a botezat Mântuitorul Iisus Hristos răsună pentru prima dată pe limba noastră românească slujbă de laudă și mărire lui Dumnezeu. O sută șaizeci de închinători români cântă pe locul unde S-a botezat Mântuitorul Troparul Botezului: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne...”. Un neam întreg parcă e alături de noi și cântă cu noi...

Un fotograf a surprins această slujbă sfântă. Dăm mai jos chipul ei.

E obiceiul ca toți închinătorii veniți la Locurile Sfinte să se spele și să se afunde în râul Iordanului, în semn de curățire a păcatelor. Ne pregătim și noi de acest „botez”, împrăștiindune de-a lungul țărmului. Unii și-au adus haine noi și curate anume pentru acest „botez”. Peste câteva clipe suntem în apa Iordanului. Unii, care știu înota, străbat râul, alții se spală la țărmuri. Iordanul are pe locul acesta o lățime de 5-6 metri și o adâncime de 3-4 metri. Pe alte locuri, Iordanul ajunge la o lățime până la 30-40 metri. Adâncimea regulată e de 3 metri. Culoarea apei Iordanului e tulbure din pricina pământului argilos pe care-l străbate. Tot din această pricină Iordanul are și mult nămol.

La suprafață apa e lină, dar îndată ce te afunzi în ea dai de repeziciunea apei, de curentul cel repede. Pentru cei care nu știu înota, depărtarea în mijlocul apei e primejdioasă. Călugării de pe acolo spun că mulți pelerini s-au înecat în apele Iordanului, apucați fiind de vârtej, și ei nu știau înota. Cu deosebire pe la cotituri curentul apei e mare și numai cei mai dibaci înotători îl pot trece.

Clipe de neuitată înălțare sufletească am avut în momentul când am intrat în apele Iordanului. După ce mă închinasem în peștera din Betleem, după ce sărutasem Sfântul Mormânt și plânsesem în locul Golgotei, simt apele Iordanului ca pe o baie de renaștere sufletească, de înmormântare a omului meu cel vechi și de înviere la o viață nouă (Rom 6). Potopul de lumină ce se revarsă de sus, din cerul de-a pururi senin, este parcă focul Duhului Sfânt. Peste viața mea cea plină de stricăciunea patimilor și păcatelor simt pogorându-se o înnoire, o curățire, o putere nouă. Mă aplec și rostesc Psalmul 50, apăsând pe cuvintele: „stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți, spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi... inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda pe mine de la fața Ta și Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine...”.

Simt o greutate sufletească ce caută ușurare. Mă aplec într-o parte și lacrimi calde începură să picure din ochii mei în apele Iordanului. Cu ele mi se pare că se ridică și se duce o mare greutate de pe sufletul meu. Mă simt ușurat ca un copil nevinovat și renăscut la o viață nouă. Mă îmbrac în albiturile cele noi pe care le-am adus de acasă și le duc acasă, să le păstrez până când moartea va veni să-mi închidă ochii și să mă treacă în lumea Mântuitorului meu. Păstrez aceste haine nu pentru că în ele ar fi ceva putere de mântuire, ci pentru ca să le văd neîncetat și, văzându-le, să nu uit făgăduința ce am adus-o de la Iordan de a-mi păstra curăția trupească și sufletească și a sta neîncetat sub darul și puterea Duhului Sfânt.

După ce ne îmbrăcăm, luăm cu toții în sticle apă din râul Iordanului, ca să o ducem acasă, prin satele și orașele noastre. Prin multe locuri, credincioșii noștri s-au „botezat” în anul 1926 cu apă din râul Iordanului, adusă de cei ce au fost în pelerinaj.

Cu noi a venit din Ierusalim și un călugăr care singur știe vorbi românește. Ne istorisește lucruri interesante. „Mai demult, în vremile de pace - spune călugărul - veneau zeci de mii de închinători aici, la Iordan, cei mai mulți din Rusia. În 1894 au fost aici douăzeci de mii de închinători, iar în primăvara anului 1914 au fost 25 de mii de ruși. Închinătorii plecau din Ierusalim în Ziua Învierii, pentru ca în noaptea Învierii „să se boteze” în Iordan, așa cum se botezau «catehumenii» la începutul creștinismului. Era o armată întreagă de închinători. În fruntea lor aveau steaguri albe, cu semnul Crucii pe ele. Între închinători erau și o mulțime de părinți cu copiii lor. Uriașa ceată venea cântând cântări creștinești. Rușii cântau și Credeul. De la Ierusalim, calea ținea pe jos o zi până la Ierihon, unde ceata închinătorilor poposea, iar în zori de zi pleca spre Iordan cu făclii aprinse. În răsăritul soarelui, Iordanul era plin cu cei pogorâți în valurile lui cu dor de mântuire sufletească.”

Locul unde a fost Botezul Domnul, grecii îl numesc „El benii”, iar arabii, „Mahadet Hadjle”. Acest loc e la o depărtare cam de 5-6 kilometri de la Marea Moartă, mergând în sus pe cursul Iordanului, și stă cam față în față cu Ierihonul (vezi harta de la pag. 23).

Înainte de a ne depărta de acest loc sfânt, mă uit în Biblie să aflu și să citesc ce s-a mai petrecut pe aici.

Ioan Botezătorul

Deschid mai întâi la capitolul 3 din Evanghelia de la Matei, unde se vorbește despre Ioan Botezătorul. „Și acest Ioan avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă, iar hrana lui era acride și miere sălbatică. Atunci ieșeau la dânsul tot Ierusalimul și toată Iudeea și toată latura dimprejurul Iordanului și se botezau în Iordan... și mustra Ioan pe farisei și pe saduchei...” (citiți pe larg la Matei cap. 3).

Stând aici lângă Iordan, parcă-l văd pe Ioan și aud predica lui și mustrarea lui. Ioan mustra fără cruțare păcatele vremilor și ale oamenilor. Mă gândesc: Doamne, multe năravuri urâte ar mai avea de mustrat Ioan și în zilele noastre! Un astfel de nărav urât este și datina păgână cum serbează creștinii de azi ziua și amintirea Sf. Ioan Botezătorul. Ioan a fost o pildă măreață despre înfrânare, despre o viață pusă cu totul în slujba Domnului și a sufletului. Încă din pântecele mamei sale, Ioan a fost vestit ca unul care „nu va bea nici vin, nici băutură amețitoare” (Lc 1, 15). Însă creștinii care îi poartă numele - „Ionii” de azi - țin cu orice preț să-și petreacă și să se îmbete în ziua Sf. Ioan (ziua a doua a Botezului). Este acest lucru cea mai mare batjocură ce se poate aduce amintirii celui ce trăia cu „acride și miere sălbatică”. Dacă Ioan s-ar ivi azi în lume, el ar striga mai întâi - ca odinioară după farisei - după acei creștini „Ioni” care îi batjocoresc amintirea.

Alte amintiri biblice

Pe locul unde S-a botezat Mântuitorul s-a petrecut și minunea cu trecerea israelitenilor prin apele Iordanului care s-au desfăcut în două (citiți pe larg în cartea lui Iosua cap. 3 și 4).

După trecerea Iordanului, Iosua a luat douăsprezece pietre din mijlocul Iordanului ca pe o mărturie despre „ce minuni a făcut Domnul cu poporul Său”.

Tot pe acest loc s-a petrecut mai târziu și minunata trecere a lui Ilie proorocul și a lui Elisei. Ilie cu Elisei plecaseră din Ierihon spre Iordan și, când au ajuns aici, „Ilie și-a luat cojocul său și l-a învârtit și a lovit cu dânsul apa și s-a despărțit apa încoace și încolo și au trecut amândoi în pustie... și, după ce au trecut, iată, un car de foc i-a despărțit pe amândoi, și s-a înălțat Ilie la cer în vifor mare... Și a luat Elisei cojocul lui Ilie ce căzuse asupra lui și s-a umplut și el de Duhul Domnului și, despărțind și el Iordanul, s-a întors la Ierihon...” (citiți pe larg în cartea IV Regi 2; / 2 Împărați - cap. 2).

Adică și minunea înălțării lui Ilie la cer s-a petrecut lângă locul unde S-a botezat Mântuitorul în Iordan.

Tot aici, în preajma Iordanului, spune Biblia că a fost și pârâul Horat în care Domnul l-a ascuns pe Ilie și l-a hrănit cu ajutorul corbilor (3 Regi 17, 1-7).

Tot aici la Iordan s-a petrecut și minunea tămăduirii lui Naaman, cel plin de lepră, căpetenia oștirii regelui Siriei, pe care Elisei proorocul l-a vindecat, zicându-i: „Mergi de te spală de șapte ori în Iordan și ți se va înnoi trupul tău și vei fi curat... Și s-a cufundat Naaman de șapte ori în Iordan, după cuvântul omului lui Dumnezeu, și i s-a înnoit trupul ca trupul unui copil mic și s-a curățit” (IV Regi 5, 14 / 2 Împ 5, 14).

Citind aici lângă Iordan această istorie, mă gândesc la lepra cea spurcată a păcatului care a cuprins sufletul oamenilor de azi și aceștia nu umblă să se curețe de ea. Ne pregătim de plecare spre Ierihon. Strângându-ne la un loc de pe țărmurii Iordanului pe unde ne-am spălat, am înțeles că unul din pelerinii noștri, încercând să bage apă în sticlă, a alunecat în Iordan și, cum era îmbrăcat, era cât pe ce să se înece. Respirăm ușurați și mulțumim lui Dumnezeu că ne-a ferit de nenorocire.

La Ierihon

De la Iordan până la Ierihon este o cale de trei ore cu trăsura. Cu automobilele facem această cale în jumătate de oră. Ne oprim mai întâi la mănăstirea ortodoxă «Sf. Ioan Botezătorul», foarte frumos împodobită. Cumpărăm de aici fel de fel de amintiri: iconițe cu Botezul Domnului, pietricele din Iordan zugrăvite cu Sf. Botez etc.

Peste o câmpie stearpă, cu pământ nisipos, spălat de apele Iordanului ce se revarsă primăvara, înaintăm spre Ierihon. Ierihonul a fost o cetate cu un vechi trecut istoric. Când au trecut israelitenii Iordanul ca să intre în Canaan, Ierihonul era în fața lor o cetate tare și bine întărită cu ziduri mari. Dar această cetate nu era pe locul unde e Ierihonul azi - un sat mic - ci era ceva și mai la deal, pe niște coline, căci Ierihonul stă la poalele munților. Se văd până în ziua de azi ruinele acestui vechi Ierihon. Despre cum au cuprins israelitenii cetatea Ierihonului cred că știe fiecare din istoria biblică și puteți să citiți acest lucru și în Biblie, în Cartea lui Iosua cap. 6. israelitenii l-au trecut prin foc și sabie.

Cetatea Ierihonului este o cetate pusă sub blestem ceresc, ca și Sidonul și Tirul, de aceea nu s-a mai refăcut. Toate încercările de rezidire a Ierihonului au fost zadarnice. Ele n-au dăinuit decât o vreme scurtă.

Mai târziu, pe vremea romanilor, Ierihonul a fost clădit din nou și adus la o stare de mare înflorire. În întreaga Palestină, Ierihonul era locul cel mai drăgălaș, având trei izvoare mari cu apa cărora romanii au făcut din el un adevărat mic paradis în mijlocul pustiei. Se chema și «Cetatea Palmierilor», fiind plin de palmieri. Împăratul Antoniu dărui Ierihonul amantei sale, regina Cleopatra a Alexandriei, care, la rândul ei, îl vându lui Irod, cel ce ucisese pruncii la Betleem. Irod a transformat acest loc în reședință de iarnă, ridicând aici și clădiri pentru circuri și petreceri. Aici a căzut bolnav Irod, apăsat de cumplitul blestem al uciderii pruncilor. Aici în cetatea Ierihonului l-au ros viermii până și-a dat duhul. Înainte de a muri, Irod a mai făcut și aici un măcel. Simțindu-și sfârșitul, a dat ordin să fie arestate toate căpeteniile și toți dregătorii orașului care apoi să fie omorâți îndată ce va închide el ochii, în semn de jale pentru „pierderea” lui. Acest ordin a fost și executat în ziua morții tiranului.

În acele vremuri, câmpia Ierihonului era cultivată cu trestie de zahăr și fel de fel de pomi roditori.

Mântuitorul a fost în vreo două rânduri în Ierihon.

O dată, când „un orb ședea lângã cale cerșind și strigând: «Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!», Iisus l-a întrebat: «Ce voiești să-ți fac?». «Doamne, să văd...»” - I-a răspuns orbul și îndată a văzut (citiți la Luca 18, 42-43).

Tot aici la Ierihon s-a petrecut și minunata evanghelie cu Zacheu vameșul, care a alergat să-L vadă pe Iisus, dar fiind mic de statură s-a suit într-un dud, de unde Mântuitorul l-a chemat jos, zicându-i: „Zachee, grăbește de te pogoară, că astăzi în casa ta Mi se cade să rămân”. Și Zacheu L-a primit bucurându-se și după ce L-a primit i s-a schimbat cu totul viața și casa i s-a umplut de bucuria mântuirii sufletești. Până prin veacul al patrulea s-a păstrat dudul în care se suise Zacheu, iar pe urmă a fost sădit în locul lui altul și altul, așa că și azi este pe acel loc un dud al lui Zacheu, la marginea drumului. Dăm pe pagina următoare fotografia acestui dud.

Trecând pe lângă acest loc, părea că aud cuvintele Mântuitorului: „Zachee, grăbește-te de te pogoară, că astăzi în casa ta Mi se cade să rămân”... Am luat o mică ramură din acest dud și o păstrez ca pe o amintire mult grăitoare.

Pe locul unde a fost casa lui Zacheu au ridicat cruciații mai târziu un turn de apărare contra beduinilor, însă azi numai o ruină a mai rămas din această clădire.

La anul 70 după Hristos, când a fost pustiit Ierusalimul, a avut și Ierihonul aceeași soartă, fiind și el jefuit și pustiit de hoardele barbare. Împăratul Adrian l-a ridicat din nou, iar mai târziu, când creștinismul a pătruns și în împărăția romană, Iustinian a înălțat aici Biserica «Maica Domnului». La soborul ecumenic din Niceea au luat parte și mulți episcopi din Ierihon.

Însă mai târziu, păgânii iar au distrus cu totul Ierihonul.

Din Ierihonul de odinioară azi a mai rămas numai un sat mic, cu peste 300 de locuitori beduini. Are însă și azi Ierihonul o așezare foarte potrivită și apa ce o are din belșug îl face cu adevărat o grădină frumoasă și verde într-o pustietate. Ierihonul are trei izvoare mari care-i dau toată viața și bogăția. Unul din aceste izvoare are apă multă cât un iaz întreg.

Ne oprim cu automobilele la acest loc. Iată o grădină încărcată cu o pădure de fel de fel de plante: curmali, smochini, lămâi, portocali. Avem voie să gustăm din ele. Printr-o irigație mai sistematică s-ar putea face și mai mult din acest loc, un adevărat paradis. De altfel, în Ierihon, pe lângă bordeiele beduinilor - care sunt foarte leneși - se ridică și câteva clădiri moderne cu grădini lucrate bine.

Este chiar și un hotel aici, aranjat după toate cerințele.

Aici în Ierihon crește și un pom numit Zakkun, ce face un soi de nuci din care beduinii scot un fel de ulei pe care îl vând pelerinilor sub numele de „uleiul lui Zacheu”. În jurul Ierihonului câmpul e foarte sărac. Nu cresc decât un fel de tufe mici și spinoase, dintre care cea mai răspândită e așa numita „Ziziphus Spina Cristi”, adică spinul din care s-a împletit cununa Mântuitorului. Produce acest spin și niște fructe foarte gustoase.

Izvorul lui Elisei

Izvorul cel mai mare din Ierihon se cheamă „Izvorul lui Elisei”. Acest nume e legat de o întâmplare ce se află istorisită în Biblie la cartea IV Regi (4 Regi 2, 19-22). Oamenii din Ierihon s-au plâns lui Elisei proorocul că apele lor sunt rele și nu le pot folosi. Atunci Elisei a cerut un blid nou cu sare și, mergând la izvorul apelor, a aruncat sare în el și a zis: „Așa vorbește Domnul: «Vindec apele acestea; nu va mai fi în ele nici moarte, nici stricăciune»”. Și apele îndată s-au vindecat.

Citind aici la fața locului această întâmplare, mă gândesc că și viața oamenilor de azi e o apă stricată de mulțimea fărădelegilor, e o apă tulburată de fel de fel de necazuri și greutăți. Nimic nu va putea tămădui și limpezi această apă, decât „sarea” de care vorbește Evanghelia: sarea Duhului Sfânt, sarea Evangheliei Mântuitorului.

Aici lângă Ierihon mai sunt încă de văzut două lucruri de mare însemnătate creștină.

Aici, de la Ierihon spre nord, iată pustia unde S-a retras Mântuitorul după ce S-a botezat în Iordan și a postit și S-a rugat patruzeci de zile și patruzeci de nopți (Mt 4). Cu această pregătire Și-a început Mântuitorul sfânta și marea lucrare de mântuire a neamului omenesc. Privind acest loc, mă gândesc cum Însuși Iisus, Fiul lui Dumnezeu, S-a pregătit sufletește pentru lucrul mântuirii sufletești, însă noi oamenii, tocmai această pregătire sufletească n-o căutăm. Și apoi ne mirăm de ce ne biruie patimile.

În cele ce urmează, scriem mai pe larg despre locul unde a fost ispitit Mântuitorul nostru.