Iată Carantania, locul unde a fost ispitit Mântuitorul

Nu departe de Ierihon, spre nord, iată și Carantania, locul unde a ispitit Satana pe Mântuitorul. E acest loc pe coasta unui deal unde se află o stâncă ridicată. De pe ridicătura aceasta se deschide o largă și frumoasă priveliște spre câmpia Iordanului. În acest loc L-a îmbiat Satana pe Mântuitorul cu pâinea și I-a arătat „într-o clipă toate împărățiile lumii și toată mărirea acestei lumi, zicându-I: «Acestea toate Ți le voi da Ție, dacă vei cădea înaintea mea și Te vei închina mie»”. Mântuitorul a respins ispita diavolului cu vorbele: „Mergi înapoia Mea, Satano!” (citiți pe larg la Luca cap. 4 și la Matei cap. 4).

Dăm pe pagina următoare chipul stâncii Carantania, unde a fost ispitit Mântuitorul.

Văzând acest loc, m-am gândit cu durere în câte chipuri și feluri ispitește Satan pe oamenii de azi. Trecând pe lângă acest loc, parcă-l vedeam pe Satan acolo sus pe stâncă, rânjind de bucuria bogatului seceriș ce-l are în lumea de azi. Niciodată parcă n-au fost lumea și purtările oamenilor așa de stricate ca azi, în înțelesul că s-a întărit împărăția întunericului și a lui Satan.

De la locul unde Mântuitorul a biruit ispita lui Satan, aduc celor din Oastea Domnului și tuturor cititorilor acestei cărți cuvintele Mântuitorului: „Nimeni nu poate sluji la doi domni; nu puteți sluji și lui Dumnezeu, și lui Mamona” (Lc 16, 13). Cei mai mulți oameni își pierd sufletul tocmai pentru asta, închipuindu-și că pot sluji și lui Dumnezeu, și diavolului. A fi un creștin adevărat înseamnă să alegi între Lumină și Întuneric, între Viață și Moarte, între Domnul și Diavolul. (În cartea Ce este Oastea Domnului se află pe larg tâlcuită ispita din pustie).

Ne pregătim de plecare înapoi spre Ierusalim și ne strângem la automobile. Înainte de a pleca, mă uit încă o dată spre câmpia Iordanului și a Ierihonului. O, binecuvântate locuri sfinte, pe unde de atâtea ori S-a arătat și a grăit Duhul Domnului în Vechiul Testament, iar pe urmă Însuși Fiul lui Dumnezeu a întărit mărturia Scripturilor!

Uitându-mă înapoi peste locurile unde am umblat, parcă văd rostul întregii vieți în icoana acestor locuri. De o parte stă Iordanul cu apele-i sfinte și cu podoaba firii ce-l face un paradis, iar de altă parte stă Marea Moartă cu fioroasa pustietate ce o înconjoară. De o parte stă moartea, de altă parte, viața; de o parte stau cele patruzeci de zile și patruzeci de nopți în care a plouat foc și pucioasă peste Sodoma și Gomora, iar de altă parte, cele patruzeci de zile și patruzeci de nopți pe care le-a petrecut Mântuitorul în post și rugăciune. Îmi vin în minte cuvintele Domnului de la Moise: „Iată, pun înaintea voastră moartea și viața, binecuvântarea și blestemul; alegeți viața, ca să trăiți” (Deut 30, 19).

Plecăm îndărăt spre Ierusalim. Privind în sus, de aici, de la 240 metri sub nivelul mării, parcă îți vine să te întrebi: Oare ne vor putea scoate automobilele la Ierusalim? Plecăm și iarăși începe praful de nisip care, împreună cu căldura, parcă te îneacă. Mă gândesc iarăși la Mântuitorul că a făcut de atâtea ori această cale pe jos.

O, Scumpul meu Mântuitor! Eu știam numai de chinurile și de Jertfa Ta de la Golgota, dar acum văd că toată viața Ta a fost o viață de osteneli, de dureri și jertfire pentru noi păcătoșii și mântuirea noastră.

În Betania

Trecem iarăși pe lângă hanul bunului Samarinean. Iată-ne ajunși în satul Betania, așezat la marginea drumului, nu departe de Ierusalim. Aici au trăit cele două surori, Marta și Maria, și fratele lor, Lazăr, prietenul Domnului. Aici în casa lor Iisus a poposit și S-a odihnit în mai multe rânduri.

O ceată de copilandri sau mai bine zis de băieți beduini dau năvală asupra noastră, oferindu-ne serviciul să ne arate mormântul lui Lazăr și cerând cu stăruință: „Baciș”; „Baciș”... Cerșesc ca țiganii și stau să-ți bage mâinile în buzunar după „baciș”. Te dezgustă acești lăieți murdari, nespălați și cerșetori în gura mare.

Marta și Maria

Întreg satul Betania e o adunătură de câteva case sărace cu oameni săraci. Locul unde a fost casa celor două surori, Marta și Maria, e azi o ruină de pietre mari. Mă așez pe o piatră de acestea mari și mă gândesc la vorbirea ce a avut-o Mântuitorul cu Marta și Maria. Mântuitorul cu Apostolii Săi trăsese de popas în casa celor două surori. Marta umbla grăbită să așeze masa pentru oaspeții sosiți. Maria însă ședea la picioarele Domnului, ascultând cu sete învățăturile Lui. Atunci Marta - cam supărată - zice: „Doamne, au nu socotești că soră-mea m-a lăsat să slujesc singură? Ci zi ei să-mi ajute”. Și, răspunzând, Iisus i-a zis: „Marto, Marto, spre multe te silești; ci un lucru trebuie, căci Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea” (Lc 10, 38-42).

În această vorbire e pus tot rostul vieții noastre. Marta e chipul grijilor trecătoare, iar Maria e chipul grijilor celor sufletești. E bună partea Martei din viața noastră: hărnicia, truda, alergarea; dar e rea când Marta nu lasă pe Maria să stea la picioarele Domnului. E rău când grijile noastre cele lumești înghit pe cele sufletești, când Marta biruie pe Maria. Viața noastră ar trebui să fie copleșită și biruită de partea Mariei, de partea cea bună, care nu se va lua de la noi când vom muri, dar e biruită de partea Martei. Asta-i o dovadă că cei mai mulți creștini n-au aflat cu adevărat pe Mântuitorul. O, cum i-a orbit lăcomia pe oameni, să trăiască tot pentru Marta, iar de partea Mariei să se scape cu fel de fel de nimicuri!

Pe locul unde a fost odată Marta cea zorită cu alergările este azi o ruină mare de piatră. Stând aici pe aceste pietre, eu strig: „Marto, Marto, unde sunt blidele tale, unde sunt cheile tale și alergările tale? Iată, de toate s-a ales praf și pulbere, însă partea cea bună a Mariei nu se va lua de la ea.” De aici de pe ruinele acestea, eu vă întreb și pe voi, iubiților cititori ai acestei cărți: Care este partea Martei și care este partea Mariei din viața voastră? De aici de pe ruinele unde a fost casa Martei, eu vă strig: Luați aminte, să nu vă copleșească partea Martei, grijile și alergările lumești, căci de acestea praf și cenușă se alege când veți muri. Numai „partea cea bună a Mariei”, grija de cele sufletești, rămâne și după moarte. O ai tu pe aceasta?

O, în ce mare greșeală trăiesc cei mai mulți oameni! Viața noastră ar trebui să fie copleșită și biruită de partea Mariei, de „partea cea bună care nu se va lua” de la noi când vom muri, dar e copleșită de partea Martei, care se va lua de la noi când vom muri.

O, cum i-a orbit lăcomia pe oameni, să trăiască tot pentru Marta și să uite de Maria!

Mormântul lui Lazăr

Tot aici, în Betania, e și mormântul lui Lazăr, fratele Martei și al Mariei, pe care l-a înviat Iisus din morți. Lazăr era îngropat de patru zile când a venit Domnul și, poruncind să se ridice piatra de pe mormânt, a strigat: „Lazăre, vino afară!”. Și a ieșit mortul, legate fiindu-i mâinile și picioarele cu fâșii de pânză. „Dezlegați-l, a zis Iisus, și lăsați-l să meargă” (In 11). Aici a rostit Mântuitorul cuvintele: „Eu sunt Învierea și Viața.

Cine crede în Mine viu va fi, chiar dacă va fi murit”.

Mormântul lui Lazăr se păstrează și azi. E o peșteră adâncă și întunecoasă. Trebuie mai întâi să cobori o scară cu douăzeci de trepte și apoi dai în două încăperi. În încăperea a doua, ultima, a fost mormântul lui Lazăr. Un beduin, stăpân al acestor ruine, te duce cu lumânarea aprinsă în acest loc (și are grijă să ceară „bacșișul” înainte de a ieși afară, altcum amenință că stinge lumina). Aici în Betania mai sunt și alte amintiri creștine, despre care vom scrie ulterior.

Dăm pe pagina următoare chipul acestui mormânt. În această imagine se poate vedea și portul ce-l au beduinii. Acești beduini sunt un neam deosebit de arabi. Sunt un fel de strămoși ai țiganilor, cu care au multe asemănări, între care și lenea, trândăvia. Mulți dintre ei sunt nomazi, adică umblători cu cortul, ca țiganii. De religie sunt mahomedani, ca arabii, dar nu-și prea bat capul cu religia. Îmbrăcămintea lor e o haină lungă. Peste tot în Orient oamenii poartă haine lungi. La cap au legat un ștergar și un fel de cârpă cu care se apără contra vânturilor nisipoase.

La despărțire, sărut cu lacrimi fierbinți o piatră din mormântul lui Lazăr, gândindu-mă că și eu eram un Lazăr ce murise în păcate și Domnul m-a înviat la o viață nouă.

Mă opresc aici cu însemnările, ca să fac o constatare și un program. Când a trecut Iisus prin Ierihon și a intrat în casa lui Zacheu, aceasta a fost cea din urmă cale a Mântuitorului spre Ierusalim. Însemnările călătoriei noastre sunt făcute tocmai potrivit, căci de la Ierihon venim acum cu Mântuitorul în calea cea mare și sfântă a pătimirii Sale și a mântuirii noastre. De la Ierihon, venim în calea despre care spune Evanghelia: „Ei (Iisus și Apostolii) se suiau la Ierusalim și Iisus mergea înaintea lor. Învățăceii erau tulburați și mergeau îngroziți după El. Și a început a le vorbi Iisus despre lucrurile ce aveau să se întâmple. Iată - a zis El - ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi dat în mâinile fariseilor și cărturarilor care își vor bate joc de El, Îl vor bate cu nuiele, Îl vor scuipa și omorî, dar după trei zile va învia” (Mc 10, 32-33).

Cu însemnările călătoriei vom purcede mai departe, așa că ne vom ține pe urmele Mântuitorului, însoțindu-L pe tot locul pe unde a umblat, a învățat și a pătimit, din Sâmbăta Floriilor până la Golgota. Vom duce sufletește pe cititorii cărții pe urmele Patimilor Mântuitorului, pentru ca să sfârșim cu Jertfa cea sfântă de pe vârful Golgotei.

În cea din urmă cale de la Ierihon la Ierusalim, Mântuitorul a venit împreună cu gloatele ce veneau la Ierusalim pentru serbarea Paștilor. Când a ajuns în Betania, Mântuitorul a tras în casa lui Simon leprosul, unde a luat cina. Citesc aici la fața locului, în Noul Testament, evanghelia acestei cine: „Cu șase zile înainte de Paști, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr pe care-l înviase din morți. Acolo I s-a pregătit o cină (în casa lui Simon leprosul). Maria - sora lui Lazăr - a luat un litru cu mir de nard curat și a uns picioarele lui Iisus...”, în semn de mulțumită pentru învierea fratelui său.

Pe locul unde a fost casa lui Simon leprosul se află azi ruinele unui turn. În altă parte a Betaniei se află o capelă grecească înăuntrul căreia se păstrează o stâncă de piatră înnegrită și roasă de vremuri. Acesta e locul unde Marta L-a întâmpinat pe Mântuitorul cu cuvintele: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.”

Cu Domnul spre Ierusalim, în Duminica Floriilor

De aici, din Betania, a plecat Mântuitorul spre Ierusalim în Duminica Floriilor. A plecat în dimineața ce a urmat după cina din casa lui Simon leprosul. De aici a trimis Iisus pe doi ucenici, zicându-le: „«Mergeți în satul dinaintea voastră și când veți intra în el veți găsi un asin legat, pe care nimeni niciodată n-a călărit. Dezlegați-l și aduceți-l Mie, iar dacă vă va întreba cineva, spuneți că Domnul are trebuință de el»... Și au adus asinul la Iisus și, aruncându-și veșmintele pe el, Iisus S-a așezat călare deasupra... ca să se plinească Scriptura ce zice: „Bucură-te, fiica Sionului, iată, Împăratul tău vine călare pe mânzul asinei” (Lc 19, 29-35; Mt 21, 1-9).

Iată, Mântuitorul stă gata de plecare în calea cea sfântă a pătimirii. Gloată multă din cei care veniseră să vadă pe Lazăr cel înviat din morți pleacă împreună cu Domnul și Apostolii Lui.

O, Iisuse, Scumpul meu Mântuitor! Mă alătur și eu sufletește de această gloată, ca un umil însoțitor al Tău. Învrednicește-mă, Mântuitorule, și pe mine să merg pe calea sfintelor Tale Patimi, învrednicește-mă, Doamne, și-mi dă dar să pot atrage și pe alții în acest drum al mântuirii noastre sufletești!

Convoiul pleacă din Betania spre Ierusalim. În frunte merge Mântuitorul „călare pe mânzul asinei”. Merge ca o lumină pe care răutatea omenească n-o mai poate acoperi; merge ca o biruință pe care răutatea cărturarilor și fariseilor n-o mai poate opri în loc. Apostolii pășesc în urmă tăcuți, triști și îngândurați. De o săptămână încoace, Mântuitorul le-a spus mereu tot lucruri grozave, prevestitoare de lucruri mari, „pe care ei nu le înțeleg”.

Convoiul, iată, ajunge în dealul Măslinilor. Betania este situată spre răsărit de Ierusalim, după muntele numit al Măslinilor, la o depărtare cam de 8 kilometri de Ierusalim. Când, venind dinspre Betania, te ivești în vârful Muntelui Măslinilor, dintr-o dată se văd jos, în față, întreg Ierusalimul și împrejurimile lui. Din vârful muntelui, calea spre Ierusalim duce în jos, trecând peste Valea Chedronului. Spre orientarea cititorilor, dăm pe pagina următoare chipul cu Muntele Măslinilor, pe unde a venit Mântuitorul în Duminica Floriilor.

Din vârful dealului, Mântuitorul a venit pe calea ce se vede la dreapta, a coborât dealul, trecând pe lângă Grădina Ghetsimani și, trecând pârâul Chedron, a intrat în templul din Ierusalim pe poarta ce se cheamă azi „Poarta de Aur”. Templul din Ierusalim (sinagoga) era pe locul unde se vede în chip o clădire frumoasă cu boltă mare. Sinagoga din Ierusalim se află pe locul unde a fost vestita biserică a lui Solomon.

După această orientare, să urmăm mai departe pe calea Mântuitorului și a gloatei ce-L însoțea. Când S-a ivit Mântuitorul cu însoțitorii Lui în vârful Muntelui Măslinilor, o mare mișcare s-a făcut în Ierusalim. Poporul ce venise la praznicul Paștilor era plin de vestea minunilor ce făcuse Iisus și îndeosebi de minunea învierii lui Lazăr; și, iată, acum Se apropia Cel care făcuse atâtea minuni. Când a început Iisus a coborî dealul Măslinilor, gloata tot mai mare se făcea în jurul Lui. Începuseră a se auzi glasuri de laudă și de mărire pentru Mântuitorul. Se umplură de bucurie și Apostolii și, „apropiindu-se de Ierusalim spre pogorâșul Muntelui Măslinilor, au început să laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră...”. S-au aflat însă în gloată și glasuri de farisei pizmăreți care au zis lui Iisus: „Învățătorule, ceartă-Ți ucenicii și le spune să tacă!”. Însă Iisus le-a răspuns: „Vă spun vouă că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga” (Lc 19, 37-40). Adică Iisus le spunea fariseilor că nimeni și nimic nu vor mai putea împiedica marea Sa lucrare pentru mântuirea neamului omenesc.

Din ce se apropia convoiul de Ierusalim, gloata tot mai mare se făcea și cântările de laudă tot mai tare răsunau.

O, Scumpul meu Mântuitor! Iată, după atâtea hule și batjocuri, poporul a ajuns să Te cunoască și să Te mărească. În fruntea gloatei, Tu trebuie să mergi acum fericit și mulțumit de izbânda adevărului. Dar, o, Dumnezeule, ce văd eu în ochii Tăi, Mântuitorule? Văd lacrimi, Te văd plângând. „Și, când S-a apropiat de cetate și a văzut-o, Iisus a plâns pentru ea, zicând: «De-ai fi cunoscut măcar în această zi lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni zile când vrăjmașii te vor face una cu pământul, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată»” (Lc 19, 41-44). Mântuitorul plânge, dar nu plânge dărâmarea zidurilor de piatră, ci plânge dărâmarea și pieirea sufletelor din cetate, care n-au vrut să primească mântuirea.

Dragă cititorule, oare nu cumva ești și tu o cetate care nu-L primești pe Mântuitorul și mântuirea sufletului tău? Mântuitorul poate că plânge pentru sufletul meu și al tău, pentru pieirea mea sau a ta, și noi, tot în păcate?

Mântuitorul Se apropie de poarta Ierusalimului. Un Împărat Se apropie să intre cu triumf în cetate. Și ce umil este acest Împărat! Și ce umili sunt și însoțitorii Lui, Apostolii, care Îl urmează pe jos și desculți! Însă cu ei duc puterea unei Împărății ce va dura până la sfârșitul veacurilor.

Norodul începe a rupe ramuri de finic. „Unii își așterneau hainele pe drum, iar alții tăiau ramuri din copaci și le presărau în calea Lui”. Noroadele care mergeau înainte și cele care veneau în urmă strigau: „Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine întru Numele Domnului!” (Mt 21, 8-9). Iisus intră în cetatea Ierusalimului.

„Poarta de Aur”

Poarta prin care a intrat Mântuitorul în Ierusalim este una din cele șapte porți ale Ierusalimului. Această poartă e în partea dinspre răsăritul cetății și prin ea se intră de-a dreptul în templu, în sinagoga zidită pe locul unde a fost templul lui Solomon.

Această poartă nu e umblătoare, ci de sute de ani stă zidită și închisă de tot. Tradiția arabă spune că poarta s-a închis de la sine și nu se va deschide decât în Ziua cea Mare a Judecății. Potrivit acestei tradiții, arabii numesc această poartă „Poarta Veșnică” sau „Poarta Veșniciei”, iar în Ierusalimul de azi e cunoscută sub numele de „Poarta de Aur” (dăm pe pagina următoare fotografia acestei porți).

Tradiția arabă spune că prin această poartă vor intra sufletele morților în Ziua Judecății, trebuind să treacă Valea Chedronului. Tot tradiția arabă spune că dinspre această vale vor veni sufletele în Ziua Judecății, trebuind să treacă Valea Chedronului peste o punte îngustă ca ascuțișul săbiei. Potrivit acestei tradiții, arabii țin să se îngroape în apropierea „Porții Veșnice”. În fața Porții de Aur e plină coasta de morminte musulmane.

Poarta de aur face parte din zidul ce înconjoară de jur-împrejur Ierusalimul. În temeliile porții se văd și azi uriașe pietre pătrate de pe vremea lui Solomon.

Interesant e și faptul că tradiția araba spune că pe aici va intra un principe creștin și va cuceri din nou Ierusalimul.

Un fior religios mă cuprinde în fața Porții de Aur, auzind aceste tradiții. Mă aplec în genunchi și, îmbrățișând un stâlp din „Poarta Veșniciei”, încep să mă rog.

În fața porții, cât ține coasta muntelui Sionului, până jos în Valea Chedron, sunt tot morminte de piatră. Musulmanii țin să se îngroape aici, ca, la Ziua cea Mare a Învierii, să fie cât mai aproape de Poarta Vieții. Un fior sufletesc de groază și de măreție simt rugându-mă aici în mijlocul a mii și mii de morți care așteaptă Ziua cea Mare a Învierii și a Judecății. Parcă poarta întreagă cu toate pietrele uriașe din ea îmi apasă sufletul cu marea întrebare: oare sunt și eu gata pentru Ziua cea Mare a Învierii și a Judecății din Urmă?

În Duminica Floriilor, Mântuitorul a intrat în Ierusalim cu Planul cel mare al Jertfei și Jertfirii Sale pe Cruce. Poarta prin care a intrat Mântuitorul în Duminica Floriilor a fost poarta intrării spre Golgota, spre Jertfirea Lui și mântuirea noastră. În acest înțeles, cu adevărat poarta aceasta este poartă de aur, este poarta vieții, poarta veșniciei.

Stând aici lângă Poarta de Aur, unde Iisus a fost primit cu osanale și ramuri de finic în ziua Floriilor, mă gândesc că Mântuitorului I s-a făcut o primire mincinoasă. Peste câteva zile, cei care L-au întâmpinat cu flori luară în mâini cuie și ciocane să-L răstignească.

Aici la fața locului, mă gândesc că și azi I se face Mântuitorului, de cele mai multe ori, o astfel de primire mincinoasă. I se fac Mântuitorului parade, slujbe frumoase, dar nu I se deschid porțile cele sufletești, ca să intre în noi, în inimile noastre, ca un Împărat Poruncitor și Cârmuitor al vieții noastre.

De aici de la poarta pe unde a intrat Mântuitorul în Ierusalim în Duminica Floriilor, eu vă întreb, iubiți cititori ai acestei cărți: Cum L-ați primit voi pe Mântuitorul? L-ați primit ca pe un Împărat al sufletelor voastre, sau L-ați primit numai așa cum L-a primit odinioară gloata, cu flori și frunze de vorbe goale?

Și acum, după această oprire la Poarta de Aur, vom merge mai departe cu însemnările călătoriei, ținându-ne neîncetat pe urmele Mântuitorului, să aflăm tot ce a mai învățat și pe unde a mai umblat, până vom ajunge la Golgota mântuirii noastre.

Când a intrat Mântuitorul în Ierusalim la Duminica Floriilor, era spre seară. A intrat de-a dreptul în sinagogă, în biserică, unde a început a învăța. În Lunea și Marțea cea Mare, El a spus unele dintre cele mai frumoase pilde și învățături.

În ziua de Florii, iudeii au întâmpinat cu osanale pe un Hristos politic. Ei așteptau un Mesia, un împărat lumesc, care să scuture jugul romanilor și să refacă împărăția cea lumească a lui Israel. Credeau că acest Mesia politic este Iisus. Sufletul lor n-avea nimic cu Domnul Vieții. Strigătele din ziua Floriilor erau strigăte politice, care n-aveau nimic cu mântuirea sufletului. Domnul intra numai în cetate, nu și în sufletele strigătorilor. S-a și văzut îndată acest lucru. A doua zi, Domnul i-a întâlnit pe strigători în tinda bisericii făcând negustorie. I-a scos afară cu biciul și cu mustrări aspre (Mt 21, 12).

După trei zile, cei cu „Osana” s-au întors împotriva Domnului și L-au răstignit pe cruce.

Pe locul unde Iisus a profețit sfârșitul lumii...

Mulțime mare de gloată venită la praznicul Paștilor Îi asculta cuvântul. Spre răsărit, față în față cu templul iudeilor (biserica-sinagogă) unde învăța Mântuitorul, se află Dealul Măslinilor și Grădina Ghetsimani. În Marțea cea Mare, Mântuitorul împreună cu Apostolii Petru, Iacov, Ioan și Andrei, S-a retras pe Muntele Măslinilor, de unde a profețit dărâmarea Ierusalimului și sfârșitul veacurilor. „Amin, zic vouă că nu va rămâne aici nici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată” (Mc 13, 1-2).

Un călugăr din Ierusalim ne-a dus și ne-a arătat locul acela. E mai sus de Grădina Ghetsimani, pe coasta dealului Măslinilor. Pe acest loc e azi o ruină de clădire. Ni se spune că în repetate rânduri s-au făcut încercări de a se clădi ceva pe acest loc, dar nici un fel de clădire nu se poate ridica; se dărâmă tot ce clădește mâna omenească. Profeția - și blestemul - Mântuitorului despre dărâmarea Ierusalimului stăruie în acest loc de unde a fost rostită ca o predică și o arătare dumnezeiască.

Tot din acest loc a profețit Mântuitorul și sfârșitul veacurilor.

Deschid Noul Testament și citesc aici la fața locului cele petrecute. „Și stând El (Iisus) jos pe Muntele Măslinilor, ucenicii Lui I-au zis: «Spune-ne, care va fi semnul venirii Tale și sfârșitul veacului acestuia?»”.

Iisus a răspuns și a zis: „Băgați de seamă să nu vă amăgească cineva, căci vor veni mulți în numele Meu și vor zice: «Eu sunt Hristosul!» - și pe mulți vor înșela. Veți auzi de războaie și vești de războaie; vedeți să nu vă spăimântați, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple, dar sfârșitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam și o împărăție împotriva altei împărății; și pe alocurea vor fi cutremure de pământ, foamete și ciumi. Și, din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea celor mai mulți se va răci” (Mt 24).

„Și va da frate pe frate la moarte și tată pe fiu și se vor scula fiii asupra părinților și îi vor omorî pe ei..., că va fi în zilele acelea un necaz așa de mare cum n-a mai fost de la începutul lumii până azi și cum nu va fi vreodată” (Mc 13, 12, 19). „Și vor fi semne în soare, în lună și în stele și pe pământ va fi strâmtorare între neamuri... Oamenii își vor da sufletul de groază, în așteptarea celor ce vor să vină în lume, căci puterile cerurilor se vor clătina...” (Lc 21, 25-26). „Și îndată după suferința acestor zile, soarele se va întuneca, luna nu-și va da lumina sa și stelele vor cădea din cer... Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu slavă mare...” (Mt 24, 29-30).

Un fior de groază și de spaimă te cuprinde citind aici la fața locului această profeție a Mântuitorului. Când citești profeția Mântuitorului de mai sus - despre vești de războaie, de frământări între oameni, de strâmtorări, tulburări, de necazuri mari ce n-au fost de la începutul lumii, de răcirea dragostei și înmulțirea fărădelegii - îți vine să te întrebi: Oare nu sunt puse vremile noastre în această profeție?

Cina cea de Taină

Și acum, după această oprire la locul unde Mântuitorul a profețit sfârșitul veacurilor, vom merge mai departe cu însemnările călătoriei pe urmele Mântuitorului.

Sosind Ziua Azimelor - Joia cea Mare - în care trebuia să se jertfească Paștile, Mântuitorul a trimis pe Petru și Ioan să pregătească Paștile la un om care le va ieși înainte ducând un urcior cu apă. Acel om - a zis Iisus - „vă va arăta vouă un foișor mare, așternut; acolo să gătiți Paștile. Și mergând ei, au aflat precum le zisese și au gătit Paștile” (Lc 22, 7-13).

Clădirea în care s-a ținut această prăznuire a Paștilor, care pentru noi este Cina cea de Taină, se păstrează până în ziua de azi. E în afară de zidurile de azi ale Ierusalimului, în partea de sud. Poate și din această pricină a fost mai cruțată de urgia vremilor. Clădirea aceasta azi e o moschee (biserică) musulmană și numai cu învoirea arabilor musulmani poți intra în ea.

Dăm mai jos fotografia acestei clădiri, așa cum se află în zilele noastre. Înăuntrul ei, îndată ce intri, se află foișorul în care s-a ținut Cina cea de Taină. E o încăpere mare și înaltă, având câteva columne ce se prelungesc sus în niște boltituri și arcuri. E o încăpere goală, rece și neîmpodobită, așa cum sunt cele mai multe moschei musulmane. Dăm mai jos și fotografia acestui foișor.

E de însemnat că tot în această clădire se spune că ar fi și mormântul lui David. În imaginea cu foișorul se vede o ușă în spate cu niște trepte în fața ei. Pe această ușă intrând într-o altă încăpere, musulmanii arată un alt mormânt, acoperit cu mătase verde, despre care spun că e mormântul lui David. Se aude însă că adevăratul mormânt ar fi jos, în temelia clădirii.

După ce Apostolii făcuseră toate pregătirile pentru Cină, Mântuitorul Se așeză la masă împreună cu Apostolii și, luând cuvântul, începu: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paști, mai înainte de Patima Mea...” (Lc 22, 15); și luând pâinea, o binecuvântă și, frângând, dete ucenicilor, zicând: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu”. Și luând paharul și mulțumind, le dete ucenicilor, zicând: „Beți dintru acesta toți, căci acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă, spre iertarea păcatelor” (Mt 26, 26-28).

Aceasta este Taina cea mare și sfântă a Sf. Cuminecături. Aceasta este Taina tainelor, prin care-L primim pe Domnul în casa sufletului nostru, ca să trăim cu El și El cu noi.

„Și mâncând ei, Iisus zise: «Amin grăiesc vouă că unul dintre voi Mă va vinde” (Mt 26, 21). O vie mișcare se face între Apostoli. Toți se mișcă de pe locurile lor și „se uită unul la altul, nepricepându-se de cine grăiește” (In 13, 22). „Și întristându-se foarte, începură a-I zice: Nu cumva sunt eu, Doamne?” (Mt 26, 22).

Toți se întristează, numai tu, Iudo, stai liniștit, cu trădarea în sufletul tău? Dar stați, iată, și Iuda se ridică, dar nu ca să-și spună păcatul, ci ca să întrebe și el cu fățărnicie: „Nu cumva sunt eu, Învățătorule?”. Și i-a zis lui Iisus: „Tu ai zis” (Mt 26, 25).

Să luăm aminte că acest Iuda, care mănâncă cu fățărnicie și nevrednicie la o masă cu Mântuitorul pe Care Îl trădase, ne este o strigătoare predică să ne apropiem cu pregătire sufletească la Cina cea mare și sfântă a Sf. Cuminecături!

Încă multe altele s-au mai petrecut în seara Cinei celei de Taină.

În foișorul Cinei celei de Taină a rostit Mântuitorul testamentul tuturor creștinilor din toate vremile: „Poruncă nouă dau vouă, ca să vă iubiți unii pe alții precum Eu v-am iubit pe voi, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ai Mei, dacă veți avea dragoste între voi” (In 13, 34-35).

După Evanghelia de la Ioan, „Satana a intrat în Iuda îndată cum a mușcat din pâinea ce i-a întins-o Mântuitorul, zicându-i: „Ce ai să faci, fă repede” (In 13, 26-27). Iuda a și ieșit, atunci noaptea, de la masa Cinei celei de Taină și, ducându-se, a făcut înțelegere cu arhiereii și cărturarii să-L vândă pe Iisus.

Locul unde s-a ținut sfatul trădării lui Iuda

Amintirea locului unde Iuda a ținut, noaptea, sfatul cel viclean cu arhiereii și cărturarii se păstrează și azi. E în partea de dincoace de Ierusalim, sus pe vârful unui deal, de unde se deschide o largă priveliște în toate părțile. Pe acest loc e azi un arbore bătrân cu ramurile bătute de vânturi. Dăm alături chipul acestui arbore lângă care s-a ținut sfatul cel viclean în noaptea trădării Mântuitorului.

Din acest loc a plecat Iuda-trădătorul cu arhiereii și ostașii să-L prindă pe Iisus în Grădina Ghetsimani.

Un fior și un cutremur sufletesc am simțit în acest loc unde Iuda cel fără de lege a vândut pentru treizeci de arginți pe Mântuitorul lumii. Parcă și pomul din acest loc stă cu ramurile aplecate de rușinea și groaza fioroasei trădări.

Și acum, după această oprire asupra trădării lui Iuda, să mergem mai departe cu însemnările, la Cina cea de Taină. O evanghelie spune că, la Cina cea de Taină, „între Apostoli s-a iscat și o ceartă, ca să știe care dintre ei avea să fie socotit mai mare” (Lc 22, 24); adică, precum se vede, îi bântuia și pe ei boala trufiei. Mântuitorul S-a grăbit îndată să-i scape de acest beteșug sufletesc, zicându-le că astfel de lucruri numai între „păgâni” se caută, „dar între voi să nu fie așa, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai mic și cel care cârmuiește, ca cel care slujește” (Lc 22, 25-26).

Se pare că, mai ales, Petru suferea de boala trufiei de a se socoti pe sine mai mare decât ceilalți Apostoli și mai tare în credință ca ei. Ca să-l vindece de această boală, Mântuitorul îi spune la Cina cea de Taină, în auzul tuturor, că se va lepăda de trei ori de El. Pe urmă, Petru s-a vindecat de boala trufiei, dar această boală stăruie azi în cel ce-și zice urmașul lui Petru, în Papa de la Roma. Contrar cu toate evangheliile Mântuitorului, Papa a tulburat Biserica lui Hristos cu boala trufiei de a se socoti pe sine mai mare, când Însuși Mântuitorul a mustrat aspru această rătăcire. Atât de departe a mers această rătăcire și această boală a trufiei, încât Papa de la Roma a ajuns să-și zică: „vicarul (locțiitorul) lui Hristos pe pământ” (o, ce rătăcire!).

Cina cea de Taină a avut mai departe clipe de înduioșare și de întristare sufletească. Mântuitorul a început a le destăinui tot mai mult Apostolilor sfârșitul vieții Sale: „Fiilor, încă puțin mai sunt cu voi... și unde Mă duc Eu, voi nu puteți veni”. Apostolii s-au întristat la auzul acestor vorbe, însă Domnul i-a mângâiat, făgăduindu-le un „alt Mângâietor, Care să fie în veac” cu ei, pe Duhul Adevărului, Care va rămâne cu ei și între ei (In 14, 16-17).

Cina cea de Taină a luat sfârșit cu o cântare. Și după ce cântară cântările de laudă (la sfârșitul mesei), Iisus cu învățăceii „ieșiră la Muntele Măslinilor” (Mt 26, 30). Îndată după Cina cea de Taină, Mântuitorul cu Apostolii a plecat spre Muntele Măslinilor.

O, Scumpul meu Mântuitor, iată, s-a apropiat începutul Patimilor Tale; iată, se deschide drumul Patimilor Tale și al mântuirii noastre. Învrednicește-mă, Doamne, să pot merge mai departe pe urmele sfintelor Tale Patimi!

În Grădina Ghetsimani

Iată-ne ajunși în Grădina Ghetsimani. Înainte de a merge mai departe cu cele petrecute în Grădina Ghetsimani, vom spune ceva despre ce înfățișare are această grădină. Grădina Ghetsimani se află aproape de Ierusalim, față în față cu partea de răsărit a orașului, pe coasta Muntelui Măslinilor.

Din locul unde era templul (sinagoga) iudeilor, coborâm Valea Chedron și, îndată ce treci această vale, dai în Grădina Ghetsimani.

Pe vremea Mântuitorului, Muntele Măslinilor și Grădina Ghetsimani erau pline cu păduri de măslini. Era acesta un loc tainic, retras, liniștit și potrivit pentru reculegere și adâncire sufletească, față de vuietul cetății din fața lui. Azi însă nu mai e așa. Muntele Măslinilor și Grădina Ghetsimani sunt pline cu clădiri, cu drumuri și garduri moderne. Însă o dată cu această „modernizare”, Grădina Ghetsimani și-a pierdut și tainicul fior religios ce l-a avut odinioară.

Locul unde S-a retras Mântuitorul în noaptea din Joia cea Mare nu se cunoaște anume. Niște călugări catolici au îngrădit o seamă de măslini bătrâni și spun că aici ar fi acest loc. Însă acest loc îngrădit cu garduri moderne de fier și de beton (de parcă-i mai mult o vilă) nu mișcă deloc sufletul. Sufletul caută un loc tainic, un loc retras, un loc ferit de zgomot și de înfrumusețare cu garduri și ziduri moderne. Noroc că în Grădina Ghetsimani mai sunt încă destui măslini și locuri retrase unde cu adevărat simți fiorul religios și te poți retrage în rugăciune sfântă!

Evangheliile ne spun că Mântuitorul, începând din Lunea cea Mare, în fiecare noapte Se retrăgea în Muntele Măslinilor (Grădina Ghetsimani), unde petrecea în rugăciune (Lc 21, 37). „Și era ziua învățând în sinagogă, iar noaptea, ieșind, petrecea rugându-Se în muntele ce se cheamă al Măslinilor”.

Auzi tu, dragă cititorule? Iisus Se retrăgea să Se roage; Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Se întărea priveghind nopți întregi în rugăciune (în vreme ce noi ne petrecem nopțile în beții și ospețe).