O sfeştanie românească la râul Iordanului

Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, împreună cu P. S. Sa, Episcopul Teculescu şi cu un mitropolit venit cu noi din Ierusalim se pregătesc să facă sfeştanie. Sfeştania se va face în mijlocul Iordanului. Spre acest scop, soseşte o barcă în care se suie Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, P. S. Sa, Episcopul Teculescu, Mitropolitul din Ierusalim şi câţiva călugări şi cărturari. Barca se depărtează de la ţărm şi, oprindu-se în mijlocul Iordanului, se începe slujba sfinţirii apelor. Corul nostru răspunde de pe ţărmuri, unde stăm. Clipe neuitate şi înălţătoare de suflet sunt acestea. Pe locul unde S-a botezat Mântuitorul Iisus Hristos răsună pentru prima dată pe limba noastră românească slujbă de laudă şi mărire lui Dumnezeu. O sută şaizeci de închinători români cântă pe locul unde S-a botezat Mântuitorul Troparul Botezului: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne...”. Un neam întreg parcă e alături de noi şi cântă cu noi...

Un fotograf a surprins această slujbă sfântă. Dăm mai jos chipul ei.

E obiceiul ca toţi închinătorii veniţi la Locurile Sfinte să se spele şi să se afunde în râul Iordanului, în semn de curăţire a păcatelor. Ne pregătim şi noi de acest „botez”, împrăştiindune de-a lungul ţărmului. Unii şi-au adus haine noi şi curate anume pentru acest „botez”. Peste câteva clipe suntem în apa Iordanului. Unii, care ştiu înota, străbat râul, alţii se spală la ţărmuri. Iordanul are pe locul acesta o lăţime de 5-6 metri şi o adâncime de 3-4 metri. Pe alte locuri, Iordanul ajunge la o lăţime până la 30-40 metri. Adâncimea regulată e de 3 metri. Culoarea apei Iordanului e tulbure din pricina pământului argilos pe care-l străbate. Tot din această pricină Iordanul are şi mult nămol.

La suprafaţă apa e lină, dar îndată ce te afunzi în ea dai de repeziciunea apei, de curentul cel repede. Pentru cei care nu ştiu înota, depărtarea în mijlocul apei e primejdioasă. Călugării de pe acolo spun că mulţi pelerini s-au înecat în apele Iordanului, apucaţi fiind de vârtej, şi ei nu ştiau înota. Cu deosebire pe la cotituri curentul apei e mare şi numai cei mai dibaci înotători îl pot trece.

Clipe de neuitată înălţare sufletească am avut în momentul când am intrat în apele Iordanului. După ce mă închinasem în peştera din Betleem, după ce sărutasem Sfântul Mormânt şi plânsesem în locul Golgotei, simt apele Iordanului ca pe o baie de renaştere sufletească, de înmormântare a omului meu cel vechi şi de înviere la o viaţă nouă (Rom 6). Potopul de lumină ce se revarsă de sus, din cerul de-a pururi senin, este parcă focul Duhului Sfânt. Peste viaţa mea cea plină de stricăciunea patimilor şi păcatelor simt pogorându-se o înnoire, o curăţire, o putere nouă. Mă aplec şi rostesc Psalmul 50, apăsând pe cuvintele: „stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi... inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda pe mine de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine...”.

Simt o greutate sufletească ce caută uşurare. Mă aplec într-o parte şi lacrimi calde începură să picure din ochii mei în apele Iordanului. Cu ele mi se pare că se ridică şi se duce o mare greutate de pe sufletul meu. Mă simt uşurat ca un copil nevinovat şi renăscut la o viaţă nouă. Mă îmbrac în albiturile cele noi pe care le-am adus de acasă şi le duc acasă, să le păstrez până când moartea va veni să-mi închidă ochii şi să mă treacă în lumea Mântuitorului meu. Păstrez aceste haine nu pentru că în ele ar fi ceva putere de mântuire, ci pentru ca să le văd neîncetat şi, văzându-le, să nu uit făgăduinţa ce am adus-o de la Iordan de a-mi păstra curăţia trupească şi sufletească şi a sta neîncetat sub darul şi puterea Duhului Sfânt.

După ce ne îmbrăcăm, luăm cu toţii în sticle apă din râul Iordanului, ca să o ducem acasă, prin satele şi oraşele noastre. Prin multe locuri, credincioşii noştri s-au „botezat” în anul 1926 cu apă din râul Iordanului, adusă de cei ce au fost în pelerinaj.

Cu noi a venit din Ierusalim şi un călugăr care singur ştie vorbi româneşte. Ne istoriseşte lucruri interesante. „Mai demult, în vremile de pace - spune călugărul - veneau zeci de mii de închinători aici, la Iordan, cei mai mulţi din Rusia. În 1894 au fost aici douăzeci de mii de închinători, iar în primăvara anului 1914 au fost 25 de mii de ruşi. Închinătorii plecau din Ierusalim în Ziua Învierii, pentru ca în noaptea Învierii „să se boteze” în Iordan, aşa cum se botezau «catehumenii» la începutul creştinismului. Era o armată întreagă de închinători. În fruntea lor aveau steaguri albe, cu semnul Crucii pe ele. Între închinători erau şi o mulţime de părinţi cu copiii lor. Uriaşa ceată venea cântând cântări creştineşti. Ruşii cântau şi Credeul. De la Ierusalim, calea ţinea pe jos o zi până la Ierihon, unde ceata închinătorilor poposea, iar în zori de zi pleca spre Iordan cu făclii aprinse. În răsăritul soarelui, Iordanul era plin cu cei pogorâţi în valurile lui cu dor de mântuire sufletească.”

Locul unde a fost Botezul Domnul, grecii îl numesc „El benii”, iar arabii, „Mahadet Hadjle”. Acest loc e la o depărtare cam de 5-6 kilometri de la Marea Moartă, mergând în sus pe cursul Iordanului, şi stă cam faţă în faţă cu Ierihonul (vezi harta de la pag. 23).

Înainte de a ne depărta de acest loc sfânt, mă uit în Biblie să aflu şi să citesc ce s-a mai petrecut pe aici.

Ioan Botezătorul

Deschid mai întâi la capitolul 3 din Evanghelia de la Matei, unde se vorbeşte despre Ioan Botezătorul. „Şi acest Ioan avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă, iar hrana lui era acride şi miere sălbatică. Atunci ieşeau la dânsul tot Ierusalimul şi toată Iudeea şi toată latura dimprejurul Iordanului şi se botezau în Iordan... şi mustra Ioan pe farisei şi pe saduchei...” (citiţi pe larg la Matei cap. 3).

Stând aici lângă Iordan, parcă-l văd pe Ioan şi aud predica lui şi mustrarea lui. Ioan mustra fără cruţare păcatele vremilor şi ale oamenilor. Mă gândesc: Doamne, multe năravuri urâte ar mai avea de mustrat Ioan şi în zilele noastre! Un astfel de nărav urât este şi datina păgână cum serbează creştinii de azi ziua şi amintirea Sf. Ioan Botezătorul. Ioan a fost o pildă măreaţă despre înfrânare, despre o viaţă pusă cu totul în slujba Domnului şi a sufletului. Încă din pântecele mamei sale, Ioan a fost vestit ca unul care „nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare” (Lc 1, 15). Însă creştinii care îi poartă numele - „Ionii” de azi - ţin cu orice preţ să-şi petreacă şi să se îmbete în ziua Sf. Ioan (ziua a doua a Botezului). Este acest lucru cea mai mare batjocură ce se poate aduce amintirii celui ce trăia cu „acride şi miere sălbatică”. Dacă Ioan s-ar ivi azi în lume, el ar striga mai întâi - ca odinioară după farisei - după acei creştini „Ioni” care îi batjocoresc amintirea.

Alte amintiri biblice

Pe locul unde S-a botezat Mântuitorul s-a petrecut şi minunea cu trecerea israelitenilor prin apele Iordanului care s-au desfăcut în două (citiţi pe larg în cartea lui Iosua cap. 3 şi 4).

După trecerea Iordanului, Iosua a luat douăsprezece pietre din mijlocul Iordanului ca pe o mărturie despre „ce minuni a făcut Domnul cu poporul Său”.

Tot pe acest loc s-a petrecut mai târziu şi minunata trecere a lui Ilie proorocul şi a lui Elisei. Ilie cu Elisei plecaseră din Ierihon spre Iordan şi, când au ajuns aici, „Ilie şi-a luat cojocul său şi l-a învârtit şi a lovit cu dânsul apa şi s-a despărţit apa încoace şi încolo şi au trecut amândoi în pustie... şi, după ce au trecut, iată, un car de foc i-a despărţit pe amândoi, şi s-a înălţat Ilie la cer în vifor mare... Şi a luat Elisei cojocul lui Ilie ce căzuse asupra lui şi s-a umplut şi el de Duhul Domnului şi, despărţind şi el Iordanul, s-a întors la Ierihon...” (citiţi pe larg în cartea IV Regi; / 2 Împăraţi - cap. 2).

Adică şi minunea înălţării lui Ilie la cer s-a petrecut lângă locul unde S-a botezat Mântuitorul în Iordan.

Tot aici, în preajma Iordanului, spune Biblia că a fost şi pârâul Horat în care Domnul l-a ascuns pe Ilie şi l-a hrănit cu ajutorul corbilor (III Regi / 1 Împăraţi 17, 1-7).

Tot aici la Iordan s-a petrecut şi minunea tămăduirii lui Naaman, cel plin de lepră, căpetenia oştirii regelui Siriei, pe care Elisei proorocul l-a vindecat, zicându-i: „Mergi de te spală de şapte ori în Iordan şi ţi se va înnoi trupul tău şi vei fi curat... Şi s-a cufundat Naaman de şapte ori în Iordan, după cuvântul omului lui Dumnezeu, şi i s-a înnoit trupul ca trupul unui copil mic şi s-a curăţit” (IV Regi / 2 Împ 5, 14).

Citind aici lângă Iordan această istorie, mă gândesc la lepra cea spurcată a păcatului care a cuprins sufletul oamenilor de azi şi aceştia nu umblă să se cureţe de ea. Ne pregătim de plecare spre Ierihon. Strângându-ne la un loc de pe ţărmurii Iordanului pe unde ne-am spălat, am înţeles că unul din pelerinii noştri, încercând să bage apă în sticlă, a alunecat în Iordan şi, cum era îmbrăcat, era cât pe ce să se înece. Respirăm uşuraţi şi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ferit de nenorocire.

La Ierihon

De la Iordan până la Ierihon este o cale de trei ore cu trăsura. Cu automobilele facem această cale în jumătate de oră. Ne oprim mai întâi la mănăstirea ortodoxă «Sf. Ioan Botezătorul», foarte frumos împodobită. Cumpărăm de aici fel de fel de amintiri: iconiţe cu Botezul Domnului, pietricele din Iordan zugrăvite cu Sf. Botez etc.

Peste o câmpie stearpă, cu pământ nisipos, spălat de apele Iordanului ce se revarsă primăvara, înaintăm spre Ierihon. Ierihonul a fost o cetate cu un vechi trecut istoric. Când au trecut israelitenii Iordanul ca să intre în Canaan, Ierihonul era în faţa lor o cetate tare şi bine întărită cu ziduri mari. Dar această cetate nu era pe locul unde e Ierihonul azi - un sat mic - ci era ceva şi mai la deal, pe nişte coline, căci Ierihonul stă la poalele munţilor. Se văd până în ziua de azi ruinele acestui vechi Ierihon. Despre cum au cuprins israelitenii cetatea Ierihonului cred că ştie fiecare din istoria biblică şi puteţi să citiţi acest lucru şi în Biblie, în Cartea lui Iosua cap. 6. israelitenii l-au trecut prin foc şi sabie.

Cetatea Ierihonului este o cetate pusă sub blestem ceresc, ca şi Sidonul şi Tirul, de aceea nu s-a mai refăcut. Toate încercările de rezidire a Ierihonului au fost zadarnice. Ele n-au dăinuit decât o vreme scurtă.

Mai târziu, pe vremea romanilor, Ierihonul a fost clădit din nou şi adus la o stare de mare înflorire. În întreaga Palestină, Ierihonul era locul cel mai drăgălaş, având trei izvoare mari cu apa cărora romanii au făcut din el un adevărat mic paradis în mijlocul pustiei. Se chema şi «Cetatea Palmierilor», fiind plin de palmieri. Împăratul Antoniu dărui Ierihonul amantei sale, regina Cleopatra a Alexandriei, care, la rândul ei, îl vându lui Irod, cel ce ucisese pruncii la Betleem. Irod a transformat acest loc în reşedinţă de iarnă, ridicând aici şi clădiri pentru circuri şi petreceri. Aici a căzut bolnav Irod, apăsat de cumplitul blestem al uciderii pruncilor. Aici în cetatea Ierihonului l-au ros viermii până şi-a dat duhul. Înainte de a muri, Irod a mai făcut şi aici un măcel. Simţindu-şi sfârşitul, a dat ordin să fie arestate toate căpeteniile şi toţi dregătorii oraşului care apoi să fie omorâţi îndată ce va închide el ochii, în semn de jale pentru „pierderea” lui. Acest ordin a fost şi executat în ziua morţii tiranului.

În acele vremuri, câmpia Ierihonului era cultivată cu trestie de zahăr şi fel de fel de pomi roditori.

Mântuitorul a fost în vreo două rânduri în Ierihon.

O dată, când „un orb şedea lângã cale cerşind şi strigând: «Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!», Iisus l-a întrebat: «Ce voieşti să-ţi fac?». «Doamne, să văd...»” - I-a răspuns orbul şi îndată a văzut (citiţi la Luca 18, 42-43).

Tot aici la Ierihon s-a petrecut şi minunata evanghelie cu Zacheu vameşul, care a alergat să-L vadă pe Iisus, dar fiind mic de statură s-a suit într-un dud, de unde Mântuitorul l-a chemat jos, zicându-i: „Zachee, grăbeşte de te pogoară, că astăzi în casa ta Mi se cade să rămân”. Şi Zacheu L-a primit bucurându-se şi după ce L-a primit i s-a schimbat cu totul viaţa şi casa i s-a umplut de bucuria mântuirii sufleteşti. Până prin veacul al patrulea s-a păstrat dudul în care se suise Zacheu, iar pe urmă a fost sădit în locul lui altul şi altul, aşa că şi azi este pe acel loc un dud al lui Zacheu, la marginea drumului. Dăm pe pagina următoare fotografia acestui dud.

Trecând pe lângă acest loc, părea că aud cuvintele Mântuitorului: „Zachee, grăbeşte-te de te pogoară, că astăzi în casa ta Mi se cade să rămân”... Am luat o mică ramură din acest dud şi o păstrez ca pe o amintire mult grăitoare.

Pe locul unde a fost casa lui Zacheu au ridicat cruciaţii mai târziu un turn de apărare contra beduinilor, însă azi numai o ruină a mai rămas din această clădire.

La anul 70 după Hristos, când a fost pustiit Ierusalimul, a avut şi Ierihonul aceeaşi soartă, fiind şi el jefuit şi pustiit de hoardele barbare. Împăratul Adrian l-a ridicat din nou, iar mai târziu, când creştinismul a pătruns şi în împărăţia romană, Iustinian a înălţat aici Biserica «Maica Domnului». La soborul ecumenic din Niceea au luat parte şi mulţi episcopi din Ierihon.

Însă mai târziu, păgânii iar au distrus cu totul Ierihonul.

Din Ierihonul de odinioară azi a mai rămas numai un sat mic, cu peste 300 de locuitori beduini. Are însă şi azi Ierihonul o aşezare foarte potrivită şi apa ce o are din belşug îl face cu adevărat o grădină frumoasă şi verde într-o pustietate. Ierihonul are trei izvoare mari care-i dau toată viaţa şi bogăţia. Unul din aceste izvoare are apă multă cât un iaz întreg.

Ne oprim cu automobilele la acest loc. Iată o grădină încărcată cu o pădure de fel de fel de plante: curmali, smochini, lămâi, portocali. Avem voie să gustăm din ele. Printr-o irigaţie mai sistematică s-ar putea face şi mai mult din acest loc, un adevărat paradis. De altfel, în Ierihon, pe lângă bordeiele beduinilor - care sunt foarte leneşi - se ridică şi câteva clădiri moderne cu grădini lucrate bine.

Este chiar şi un hotel aici, aranjat după toate cerinţele.

Aici în Ierihon creşte şi un pom numit Zakkun, ce face un soi de nuci din care beduinii scot un fel de ulei pe care îl vând pelerinilor sub numele de „uleiul lui Zacheu”. În jurul Ierihonului câmpul e foarte sărac. Nu cresc decât un fel de tufe mici şi spinoase, dintre care cea mai răspândită e aşa numita „Ziziphus Spina Cristi”, adică spinul din care s-a împletit cununa Mântuitorului. Produce acest spin şi nişte fructe foarte gustoase.

Izvorul lui Elisei

Izvorul cel mai mare din Ierihon se cheamă „Izvorul lui Elisei”. Acest nume e legat de o întâmplare ce se află istorisită în Biblie la cartea IV Regi (2 Împ 2, 19-22). Oamenii din Ierihon s-au plâns lui Elisei proorocul că apele lor sunt rele şi nu le pot folosi. Atunci Elisei a cerut un blid nou cu sare şi, mergând la izvorul apelor, a aruncat sare în el şi a zis: „Aşa vorbeşte Domnul: «Vindec apele acestea; nu va mai fi în ele nici moarte, nici stricăciune»”. Şi apele îndată s-au vindecat.

Citind aici la faţa locului această întâmplare, mă gândesc că şi viaţa oamenilor de azi e o apă stricată de mulţimea fărădelegilor, e o apă tulburată de fel de fel de necazuri şi greutăţi. Nimic nu va putea tămădui şi limpezi această apă, decât „sarea” de care vorbeşte Evanghelia: sarea Duhului Sfânt, sarea Evangheliei Mântuitorului.

Aici lângă Ierihon mai sunt încă de văzut două lucruri de mare însemnătate creştină.

Aici, de la Ierihon spre nord, iată pustia unde S-a retras Mântuitorul după ce S-a botezat în Iordan şi a postit şi S-a rugat patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Mt 4). Cu această pregătire Şi-a început Mântuitorul sfânta şi marea lucrare de mântuire a neamului omenesc. Privind acest loc, mă gândesc cum Însuşi Iisus, Fiul lui Dumnezeu, S-a pregătit sufleteşte pentru lucrul mântuirii sufleteşti, însă noi oamenii, tocmai această pregătire sufletească n-o căutăm. Şi apoi ne mirăm de ce ne biruie patimile.

În cele ce urmează, scriem mai pe larg despre locul unde a fost ispitit Mântuitorul nostru.