Iată Carantania, locul unde a fost ispitit Mântuitorul

Nu departe de Ierihon, spre nord, iată şi Carantania, locul unde a ispitit Satana pe Mântuitorul. E acest loc pe coasta unui deal unde se află o stâncă ridicată. De pe ridicătura aceasta se deschide o largă şi frumoasă privelişte spre câmpia Iordanului. În acest loc L-a îmbiat Satana pe Mântuitorul cu pâinea şi I-a arătat „într-o clipă toate împărăţiile lumii şi toată mărirea acestei lumi, zicându-I: «Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie»”. Mântuitorul a respins ispita diavolului cu vorbele: „Mergi înapoia Mea, Satano!” (citiţi pe larg la Luca cap. 4 şi la Matei cap. 4).

Dăm pe pagina următoare chipul stâncii Carantania, unde a fost ispitit Mântuitorul.

Văzând acest loc, m-am gândit cu durere în câte chipuri şi feluri ispiteşte Satan pe oamenii de azi. Trecând pe lângă acest loc, parcă-l vedeam pe Satan acolo sus pe stâncă, rânjind de bucuria bogatului seceriş ce-l are în lumea de azi. Niciodată parcă n-au fost lumea şi purtările oamenilor aşa de stricate ca azi, în înţelesul că s-a întărit împărăţia întunericului şi a lui Satan.

De la locul unde Mântuitorul a biruit ispita lui Satan, aduc celor din Oastea Domnului şi tuturor cititorilor acestei cărţi cuvintele Mântuitorului: „Nimeni nu poate sluji la doi domni; nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona” (Lc 16, 13). Cei mai mulţi oameni îşi pierd sufletul tocmai pentru asta, închipuindu-şi că pot sluji şi lui Dumnezeu, şi diavolului. A fi un creştin adevărat înseamnă să alegi între Lumină şi Întuneric, între Viaţă şi Moarte, între Domnul şi Diavolul. (În cartea Ce este Oastea Domnului se află pe larg tâlcuită ispita din pustie).

Ne pregătim de plecare înapoi spre Ierusalim şi ne strângem la automobile. Înainte de a pleca, mă uit încă o dată spre câmpia Iordanului şi a Ierihonului. O, binecuvântate locuri sfinte, pe unde de atâtea ori S-a arătat şi a grăit Duhul Domnului în Vechiul Testament, iar pe urmă Însuşi Fiul lui Dumnezeu a întărit mărturia Scripturilor!

Uitându-mă înapoi peste locurile unde am umblat, parcă văd rostul întregii vieţi în icoana acestor locuri. De o parte stă Iordanul cu apele-i sfinte şi cu podoaba firii ce-l face un paradis, iar de altă parte stă Marea Moartă cu fioroasa pustietate ce o înconjoară. De o parte stă moartea, de altă parte, viaţa; de o parte stau cele patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în care a plouat foc şi pucioasă peste Sodoma şi Gomora, iar de altă parte, cele patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi pe care le-a petrecut Mântuitorul în post şi rugăciune. Îmi vin în minte cuvintele Domnului de la Moise: „Iată, pun înaintea voastră moartea şi viaţa, binecuvântarea şi blestemul; alegeţi viaţa, ca să trăiţi” (Deut 30, 19).

Plecăm îndărăt spre Ierusalim. Privind în sus, de aici, de la 240 metri sub nivelul mării, parcă îţi vine să te întrebi: Oare ne vor putea scoate automobilele la Ierusalim? Plecăm şi iarăşi începe praful de nisip care, împreună cu căldura, parcă te îneacă. Mă gândesc iarăşi la Mântuitorul că a făcut de atâtea ori această cale pe jos.

O, Scumpul meu Mântuitor! Eu ştiam numai de chinurile şi de Jertfa Ta de la Golgota, dar acum văd că toată viaţa Ta a fost o viaţă de osteneli, de dureri şi jertfire pentru noi păcătoşii şi mântuirea noastră.

În Betania

Trecem iarăşi pe lângă hanul bunului Samarinean. Iată-ne ajunşi în satul Betania, aşezat la marginea drumului, nu departe de Ierusalim. Aici au trăit cele două surori, Marta şi Maria, şi fratele lor, Lazăr, prietenul Domnului. Aici în casa lor Iisus a poposit şi S-a odihnit în mai multe rânduri.

O ceată de copilandri sau mai bine zis de băieţi beduini dau năvală asupra noastră, oferindu-ne serviciul să ne arate mormântul lui Lazăr şi cerând cu stăruinţă: „Baciş”; „Baciş”... Cerşesc ca ţiganii şi stau să-ţi bage mâinile în buzunar după „baciş”. Te dezgustă aceşti lăieţi murdari, nespălaţi şi cerşetori în gura mare.

Marta şi Maria

Întreg satul Betania e o adunătură de câteva case sărace cu oameni săraci. Locul unde a fost casa celor două surori, Marta şi Maria, e azi o ruină de pietre mari. Mă aşez pe o piatră de acestea mari şi mă gândesc la vorbirea ce a avut-o Mântuitorul cu Marta şi Maria. Mântuitorul cu Apostolii Săi trăsese de popas în casa celor două surori. Marta umbla grăbită să aşeze masa pentru oaspeţii sosiţi. Maria însă şedea la picioarele Domnului, ascultând cu sete învăţăturile Lui. Atunci Marta - cam supărată - zice: „Doamne, au nu socoteşti că soră-mea m-a lăsat să slujesc singură? Ci zi ei să-mi ajute”. Şi, răspunzând, Iisus i-a zis: „Marto, Marto, spre multe te sileşti; ci un lucru trebuie, căci Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” (Lc 10, 38-42).

În această vorbire e pus tot rostul vieţii noastre. Marta e chipul grijilor trecătoare, iar Maria e chipul grijilor celor sufleteşti. E bună partea Martei din viaţa noastră: hărnicia, truda, alergarea; dar e rea când Marta nu lasă pe Maria să stea la picioarele Domnului. E rău când grijile noastre cele lumeşti înghit pe cele sufleteşti, când Marta biruie pe Maria. Viaţa noastră ar trebui să fie copleşită şi biruită de partea Mariei, de partea cea bună, care nu se va lua de la noi când vom muri, dar e biruită de partea Martei. Asta-i o dovadă că cei mai mulţi creştini n-au aflat cu adevărat pe Mântuitorul. O, cum i-a orbit lăcomia pe oameni, să trăiască tot pentru Marta, iar de partea Mariei să se scape cu fel de fel de nimicuri!

Pe locul unde a fost odată Marta cea zorită cu alergările este azi o ruină mare de piatră. Stând aici pe aceste pietre, eu strig: „Marto, Marto, unde sunt blidele tale, unde sunt cheile tale şi alergările tale? Iată, de toate s-a ales praf şi pulbere, însă partea cea bună a Mariei nu se va lua de la ea.” De aici de pe ruinele acestea, eu vă întreb şi pe voi, iubiţilor cititori ai acestei cărţi: Care este partea Martei şi care este partea Mariei din viaţa voastră? De aici de pe ruinele unde a fost casa Martei, eu vă strig: Luaţi aminte, să nu vă copleşească partea Martei, grijile şi alergările lumeşti, căci de acestea praf şi cenuşă se alege când veţi muri. Numai „partea cea bună a Mariei”, grija de cele sufleteşti, rămâne şi după moarte. O ai tu pe aceasta?

O, în ce mare greşeală trăiesc cei mai mulţi oameni! Viaţa noastră ar trebui să fie copleşită şi biruită de partea Mariei, de „partea cea bună care nu se va lua” de la noi când vom muri, dar e copleşită de partea Martei, care se va lua de la noi când vom muri.

O, cum i-a orbit lăcomia pe oameni, să trăiască tot pentru Marta şi să uite de Maria!

Mormântul lui Lazăr

Tot aici, în Betania, e şi mormântul lui Lazăr, fratele Martei şi al Mariei, pe care l-a înviat Iisus din morţi. Lazăr era îngropat de patru zile când a venit Domnul şi, poruncind să se ridice piatra de pe mormânt, a strigat: „Lazăre, vino afară!”. Şi a ieşit mortul, legate fiindu-i mâinile şi picioarele cu fâşii de pânză. „Dezlegaţi-l, a zis Iisus, şi lăsaţi-l să meargă” (In 11). Aici a rostit Mântuitorul cuvintele: „Eu sunt Învierea şi Viaţa.

Cine crede în Mine viu va fi, chiar dacă va fi murit”.

Mormântul lui Lazăr se păstrează şi azi. E o peşteră adâncă şi întunecoasă. Trebuie mai întâi să cobori o scară cu douăzeci de trepte şi apoi dai în două încăperi. În încăperea a doua, ultima, a fost mormântul lui Lazăr. Un beduin, stăpân al acestor ruine, te duce cu lumânarea aprinsă în acest loc (şi are grijă să ceară „bacşişul” înainte de a ieşi afară, altcum ameninţă că stinge lumina). Aici în Betania mai sunt şi alte amintiri creştine, despre care vom scrie ulterior.

Dăm pe pagina următoare chipul acestui mormânt. În această imagine se poate vedea şi portul ce-l au beduinii. Aceşti beduini sunt un neam deosebit de arabi. Sunt un fel de strămoşi ai ţiganilor, cu care au multe asemănări, între care şi lenea, trândăvia. Mulţi dintre ei sunt nomazi, adică umblători cu cortul, ca ţiganii. De religie sunt mahomedani, ca arabii, dar nu-şi prea bat capul cu religia. Îmbrăcămintea lor e o haină lungă. Peste tot în Orient oamenii poartă haine lungi. La cap au legat un ştergar şi un fel de cârpă cu care se apără contra vânturilor nisipoase.

La despărţire, sărut cu lacrimi fierbinţi o piatră din mormântul lui Lazăr, gândindu-mă că şi eu eram un Lazăr ce murise în păcate şi Domnul m-a înviat la o viaţă nouă.

Mă opresc aici cu însemnările, ca să fac o constatare şi un program. Când a trecut Iisus prin Ierihon şi a intrat în casa lui Zacheu, aceasta a fost cea din urmă cale a Mântuitorului spre Ierusalim. Însemnările călătoriei noastre sunt făcute tocmai potrivit, căci de la Ierihon venim acum cu Mântuitorul în calea cea mare şi sfântă a pătimirii Sale şi a mântuirii noastre. De la Ierihon, venim în calea despre care spune Evanghelia: „Ei (Iisus şi Apostolii) se suiau la Ierusalim şi Iisus mergea înaintea lor. Învăţăceii erau tulburaţi şi mergeau îngroziţi după El. Şi a început a le vorbi Iisus despre lucrurile ce aveau să se întâmple. Iată - a zis El - ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâinile fariseilor şi cărturarilor care îşi vor bate joc de El, Îl vor bate cu nuiele, Îl vor scuipa şi omorî, dar după trei zile va învia” (Mc 10, 32-33).

Cu însemnările călătoriei vom purcede mai departe, aşa că ne vom ţine pe urmele Mântuitorului, însoţindu-L pe tot locul pe unde a umblat, a învăţat şi a pătimit, din Sâmbăta Floriilor până la Golgota. Vom duce sufleteşte pe cititorii cărţii pe urmele Patimilor Mântuitorului, pentru ca să sfârşim cu Jertfa cea sfântă de pe vârful Golgotei.

În cea din urmă cale de la Ierihon la Ierusalim, Mântuitorul a venit împreună cu gloatele ce veneau la Ierusalim pentru serbarea Paştilor. Când a ajuns în Betania, Mântuitorul a tras în casa lui Simon leprosul, unde a luat cina. Citesc aici la faţa locului, în Noul Testament, evanghelia acestei cine: „Cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr pe care-l înviase din morţi. Acolo I s-a pregătit o cină (în casa lui Simon leprosul). Maria - sora lui Lazăr - a luat un litru cu mir de nard curat şi a uns picioarele lui Iisus...”, în semn de mulţumită pentru învierea fratelui său.

Pe locul unde a fost casa lui Simon leprosul se află azi ruinele unui turn. În altă parte a Betaniei se află o capelă grecească înăuntrul căreia se păstrează o stâncă de piatră înnegrită şi roasă de vremuri. Acesta e locul unde Marta L-a întâmpinat pe Mântuitorul cu cuvintele: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.”

Cu Domnul spre Ierusalim, în Duminica Floriilor

De aici, din Betania, a plecat Mântuitorul spre Ierusalim în Duminica Floriilor. A plecat în dimineaţa ce a urmat după cina din casa lui Simon leprosul. De aici a trimis Iisus pe doi ucenici, zicându-le: „«Mergeţi în satul dinaintea voastră şi când veţi intra în el veţi găsi un asin legat, pe care nimeni niciodată n-a călărit. Dezlegaţi-l şi aduceţi-l Mie, iar dacă vă va întreba cineva, spuneţi că Domnul are trebuinţă de el»... Şi au adus asinul la Iisus şi, aruncându-şi veşmintele pe el, Iisus S-a aşezat călare deasupra... ca să se plinească Scriptura ce zice: „Bucură-te, fiica Sionului, iată, Împăratul tău vine călare pe mânzul asinei” (Lc 19, 29-35; Mt 21, 1-9).

Iată, Mântuitorul stă gata de plecare în calea cea sfântă a pătimirii. Gloată multă din cei care veniseră să vadă pe Lazăr cel înviat din morţi pleacă împreună cu Domnul şi Apostolii Lui.

O, Iisuse, Scumpul meu Mântuitor! Mă alătur şi eu sufleteşte de această gloată, ca un umil însoţitor al Tău. Învredniceşte-mă, Mântuitorule, şi pe mine să merg pe calea sfintelor Tale Patimi, învredniceşte-mă, Doamne, şi-mi dă dar să pot atrage şi pe alţii în acest drum al mântuirii noastre sufleteşti!

Convoiul pleacă din Betania spre Ierusalim. În frunte merge Mântuitorul „călare pe mânzul asinei”. Merge ca o lumină pe care răutatea omenească n-o mai poate acoperi; merge ca o biruinţă pe care răutatea cărturarilor şi fariseilor n-o mai poate opri în loc. Apostolii păşesc în urmă tăcuţi, trişti şi îngânduraţi. De o săptămână încoace, Mântuitorul le-a spus mereu tot lucruri grozave, prevestitoare de lucruri mari, „pe care ei nu le înţeleg”.

Convoiul, iată, ajunge în dealul Măslinilor. Betania este situată spre răsărit de Ierusalim, după muntele numit al Măslinilor, la o depărtare cam de 8 kilometri de Ierusalim. Când, venind dinspre Betania, te iveşti în vârful Muntelui Măslinilor, dintr-o dată se văd jos, în faţă, întreg Ierusalimul şi împrejurimile lui. Din vârful muntelui, calea spre Ierusalim duce în jos, trecând peste Valea Chedronului. Spre orientarea cititorilor, dăm pe pagina următoare chipul cu Muntele Măslinilor, pe unde a venit Mântuitorul în Duminica Floriilor.

Din vârful dealului, Mântuitorul a venit pe calea ce se vede la dreapta, a coborât dealul, trecând pe lângă Grădina Ghetsimani şi, trecând pârâul Chedron, a intrat în templul din Ierusalim pe poarta ce se cheamă azi „Poarta de Aur”. Templul din Ierusalim (sinagoga) era pe locul unde se vede în chip o clădire frumoasă cu boltă mare. Sinagoga din Ierusalim se află pe locul unde a fost vestita biserică a lui Solomon.

După această orientare, să urmăm mai departe pe calea Mântuitorului şi a gloatei ce-L însoţea. Când S-a ivit Mântuitorul cu însoţitorii Lui în vârful Muntelui Măslinilor, o mare mişcare s-a făcut în Ierusalim. Poporul ce venise la praznicul Paştilor era plin de vestea minunilor ce făcuse Iisus şi îndeosebi de minunea învierii lui Lazăr; şi, iată, acum Se apropia Cel care făcuse atâtea minuni. Când a început Iisus a coborî dealul Măslinilor, gloata tot mai mare se făcea în jurul Lui. Începuseră a se auzi glasuri de laudă şi de mărire pentru Mântuitorul. Se umplură de bucurie şi Apostolii şi, „apropiindu-se de Ierusalim spre pogorâşul Muntelui Măslinilor, au început să laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră...”. S-au aflat însă în gloată şi glasuri de farisei pizmăreţi care au zis lui Iisus: „Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii şi le spune să tacă!”. Însă Iisus le-a răspuns: „Vă spun vouă că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga” (Lc 19, 37-40). Adică Iisus le spunea fariseilor că nimeni şi nimic nu vor mai putea împiedica marea Sa lucrare pentru mântuirea neamului omenesc.

Din ce se apropia convoiul de Ierusalim, gloata tot mai mare se făcea şi cântările de laudă tot mai tare răsunau.

O, Scumpul meu Mântuitor! Iată, după atâtea hule şi batjocuri, poporul a ajuns să Te cunoască şi să Te mărească. În fruntea gloatei, Tu trebuie să mergi acum fericit şi mulţumit de izbânda adevărului. Dar, o, Dumnezeule, ce văd eu în ochii Tăi, Mântuitorule? Văd lacrimi, Te văd plângând. „Şi, când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Iisus a plâns pentru ea, zicând: «De-ai fi cunoscut măcar în această zi lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni zile când vrăjmaşii te vor face una cu pământul, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată»” (Lc 19, 41-44). Mântuitorul plânge, dar nu plânge dărâmarea zidurilor de piatră, ci plânge dărâmarea şi pieirea sufletelor din cetate, care n-au vrut să primească mântuirea.

Dragă cititorule, oare nu cumva eşti şi tu o cetate care nu-L primeşti pe Mântuitorul şi mântuirea sufletului tău? Mântuitorul poate că plânge pentru sufletul meu şi al tău, pentru pieirea mea sau a ta, şi noi, tot în păcate?

Mântuitorul Se apropie de poarta Ierusalimului. Un Împărat Se apropie să intre cu triumf în cetate. Şi ce umil este acest Împărat! Şi ce umili sunt şi însoţitorii Lui, Apostolii, care Îl urmează pe jos şi desculţi! Însă cu ei duc puterea unei Împărăţii ce va dura până la sfârşitul veacurilor.

Norodul începe a rupe ramuri de finic. „Unii îşi aşterneau hainele pe drum, iar alţii tăiau ramuri din copaci şi le presărau în calea Lui”. Noroadele care mergeau înainte şi cele care veneau în urmă strigau: „Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine întru Numele Domnului!” (Mt 21, 8-9). Iisus intră în cetatea Ierusalimului.

„Poarta de Aur”

Poarta prin care a intrat Mântuitorul în Ierusalim este una din cele şapte porţi ale Ierusalimului. Această poartă e în partea dinspre răsăritul cetăţii şi prin ea se intră de-a dreptul în templu, în sinagoga zidită pe locul unde a fost templul lui Solomon.

Această poartă nu e umblătoare, ci de sute de ani stă zidită şi închisă de tot. Tradiţia arabă spune că poarta s-a închis de la sine şi nu se va deschide decât în Ziua cea Mare a Judecăţii. Potrivit acestei tradiţii, arabii numesc această poartă „Poarta Veşnică” sau „Poarta Veşniciei”, iar în Ierusalimul de azi e cunoscută sub numele de „Poarta de Aur” (dăm pe pagina următoare fotografia acestei porţi).

Tradiţia arabă spune că prin această poartă vor intra sufletele morţilor în Ziua Judecăţii, trebuind să treacă Valea Chedronului. Tot tradiţia arabă spune că dinspre această vale vor veni sufletele în Ziua Judecăţii, trebuind să treacă Valea Chedronului peste o punte îngustă ca ascuţişul săbiei. Potrivit acestei tradiţii, arabii ţin să se îngroape în apropierea „Porţii Veşnice”. În faţa Porţii de Aur e plină coasta de morminte musulmane.

Poarta de aur face parte din zidul ce înconjoară de jur-împrejur Ierusalimul. În temeliile porții se văd și azi uriașe pietre pătrate de pe vremea lui Solomon.

Interesant e și faptul că tradiția araba spune că pe aici va intra un principe creştin şi va cuceri din nou Ierusalimul.

Un fior religios mă cuprinde în faţa Porţii de Aur, auzind aceste tradiţii. Mă aplec în genunchi şi, îmbrăţişând un stâlp din „Poarta Veşniciei”, încep să mă rog.

În faţa porţii, cât ţine coasta muntelui Sionului, până jos în Valea Chedron, sunt tot morminte de piatră. Musulmanii ţin să se îngroape aici, ca, la Ziua cea Mare a Învierii, să fie cât mai aproape de Poarta Vieţii. Un fior sufletesc de groază şi de măreţie simt rugându-mă aici în mijlocul a mii şi mii de morţi care aşteaptă Ziua cea Mare a Învierii şi a Judecăţii. Parcă poarta întreagă cu toate pietrele uriaşe din ea îmi apasă sufletul cu marea întrebare: oare sunt şi eu gata pentru Ziua cea Mare a Învierii şi a Judecăţii din Urmă?

În Duminica Floriilor, Mântuitorul a intrat în Ierusalim cu Planul cel mare al Jertfei şi Jertfirii Sale pe Cruce. Poarta prin care a intrat Mântuitorul în Duminica Floriilor a fost poarta intrării spre Golgota, spre Jertfirea Lui şi mântuirea noastră. În acest înţeles, cu adevărat poarta aceasta este poartă de aur, este poarta vieţii, poarta veşniciei.

Stând aici lângă Poarta de Aur, unde Iisus a fost primit cu osanale şi ramuri de finic în ziua Floriilor, mă gândesc că Mântuitorului I s-a făcut o primire mincinoasă. Peste câteva zile, cei care L-au întâmpinat cu flori luară în mâini cuie şi ciocane să-L răstignească.

Aici la faţa locului, mă gândesc că şi azi I se face Mântuitorului, de cele mai multe ori, o astfel de primire mincinoasă. I se fac Mântuitorului parade, slujbe frumoase, dar nu I se deschid porţile cele sufleteşti, ca să intre în noi, în inimile noastre, ca un Împărat Poruncitor şi Cârmuitor al vieţii noastre.

De aici de la poarta pe unde a intrat Mântuitorul în Ierusalim în Duminica Floriilor, eu vă întreb, iubiţi cititori ai acestei cărţi: Cum L-aţi primit voi pe Mântuitorul? L-aţi primit ca pe un Împărat al sufletelor voastre, sau L-aţi primit numai aşa cum L-a primit odinioară gloata, cu flori şi frunze de vorbe goale?

Şi acum, după această oprire la Poarta de Aur, vom merge mai departe cu însemnările călătoriei, ţinându-ne neîncetat pe urmele Mântuitorului, să aflăm tot ce a mai învăţat şi pe unde a mai umblat, până vom ajunge la Golgota mântuirii noastre.

Când a intrat Mântuitorul în Ierusalim la Duminica Floriilor, era spre seară. A intrat de-a dreptul în sinagogă, în biserică, unde a început a învăţa. În Lunea şi Marţea cea Mare, El a spus unele dintre cele mai frumoase pilde şi învăţături.

În ziua de Florii, iudeii au întâmpinat cu osanale pe un Hristos politic. Ei aşteptau un Mesia, un împărat lumesc, care să scuture jugul romanilor şi să refacă împărăţia cea lumească a lui Israel. Credeau că acest Mesia politic este Iisus. Sufletul lor n-avea nimic cu Domnul Vieţii. Strigătele din ziua Floriilor erau strigăte politice, care n-aveau nimic cu mântuirea sufletului. Domnul intra numai în cetate, nu şi în sufletele strigătorilor. S-a şi văzut îndată acest lucru. A doua zi, Domnul i-a întâlnit pe strigători în tinda bisericii făcând negustorie. I-a scos afară cu biciul şi cu mustrări aspre (Mt 21, 12).

După trei zile, cei cu „Osana” s-au întors împotriva Domnului şi L-au răstignit pe cruce.

Pe locul unde Iisus a profeţit sfârşitul lumii...

Mulţime mare de gloată venită la praznicul Paştilor Îi asculta cuvântul. Spre răsărit, faţă în faţă cu templul iudeilor (biserica-sinagogă) unde învăţa Mântuitorul, se află Dealul Măslinilor şi Grădina Ghetsimani. În Marţea cea Mare, Mântuitorul împreună cu Apostolii Petru, Iacov, Ioan şi Andrei, S-a retras pe Muntele Măslinilor, de unde a profeţit dărâmarea Ierusalimului şi sfârşitul veacurilor. „Amin, zic vouă că nu va rămâne aici nici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată” (Mc 13, 1-2).

Un călugăr din Ierusalim ne-a dus şi ne-a arătat locul acela. E mai sus de Grădina Ghetsimani, pe coasta dealului Măslinilor. Pe acest loc e azi o ruină de clădire. Ni se spune că în repetate rânduri s-au făcut încercări de a se clădi ceva pe acest loc, dar nici un fel de clădire nu se poate ridica; se dărâmă tot ce clădeşte mâna omenească. Profeţia - şi blestemul - Mântuitorului despre dărâmarea Ierusalimului stăruie în acest loc de unde a fost rostită ca o predică şi o arătare dumnezeiască.

Tot din acest loc a profeţit Mântuitorul şi sfârşitul veacurilor.

Deschid Noul Testament şi citesc aici la faţa locului cele petrecute. „Şi stând El (Iisus) jos pe Muntele Măslinilor, ucenicii Lui I-au zis: «Spune-ne, care va fi semnul venirii Tale şi sfârşitul veacului acestuia?»”.

Iisus a răspuns şi a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă amăgească cineva, căci vor veni mulţi în numele Meu şi vor zice: «Eu sunt Hristosul!» - şi pe mulţi vor înşela. Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie; vedeţi să nu vă spăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple, dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi pe alocurea vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci” (Mt 24).

„Şi va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula fiii asupra părinţilor şi îi vor omorî pe ei..., că va fi în zilele acelea un necaz aşa de mare cum n-a mai fost de la începutul lumii până azi şi cum nu va fi vreodată” (Mc 13, 12, 19). „Şi vor fi semne în soare, în lună şi în stele şi pe pământ va fi strâmtorare între neamuri... Oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea celor ce vor să vină în lume, căci puterile cerurilor se vor clătina...” (Lc 21, 25-26). „Şi îndată după suferinţa acestor zile, soarele se va întuneca, luna nu-şi va da lumina sa şi stelele vor cădea din cer... Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu slavă mare...” (Mt 24, 29-30).

Un fior de groază şi de spaimă te cuprinde citind aici la faţa locului această profeţie a Mântuitorului. Când citeşti profeţia Mântuitorului de mai sus - despre veşti de războaie, de frământări între oameni, de strâmtorări, tulburări, de necazuri mari ce n-au fost de la începutul lumii, de răcirea dragostei şi înmulţirea fărădelegii - îţi vine să te întrebi: Oare nu sunt puse vremile noastre în această profeţie?

Cina cea de Taină

Şi acum, după această oprire la locul unde Mântuitorul a profeţit sfârşitul veacurilor, vom merge mai departe cu însemnările călătoriei pe urmele Mântuitorului.

Sosind Ziua Azimelor - Joia cea Mare - în care trebuia să se jertfească Paştile, Mântuitorul a trimis pe Petru şi Ioan să pregătească Paştile la un om care le va ieşi înainte ducând un urcior cu apă. Acel om - a zis Iisus - „vă va arăta vouă un foişor mare, aşternut; acolo să gătiţi Paştile. Şi mergând ei, au aflat precum le zisese şi au gătit Paştile” (Lc 22, 7-13).

Clădirea în care s-a ţinut această prăznuire a Paştilor, care pentru noi este Cina cea de Taină, se păstrează până în ziua de azi. E în afară de zidurile de azi ale Ierusalimului, în partea de sud. Poate şi din această pricină a fost mai cruţată de urgia vremilor. Clădirea aceasta azi e o moschee (biserică) musulmană şi numai cu învoirea arabilor musulmani poţi intra în ea.

Dăm mai jos fotografia acestei clădiri, aşa cum se află în zilele noastre. Înăuntrul ei, îndată ce intri, se află foişorul în care s-a ţinut Cina cea de Taină. E o încăpere mare şi înaltă, având câteva columne ce se prelungesc sus în nişte boltituri şi arcuri. E o încăpere goală, rece şi neîmpodobită, aşa cum sunt cele mai multe moschei musulmane. Dăm mai jos şi fotografia acestui foişor.

E de însemnat că tot în această clădire se spune că ar fi şi mormântul lui David. În imaginea cu foişorul se vede o uşă în spate cu nişte trepte în faţa ei. Pe această uşă intrând într-o altă încăpere, musulmanii arată un alt mormânt, acoperit cu mătase verde, despre care spun că e mormântul lui David. Se aude însă că adevăratul mormânt ar fi jos, în temelia clădirii.

După ce Apostolii făcuseră toate pregătirile pentru Cină, Mântuitorul Se aşeză la masă împreună cu Apostolii şi, luând cuvântul, începu: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de Patima Mea...” (Lc 22, 15); şi luând pâinea, o binecuvântă şi, frângând, dete ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”. Şi luând paharul şi mulţumind, le dete ucenicilor, zicând: „Beţi dintru acesta toţi, căci acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor” (Mt 26, 26-28).

Aceasta este Taina cea mare şi sfântă a Sf. Cuminecături. Aceasta este Taina tainelor, prin care-L primim pe Domnul în casa sufletului nostru, ca să trăim cu El şi El cu noi.

„Şi mâncând ei, Iisus zise: «Amin grăiesc vouă că unul dintre voi Mă va vinde” (Mt 26, 21). O vie mişcare se face între Apostoli. Toţi se mişcă de pe locurile lor şi „se uită unul la altul, nepricepându-se de cine grăieşte” (In 13, 22). „Şi întristându-se foarte, începură a-I zice: Nu cumva sunt eu, Doamne?” (Mt 26, 22).

Toţi se întristează, numai tu, Iudo, stai liniştit, cu trădarea în sufletul tău? Dar staţi, iată, şi Iuda se ridică, dar nu ca să-şi spună păcatul, ci ca să întrebe şi el cu făţărnicie: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?”. Şi i-a zis lui Iisus: „Tu ai zis” (Mt 26, 25).

Să luăm aminte că acest Iuda, care mănâncă cu făţărnicie şi nevrednicie la o masă cu Mântuitorul pe Care Îl trădase, ne este o strigătoare predică să ne apropiem cu pregătire sufletească la Cina cea mare şi sfântă a Sf. Cuminecături!

Încă multe altele s-au mai petrecut în seara Cinei celei de Taină.

În foişorul Cinei celei de Taină a rostit Mântuitorul testamentul tuturor creştinilor din toate vremile: „Poruncă nouă dau vouă, ca să vă iubiţi unii pe alţii precum Eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ai Mei, dacă veţi avea dragoste între voi” (In 13, 34-35).

După Evanghelia de la Ioan, „Satana a intrat în Iuda îndată cum a muşcat din pâinea ce i-a întins-o Mântuitorul, zicându-i: „Ce ai să faci, fă repede” (In 13, 26-27). Iuda a şi ieşit, atunci noaptea, de la masa Cinei celei de Taină şi, ducându-se, a făcut înţelegere cu arhiereii şi cărturarii să-L vândă pe Iisus.

Locul unde s-a ţinut sfatul trădării lui Iuda

Amintirea locului unde Iuda a ţinut, noaptea, sfatul cel viclean cu arhiereii şi cărturarii se păstrează şi azi. E în partea de dincoace de Ierusalim, sus pe vârful unui deal, de unde se deschide o largă privelişte în toate părţile. Pe acest loc e azi un arbore bătrân cu ramurile bătute de vânturi. Dăm alături chipul acestui arbore lângă care s-a ţinut sfatul cel viclean în noaptea trădării Mântuitorului.

Din acest loc a plecat Iuda-trădătorul cu arhiereii şi ostaşii să-L prindă pe Iisus în Grădina Ghetsimani.

Un fior şi un cutremur sufletesc am simţit în acest loc unde Iuda cel fără de lege a vândut pentru treizeci de arginţi pe Mântuitorul lumii. Parcă şi pomul din acest loc stă cu ramurile aplecate de ruşinea şi groaza fioroasei trădări.

Şi acum, după această oprire asupra trădării lui Iuda, să mergem mai departe cu însemnările, la Cina cea de Taină. O evanghelie spune că, la Cina cea de Taină, „între Apostoli s-a iscat şi o ceartă, ca să ştie care dintre ei avea să fie socotit mai mare” (Lc 22, 24); adică, precum se vede, îi bântuia şi pe ei boala trufiei. Mântuitorul S-a grăbit îndată să-i scape de acest beteşug sufletesc, zicându-le că astfel de lucruri numai între „păgâni” se caută, „dar între voi să nu fie aşa, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai mic şi cel care cârmuieşte, ca cel care slujeşte” (Lc 22, 25-26).

Se pare că, mai ales, Petru suferea de boala trufiei de a se socoti pe sine mai mare decât ceilalţi Apostoli şi mai tare în credinţă ca ei. Ca să-l vindece de această boală, Mântuitorul îi spune la Cina cea de Taină, în auzul tuturor, că se va lepăda de trei ori de El. Pe urmă, Petru s-a vindecat de boala trufiei, dar această boală stăruie azi în cel ce-şi zice urmaşul lui Petru, în Papa de la Roma. Contrar cu toate evangheliile Mântuitorului, Papa a tulburat Biserica lui Hristos cu boala trufiei de a se socoti pe sine mai mare, când Însuşi Mântuitorul a mustrat aspru această rătăcire. Atât de departe a mers această rătăcire şi această boală a trufiei, încât Papa de la Roma a ajuns să-şi zică: „vicarul (locţiitorul) lui Hristos pe pământ” (o, ce rătăcire!).

Cina cea de Taină a avut mai departe clipe de înduioşare şi de întristare sufletească. Mântuitorul a început a le destăinui tot mai mult Apostolilor sfârşitul vieţii Sale: „Fiilor, încă puţin mai sunt cu voi... şi unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni”. Apostolii s-au întristat la auzul acestor vorbe, însă Domnul i-a mângâiat, făgăduindu-le un „alt Mângâietor, Care să fie în veac” cu ei, pe Duhul Adevărului, Care va rămâne cu ei şi între ei (In 14, 16-17).

Cina cea de Taină a luat sfârşit cu o cântare. Şi după ce cântară cântările de laudă (la sfârşitul mesei), Iisus cu învăţăceii „ieşiră la Muntele Măslinilor” (Mt 26, 30). Îndată după Cina cea de Taină, Mântuitorul cu Apostolii a plecat spre Muntele Măslinilor.

O, Scumpul meu Mântuitor, iată, s-a apropiat începutul Patimilor Tale; iată, se deschide drumul Patimilor Tale şi al mântuirii noastre. Învredniceşte-mă, Doamne, să pot merge mai departe pe urmele sfintelor Tale Patimi!

În Grădina Ghetsimani

Iată-ne ajunşi în Grădina Ghetsimani. Înainte de a merge mai departe cu cele petrecute în Grădina Ghetsimani, vom spune ceva despre ce înfăţişare are această grădină. Grădina Ghetsimani se află aproape de Ierusalim, faţă în faţă cu partea de răsărit a oraşului, pe coasta Muntelui Măslinilor.

Din locul unde era templul (sinagoga) iudeilor, coborâm Valea Chedron şi, îndată ce treci această vale, dai în Grădina Ghetsimani.

Pe vremea Mântuitorului, Muntele Măslinilor şi Grădina Ghetsimani erau pline cu păduri de măslini. Era acesta un loc tainic, retras, liniştit şi potrivit pentru reculegere şi adâncire sufletească, faţă de vuietul cetăţii din faţa lui. Azi însă nu mai e aşa. Muntele Măslinilor şi Grădina Ghetsimani sunt pline cu clădiri, cu drumuri şi garduri moderne. Însă o dată cu această „modernizare”, Grădina Ghetsimani şi-a pierdut şi tainicul fior religios ce l-a avut odinioară.

Locul unde S-a retras Mântuitorul în noaptea din Joia cea Mare nu se cunoaşte anume. Nişte călugări catolici au îngrădit o seamă de măslini bătrâni şi spun că aici ar fi acest loc. Însă acest loc îngrădit cu garduri moderne de fier şi de beton (de parcă-i mai mult o vilă) nu mişcă deloc sufletul. Sufletul caută un loc tainic, un loc retras, un loc ferit de zgomot şi de înfrumuseţare cu garduri şi ziduri moderne. Noroc că în Grădina Ghetsimani mai sunt încă destui măslini şi locuri retrase unde cu adevărat simţi fiorul religios şi te poţi retrage în rugăciune sfântă!

Evangheliile ne spun că Mântuitorul, începând din Lunea cea Mare, în fiecare noapte Se retrăgea în Muntele Măslinilor (Grădina Ghetsimani), unde petrecea în rugăciune (Lc 21, 37). „Şi era ziua învăţând în sinagogă, iar noaptea, ieşind, petrecea rugându-Se în muntele ce se cheamă al Măslinilor”.

Auzi tu, dragă cititorule? Iisus Se retrăgea să Se roage; Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Se întărea priveghind nopţi întregi în rugăciune (în vreme ce noi ne petrecem nopţile în beţii şi ospeţe).