Locul unde Mântuitorul S-a rugat cu sudori de sânge

Trecând Mântuitorul cu Apostolii, după Cina cea de Taină, în Muntele Măslinilor, Iisus le-a zis lor: „Şedeţi aici până voi merge să Mă rog acolo”. Şi luând pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zevedei, a început a Se întrista şi a Se mâhni. Atunci a zis lor Iisus: „Întristat este sufletul Meu până la moarte; rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine”. Şi mergând puţin mai înainte, a căzut pe Faţa Sa, rugându-Se şi zicând: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta, însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu”. Şi I s-a arătat Lui înger din cer, întărindu-L pe El. Şi fiind întru nevoinţă, mai cu dinadinsul Se ruga; şi se făcuse sudoarea Lui ca picăturile de sânge ce cad pe pământ.

Şi sculându-Se de la rugăciune, venind către ucenici, i-a aflat pe ei dormind. Şi le-a zis lor: „Ce, dormiţi? Sculaţi-vă şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Privegheaţi şi vă rugaţi, că duhul este osârduitor, iar trupul neputincios”.

Iarăşi, a doua oară, S-a rugat, zicând: „Părintele Meu, de nu poate trece acest pahar de la Mine ca să nu-l beau, fie voia Ta”. Şi venind, i-a aflat pe dânşii iar dormind, că erau ochii lor îngreuiaţi (Mt 26, 36-42; Lc 22, 43-46).

Locul acesta unde S-a rugat Iisus cu sudori de sânge se cheamă la Ierusalim „peştera agoniei”, a sfârşitului, pentru că aici Mântuitorul a trecut prin Golgota cea sufletească, a trecut cu sufletul prin marile dureri şi chinuri ale morţii şi ale izbăvirii noastre de păcat.

Pe acest loc se află astăzi un altar al cărui cchip îl dăm mai jos. În mijlocul altarului se arată şi azi locul unde S-a rugat Mântuitorul cu sudori de sânge. Nu departe de acest loc se vede şi azi stânca unde au adormit Apostolii îngreuiaţi de somn. O, ce fior sfânt şi neuitat am avut rugându-mă în acest loc! Am adus din acest loc un fior ce va rămâne de-a pururi în sufletul şi inima mea.

Pe locul unde S-a rugat Mântuitorul cu sudori de sânge, mai mult am plâns decât m-am rugat. Nu puteam altcum. Stând în locul unde El S-a rugat pentru mine cu sudori de sânge, eu mă simţeam atât de vinovat, atât de ticălos, atât de nerecunoscător, încât faţă de sudorile Lui şi durerile Lui n-aveam alt răspuns şi alte cuvinte decât lacrimile. Îmi venea parcă să mă ridic, să mă depărtez cât mai repede de acest loc preasfânt. Însă mă opreau în loc sudorile Lui şi durerile Lui pe care le simţeam cum picură peste ticăloşia vieţii mele iertare, o nespus de dulce şi scumpă iertare.

M-am rugat şi am plâns pe locul acestei Golgote sufleteşti. M-am înfiorat văzând piatra unde au adormit Apostolii şi am plâns, aducându-mi aminte de câte ori am adormit şi eu în somnul păcatelor.

Pelerinii care au fost la Ierusalim şi-au adus de pe acolo multe feluri de amintiri, cele mai multe cumpărate de prin prăvălii. Mie nu mi-au plăcut aceste feluri de amintiri (pentru că şi cei ce le-au făcut, şi cei ce le-au vândut au pus în ele lăcomie, de multe ori, şi înşelăciune). Eu mi-am adus din Grădina Ghetsimani o piatră din stânca unde au adormit Apostolii. Pentru mine e o amintire de mare preţ această piatră. Ca pe o icoană am pus-o într-o ramă pe peretele casei mele, să o am de-a pururi înaintea ochilor mei.

De câte ori Satana se apropie de mine cu ispitele lui, piatra aceasta parcă îmi strigă cuvintele Mântuitorului: „Privegheaţi şi vă rugaţi, să nu cădeţi în ispită”. De câte ori somnul păcatelor parcă mă fură şi mă ispiteşte să adorm, piatra aceasta parcă strigă întrebarea şi mustrarea Mântuitorului: „Iosife! Iar ai adormit?”. De câte ori va slăbi râvna mea pentru Domnul şi Evanghelia Lui, piatra aceasta va striga de pe perete: „Iosife, iar ai adormit?”. De voi tăcea - de voi cerca să tac -, şi piatra aceasta va striga după mine, precum zice la Evanghelie (Lc 19, 40).

Din locul acesta plin de fior, aduc cititorilor acestei cărţi cuvintele Mântuitorului: „Privegheaţi şi vă rugaţi, să nu cădeţi în ispită!... Privegheaţi şi vă rugaţi, căci duhul este osârduitor, iar trupul, neputincios”. Din Grădina Ghetsimani aduc întrebarea şi chemarea Mântuitorului: „De ce dormiţi? Sculaţi-vă, privegheaţi şi vă rugaţi, să nu cădeţi în ispită!”. Sculaţi-vă, cei ce dormiţi în somnul păcatelor, ca şi cele cinci fecioare nebune din Evanghelie! (Mt 25). Cu nimic nu-l poţi alunga şi ţine departe pe Satana şi ispitele lui, decât cu priveghere şi rugăciune neîncetată.

Domnul e prins şi legat în grădina Ghetsimani

Acum vom merge mai departe pe urmele Patimilor Mântuitorului.

După ce Mântuitorul Şi-a isprăvit rugăciunea, a zis Apostolilor: „Iată, s-a apropiat ceasul şi Fiul Omului Se va da în mâinile păcătoşilor. Sculaţi-vă să mergem, iată, s-a apropiat cel ce M-a vândut” (Mt 26, 45-46). Se apropia Iuda trădătorul. „Şi încă grăind Iisus, iată că vine Iuda, unul din cei doisprezece, şi, împreună cu el, gloată mare cu săbii şi cu lănci, trimişi de arhiereii şi de bătrânii poporului. Iar cel care-L vânduse pe El le-a dat lor semn, zicând: «Pe Care-L voi săruta eu, Acela este, prindeţi-L»” (Mt 26, 48).

„Iar Iisus, ştiind toate cele ce erau să vină asupra Lui, a mers spre ei şi le-a zis: «Pe cine căutaţi?». Răspuns-au Lui: «Pe Iisus Nazarineanul». Zis-a lor Iisus: «Eu sunt». Şi sta şi Iuda, cel care Îl vânduse pe El, împreună cu dânşii” (In 18, 4-5). Când a zis Mântuitorul cuvintele: „Eu sunt”, din gloată, iată, se desprinde un om şi înaintează spre Domnul. E Iuda trădătorul. „Şi îndată, apropiindu-se Iuda de Iisus, a zis: «Bucură-Te, Învăţătorule!». Şi L-a sărutat pe El. Iar Iisus a zis lui: «Prietene, pentru ce ai venit?»” (Mt 26, 49-50).

O altă evanghelie spune că, la sărutul lui Iuda, Mântuitorul a zis: „Iudo, cu o sărutare vinzi tu pe Fiul Omului?” (Lc 22, 48). Se vede că până şi pe Mântuitorul Cel îndelung-răbdător Îl mişcase această grozavă făţărnicie, dar cuvintele Mântuitorului nu l-au mişcat deloc pe Iuda. Întrebarea Mântuitorului trebuia să răscolească inima lui Iuda şi conştiinţa păcătoşeniei, dar în Iuda nu s-a răscolit nimic, căci Satana se făcuse cu totul stăpân pe el şi inima lui.

„Atunci, apropiindu-se ei (gloata), au pus mâinile pe Iisus şi L-au prins pe El” (Mt 26, 50). Apostolii credeau că Iisus nu Se va da prins. Ei aşteptau vreo minune care să ţină în loc gloata, până se vor retrage. Când însă gloata începu a lega mâinile Domnului, o spaimă şi o mânie îi cuprinseră. Petru scoase sabia din teacă şi căuta să-L apere pe Mântuitorul. „Iar Simon Petru, având sabie, a scos-o pe ea şi a lovit pe sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea lui cea dreaptă. Şi era numele slugii Malhu” (In 18, 10). „Şi a zis Iisus lui Petru: «Bagă sabia ta în teacă, căci toţi cei ce scot sabia de sabie vor muri. Sau crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, Care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile care zic că aşa trebuie să fie?»” (Mt 26, 52-54). „Nu voi bea oare paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” (In 18, 11). „Şi, atingând Iisus urechea slugii, l-a vindecat pe el” (Lc 22, 51).

Mântuitorul S-a întors apoi către gloată şi a zis: „Ca la un tâlhar aţi ieşit, cu săbii şi cu lănci! În toate zilele fiind Eu cu voi în sinagogă, n-aţi întins mâinile voastre asupra Mea, ci acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului” (Lc 22, 52-53). „Dar toate acestea s-au întâmplat ca să se plinească Scripturile” (Mc 14, 49).

„Deci oastea şi căpetenia cea peste o mie şi slugile iudeilor au prins pe Iisus şi L-au legat” (In 18, 12). „Atunci toţi ucenicii, lăsându-L, au fugit” (Mt 26, 56), ca să se plinească cuvintele ce le-a spus Mântuitorul învăţăceilor la Cina cea de Taină: „Iată, vine ceasul, şi acum a sosit, ca să vă risipiţi fiecare la ale sale şi pe Mine singur Mă veţi lăsa, dar nu sunt singur, căci Tatăl Meu cu Mine este” (In 16, 32).

Locul unde a fost prins Mântuitorul e tot acolo în apropierea stâncii unde S-a rugat Iisus cu sudori de sânge. Unde a fost odinioară Grădina Ghetsimani e şi azi o grădină înconjurată de jur-împrejur cu gard înalt de zid. Dacă însă zidurile şi înnoirile moderne nu mişcă sufletul, ceea ce te mişcă şi te înfioară în acest loc sunt măslinii cei bătrâni. Măslinul e un pom cu putere de a trăi veacuri întregi.

Pe locul unde a fost Grădina Ghetsimani dăinuiesc şi azi astfel de măslini bătrâni, şase la număr. Despre cel mai bătrân dintre ei se spune că ar fi fost martor la cele ce s-au petrecut în fioroasa noapte din Joia cea Mare şi a văzut pe Mântuitorul. Lângă acest măslin ar fi dat Iuda sărutare vicleană Mântuitorului şi pe acest loc ar fi fost prins şi legat Iisus, Mântuitorul lumii.

Dăm pe pagina următoare chipul unei părţi din Grădina Ghetsimani, unde se vede acest măslin. (În mijloc se vede un pelerin rugându-se). Despre ceilalţi cinci măslini se poate spune cu toată siguranţa că sunt şi ei fiii măslinilor care au văzut pe Mântuitorul în noaptea cea fioroasă.

O, ce fior sufletesc am simţit lângă măslinii cei bătrâni din Grădina Ghetsimani! Sunt aceşti măslini nişte martori vii despre cele ce s-au întâmplat aici. Când vântul adie crengile lor, în adierea lor parcă auzi fioroasa istorie ce s-a petrecut aici.

Îngenunchez lângă măslinul cel mai bătrân să mă rog. Un fior îmi străbate sufletul. Poate că eu, nevrednicul şi păcătosul, stau pe locul unde a stat Mântuitorul când a venit Iuda să-I dea sărutarea vicleană... poate că stau pe locul unde a stat Iuda trădătorul... poate stau pe locul unde Apostolii au fugit când L-au văzut pe Mântuitorul legat în lanţuri.

Mântuitorule Doamne! Iartă-mă că de atâtea ori am fost şi eu în chipul lui Iuda; de atâtea ori din gură am vorbit una, iar în inimă am copt alta; de atâtea ori din gură am arătat dragoste de aproapele, dar în inimă am copt ură împotriva lui; de atâtea ori Te-am sărutat şi eu cu rugăciunea, dar cu fapta Te-am vândut...

O, dragă cititorule! Poate că şi tu stai cu sufletul pe locul unde Iuda a sărutat pe Mântuitorul cu sărutare vicleană şi mincinoasă. Ridică-te, dragă suflete, ridică-te îndată din acest loc de suflet pierzător!

Şi acum, după această oprire în Grădina Ghetsimani, vom merge mai departe cu însemnările, pe urmele Patimilor Mântuitorului.

Iisus în faţa lui Ana...

Iisus, Fiul lui Dumnezeu, iată-L, stă cu mâinile strâns legate ca un făcător de rele. Gloata se pregăteşte să-L ducă la judecată. Arhiereii trimiseră, noaptea, să-L prindă pe Iisus, pentru că poporul ţinea la Domnul şi se temeau de o tulburare. După prinderea lui Iisus, arhiereii căutau acum să aţâţe şi poporul împotriva Lui. Cu acest scop, Mântuitorul a fost dus mai întâi la Ana, „socrul lui Caiafa”. Acest Ana era un arhiereu bătrân, pensionat, cum i s-ar zice azi. Avea însă Ana mare trecere în popor şi prin această trecere căutau iudeii - prin vicleşug - să întărâte poporul împotriva Domnului.

Şi acum, iată, gloata pleacă din Ghetsimani spre casa lui Ana arhiereul. Mântuitorul mergea înainte, cu mâinile ferecate în lanţuri grele. În urma Lui vin ostaşii, vine gloata şi vine Iuda, pipăindu-şi punga cu cei treizeci de arginţi. Batjocuri şi înjurături răsunau la adresa Mântuitorului. De departe se ţin de gloată şi câţiva Apostoli. Ajunşi la casa lui Ana, Mântuitorul e dus înăuntru. În curtea arhiereului s-a strecurat şi Petru. Aici şi în acest răstimp s-a petrecut lepădarea lui Petru.

Ajuns în faţa lui Ana arhiereul, Mântuitorul fu întrebat despre învăţătura Sa şi despre învăţăceii Săi. Ana căuta prin vicleşug să stoarcă ceva declaraţii în virtutea cărora Domnul să poată fi judecat. Mântuitorul a răspuns foarte cuminte astfel: „Eu pe faţă am vorbit lumii; Eu totdeauna am învăţat pe norod în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii, şi n-am spus nimic în ascuns. Pentru ce Mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce M-au auzit despre ce am vorbit; iată, aceia ştiu ce am spus”. La auzul acestor cuvinte, unul dintre slujitori, care stătea acolo, dete o palmă lui Iisus, zicând: „Aşa răspunzi Tu arhiereului?” (In 18, 20-23).

O, Scumpul meu Mântuitor! Pe locul unde Te-a sărutat Iuda cu sărutare mincinoasă, iată, primeşti acum şi o palmă. Şi Tu pe toate le rabzi în linişte, ca să ne dai nouă jertfă de mântuire şi pildă de îndelungă răbdare.

De la Ana la Caiafa

De la arhiereul Ana, Iisus e dus la Caiafa, ginerele lui Ana, care era pe acele vremuri mai-marele tuturor bisericilor din Ierusalim. Caiafa strânsese la sfat pe „arhierei şi bătrâni şi cărturari şi căutau mărturie mincinoasă împotriva lui Iisus, ca să-L omoare” (Mt 26, 59). În vremile de atunci, iudeii erau supuşii romanilor şi ei n-aveau drept să judece pe nimeni la moarte. Sfatul lor avea numai dreptul să asculte pe cel învinuit şi să-i stabilească sentinţa, dar această sentinţă trebuia aprobată de romani. Caiafa şi sfatul iudeilor se sileau astfel să afle ceva dovezi grele împotriva Domnului. Că Iisus îi numise „făţarnici” şi „ucigaşi de prooroci”, asta încă nu era o dovadă. „Multe mărturii mincinoase au adus - atunci, noaptea - asupra lui Iisus, dar acelea nu se potriveau”, iar Iisus la toate întrebările şi învinuirile tăcea.

Caiafa şi sfatul iudeilor începură a se teme că nu vor avea dovezi împotriva Domnului când vor ajunge înaintea lui Pilat. Atunci Caiafa arhiereul făcu o ultimă încercare. El ridică mâna dreaptă în sus spre cer, în semn de jurământ, şi Îl întrebă pe Iisus: „Te jur pe Dumnezeul cel Viu să ne spui nouă de eşti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”. Mântuitorul n-a tăgăduit niciodată marea chemare ce o avea de la Tatăl, dimpotrivă, El a vestit pe tot locul lucrarea Sa de Fiu al lui Dumnezeu. Tăcerea lui în faţa lui Caiafa ar fi însemnat că El Îşi tăgăduia chemarea.

Mântuitorul răspunde, zicând: „Ai spus-o tu însuţi. Dar zic vouă: de acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului”. Iisus Mântuitorul vorbea de timpul când va sta pe tronul lui Dumnezeu ca un Mare Judecător al cerului şi al pământului. Iisus Mântuitorul vorbea de timpul când această gloată din faţa Lui va sta spre judecată înaintea Sa, în ziua când El va veni pe norii cerului cu putere şi mărire multă.

Când Iisus Mântuitorul, la întrebarea lui Caiafa, Îşi lămuri chemarea şi starea Sa de Fiu al lui Dumnezeu, Caiafa se aprinse de mânie; îşi sfâşie veşmântul şi, ridicând mâinile spre cer, strigă: „A hulit! Ce ne mai trebuie alte mărturii? Iată, aţi auzit hula Lui. Ce vi se pare?”. Iar ei răspunseră plini de furie: „Vinovat este morţii”. Atunci scuipară în faţa Lui şi cu trestia L-au bătut, iar alţii Îi dădeau palme, zicând: „Prooroceşte-ne nouă, Hristoase, cine este cel ce Te-a bătut?” (Mt 26, 65-68).

În curtea unei mănăstiri armeneşti se vede şi azi locul unde a fost batjocorit şi bătut Mântuitorul. Se păstrează şi stâlpul de piatră de care Iisus a fost legat în timpul când Îl băteau. Cu sufletul înfiorat am îngenuncheat pe acest loc şi, îmbrăţişând piatra sfântă, am început să plâng şi să mă rog...

Nu voi uita niciodată fiorul acestui loc. Mi se părea că aud loviturile ce le răbda Mântuitorul, mi se părea că aud trestia ce-L lovea şi aud batjocurile celor ce-L băteau. Dar şi mai mult decât acest fior m-a înfiorat gândul că Iisus Mântuitorul a răbdat această fioroasă bătaie şi hulă pentru mine, pentru păcatele mele şi mântuirea mea.

O, Dulcele meu Mântuitor! Aici ai stat Tu legat de acest stâlp, ca să mă dezlegi pe mine din cumplitele lanţuri ale patimilor şi păcatelor... aici Te-ai lăsat batjocorit şi bătut, ca pe mine din osândă şi pierzare să mă scapi...

Şi acum să mergem mai departe pe urmele Patimilor Mântuitorului.

Când L-au adus pe Mântuitorul din Grădina Ghetsimani în faţa lui Caiafa, era noapte, era noaptea din Joia cea Mare. O noapte grozavă a fost aceasta pentru Mântuitorul. Toată noaptea a fost bătut şi batjocorit. Sfatul lui Caiafa Îl osândise pe Mântuitorul la moarte şi acum toţi Îl loveau fără milă şi fără cruţare ca pe unul pe Care Îl aştepta moartea.

Iisus fusese judecat la moarte de sfatul lui Caiafa, dar această judecată se ţinuse noaptea şi, după legile iudeilor, era oprit a se face noaptea ascultarea şi judecarea arestaţilor. Caiafa ţinu deci un sfat nou în zorii zilei şi Iisus fu a doua oară înfăţişat la judecată şi osândit la moarte. Când a ieşit Mântuitorul de la această înfăţişare, S-a uitat în ochii lui Petru, care se lepădase de El, şi, „aducându-şi aminte Petru de cuvintele Domnului” şi auzind cântatul cocoşilor, a plâns cu amar.

Arhiereii aţâţaseră gloata atât de mult împotriva Mântuitorului, încât soldaţii romani acum abia Îl putură apăra pe Iisus de furia lor. Când se făcu ziuă, Caiafa, arhiereii şi gloata plecară cu Mântuitorul la Pilat.

Caiafa locuia în sudul cetăţii Ierusalimului, în vecinătate cu clădirea unde s-a ţinut Cina cea de Taină. Pe locul unde a fost casa lui Caiafa e azi o biserică armeană unde se păstrează şi stâlpul de piatră de care a fost legat şi bătut Mântuitorul. Pilat locuia într-un palat roman, aproape de sinagoga iudeilor. De la Caiafa până la Pilat era o depărtare cam de 3 kilometri. De la Ana la Caiafa, tot cam atât.

În lipsă de călăuză bună, am umblat mult prin Ierusalim până să aflăm locul unde a fost odinioară casa lui Ana şi Caiafa. (Vezi locul acesta în schema de la pagina 37. La numărul 43 e locul unde a fost casa lui Caiafa.)

Într-un loc era poarta închisă, dintr-altul ni s-a spus că trebuie să ne întoarcem înapoi în altă parte. Era o căldură înăbuşitoare şi unul din pelerinii noştri zicea: „Iată, fraţilor, se plineşte Scriptura şi cu noi, am ajuns să umblăm de la Ana la Caiafa”.

„Las’ că Domnul vrea aşa - am răspuns eu - ca să ne dăm seama cu câtă durere şi osteneală a făcut Iisus această cale, legat, bătut şi batjocorit, nu ca noi, cu automobilul”.

Iisus în faţa lui Pilat

Şi acum să-L urmăm pe Domnul mai departe în drumul Patimilor.

De la Caiafa, Iisus e dus, în zorii zilei, la curtea lui Pilat, procuratorul roman. Iudeii n-aveau drept să pedepsească pe nimeni cu moartea, de aceea Îl aduc pe Iisus înaintea lui Pilat, ca să câştige de la el aprobarea judecăţii ce I-o făcuseră ei lui Iisus.

De la Caiafa până la Pilat, Mântuitorul a fost dus legat şi batjocorit, ca un mare făcător de rele. Ajunşi în casa lui Pilat, arhiereii şi gloata trimiseră înăuntru pe Iisus cu ostaşii romani, dar ei nu intrară „în divan” (în casa de judecată), „pentru ca să nu se spurce, ci să mănânce Paştile” (In 18, 28). Aşa le spunea legea lor: în preajma Paştilor să nu intre în casă păgână; şi ei se ţineau de litera legii. O, nebunilor de iudei! Ţineţi să nu „vă spurcaţi de Paşti”, dar loviţi fără nici o milă şi bateţi, şi batjocoriţi pe Fiul lui Dumnezeu. Vai de voi şi de legea voastră!

Dus în faţa lui Pilat, acesta privi cu luare-aminte pe Iisus Cel învinuit. Faţa Lui era liniştită şi înfăţişarea Lui, plină de bunătate. Nimic n-arăta în înfăţişarea Lui pe omul rău şi făcător de rele. „Ieşit-a deci Pilat afară la ei şi i-a întrebat: «Ce pâră aduceţi asupra Omului acestuia?». Răspuns-au ei şi au zis: «De n-ar fi fost acesta făcător de rele, nu L-am fi dat pe El ţie»” (In 18, 29-30). Dar acest răspuns nu era de-ajuns. Ei începură a-L învinui pe Domnul cu minciuni. „Pe acesta - strigară ei - L-am aflat răzvrătind neamul şi oprind a da dajdie Cezarului, zicând că El este Împăratul Hristos” (Lc 23, 2).

Auzind acuzările ce se ridicau împotriva Domnului, Pilat Îl întrebă pe Iisus: „Tu eşti Împăratul Iudeilor?”. Iisus îi răspunde: „Tu zici!” (Mt 27, 11). Auzind acest răspuns, Caiafa şi gloata se bucurară şi începură a striga cu furie, cerând osândirea lui Iisus. „Şi arhiereii Îl învinuiau cu multe cele, iar Pilat iarăşi L-a întrebat pe El: «Nimic nu răspunzi? N-auzi câte mărturisesc asupra Ta?». Dar Iisus nimic n-a mai răspuns, încât se mira Pilat” (Mc 15, 3-5). Pilat nu ştia ce să mai facă.

Privind la faţa şi înfăţişarea cea blândă şi liniştită a Domnului, vedea bine că Omul acesta nu e vinovat, iar de altă parte, privind gloata care striga cu furie, vedea bine că acolo este o pornire de ură pătimaşă. Pilat luă atunci pe Domnul şi intră cu El în divan, crezând că poate primi în acest chip lămuriri mai amănunţite. „Eşti Tu cu adevărat Împăratul iudeilor?” - Îl întrebă Pilat pe Iisus.

Mântuitorul ţinu să-l lămurească pe Pilat că El n-a venit în lume să fie un împărat pământesc, de aceea îi răspunse: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă Împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slugile Mele s-ar fi nevoit să nu fiu dat iudeilor, dar Împărăţia Mea nu este de aici”. „Atunci un Împărat tot eşti?” - I-a zis Pilat. „Da”, a răspuns Iisus. „Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre Adevăr. Oricine este din Adevăr ascultă glasul Meu” (In 18, 32-37).

Pe Pilat îl mişcă răspunsul Domnului. O lumină se aprinse în noaptea sufletului său. Îndemnat de această licărire, el întrebă: „Ce este adevărul?” (In 18, 38). Pilat întreba de adevăr şi Adevărul stătea în faţa lui. Adevărul este Iisus Mântuitorul, căci El a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In 14, 6). Dar lumina ce se aprinsese în Pilat n-a ţinut decât o clipă. Pilat n-a mai aşteptat răspunsul Domnului la întrebarea „Ce este adevărul?”. Gloata vuia afară în chip îngrozitor şi striga să se ţină judecata cât mai repede.

Pilat ieşi afară. Gloata, deodată, se linişti. Toţi aşteptau cu răsuflarea oprită sentinţa ce o va spune Pilat. Dar Pilat le zise: „Eu nu aflu nici o vină într-Însul” (In 18, 38). Cuvintele acestea răsunară ca o palmă şi ca o pălmuire pentru arhierei şi acuzele ce le aduseseră ei împotriva Domnului. Văzând că Iisus ar putea să scape, ei se înfuriară şi mai tare. Îşi pierdură orice judecată şi stăpânire de sine. Să fi putut, L-ar fi sfâşiat într-o clipă pe Domnul. Gloata începu iar a striga minciuna: „Omul acesta întărâtă norodul, învăţând peste toată Iudeea, începând din Galileea până aici” (Lc 23, 5).

Iisus în faţa lui Irod

Din strigătul gloatei, Pilat înţelese că Iisus venea din Galileea, şi cum Galileea era sub o altă stăpânire, a lui Irod Antipa, Pilat se hotărî să-L trimită pe Iisus la Irod, care tocmai se afla şi el în Ierusalim. Pilat se bucură de această întorsătură, crezând că prin aceasta a scăpat de răspunderea de a fi judecat el pe un Om nevinovat.

Irod acesta, la care Pilat a trimis pe Domnul, nu era Irod cel care tăiase pruncii în Betleem. Acela murise la doi ani după Naşterea Mântuitorului. Acest Irod Antipa era fiul lui Irod cel tiran. Acest Irod tăiase capul lui Ioan Botezătorul şi trăia în nelegiuire cu Irodiada.

La porunca lui Pilat, ostaşii romani luară din nou pe Iisus şi plecară în drum spre Irod. Începură din nou strigătele, batjocurile şi loviturile gloatei.

O, Scumpul meu Mântuitor! După o noapte întreagă de grozave chinuri, slăbit de bătăi, de foame şi neodihna unei nopţi întregi, Tu pleci iarăşi spre alte chinuri pentru noi şi mântuirea noastră!

Irod se bucură când ajunse Iisus în faţa lui. De mult tot auzise despre vestea lui Iisus, şi acum dorea să-L cunoască. Ca şi Pilat, Irod văzu îndată, la prima vedere, în chipul cel blând şi liniştit al Domnului pe un om curat şi nevinovat. Înţelese îndată că numai răutatea iudeilor Îi voia moartea. După ce dete ordin să înceteze gloata cu strigătele, Irod ceru lui Iisus să facă o minune şi L-a întrebat pe El multe cele, dar Iisus nu i-a răspuns nimic (Lc 23, 8-9). Făcuse destule minuni pentru cei necredincioşi, iar acum făcea minunea cea mare a jertfirii de Sine pentru noi şi mântuirea noastră.

Pe Irod îl tulbură tăcerea Domnului. El trăia o viaţă ticăloşită şi cufundată cu totul în fărădelegi. Tăcerea Domnului, tăcerea acestui Om curat o simţea Irod ca pe o aspră mustrare pentru ticăloşia vieţii lui. Irod se înfurie şi dete ordin ostaşilor să-L batjocorească şi să-L bată pe Iisus. Dar când văzu că Iisus rabdă cu linişte toate acestea, o teamă îl cuprinse. Vedea bine şi simţea că în faţa lui nu stă un om de rând, ci stă o Fiinţă care se ridică peste oamenii de rând, stă o Fiinţă venită de undeva dintr-o altă lume. Gloata „iudeilor şi cărturarilor stătea acolo şi Îl pâra pe Iisus cu înfierbântare” (Lc 23, 10), cerând moartea Lui, dar Irod nu cuteză să-L osândească la moarte pe Domnul, ci, „batjocorindu-L împreună cu ostaşii săi şi râzând de El, L-au îmbrăcat cu veşmânt luminat (în batjocură) şi L-au trimis iarăşi la Pilat” (Lc 23, 11).

Iisus a doua oară în faţa lui Pilat

De la Irod, ostaşii şi gloata Îl aduseră iarăşi, a doua oară, pe Iisus - cu însoţiri de strigăte, batjocuri şi lovituri - în faţa lui Pilat. Când Îl văzu Pilat, se întristă şi, chemând pe arhierei, pe boieri şi pe popor, a zis către ei: „Mi-aţi adus pe Omul acesta ca pe cel ce răzvrăteşte poporul. Şi, iată, întrebându-L înaintea voastră cu de-amănuntul, n-am aflat în El nici o vină de care Îl pârâţi. Şi nici Irod nu I-a găsit nici o vină, căci mi L-a trimis înapoi, şi iată că Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte” (Lc 23, 14-16).

Pilat nu ştia ce să mai facă. În aceste clipe, Pilat primi o scrisoare de la soţia sa: „şi, şezând Pilat pe scaunul de judecată, femeia lui i-a trimis acest cuvânt: «Nimic să nu-I faci Dreptului acestuia, că multe am suferit azi, în vis, pentru El»” (Mt 27, 19). Pilat şi mai mult se tulbură şi neliniştea lui crescu şi mai tare. El voia să-L scape pe Domnul, dar în şovăirea lui luă o hotărâre şi mai rea: „Iar de sărbătorile Paştilor, avea obicei dregătorul să slobozească poporului un vinovat pe care ei îl voiau”.

„Şi aveau atunci un vinovat vestit care se numea Varava” (Mt 27, 15-16), aruncat în închisoare pentru o răscoală făcută în oraş şi pentru omor (Lc 23, 19). Pe acest tâlhar, Pilat îl scoase din temniţă şi, punându-l alături de Iisus, întrebă gloata: „Pe care din amândoi vreţi să vă slobozesc? Pe Varava, sau pe Iisus, Care se zice Hristos?” (Mt 27, 17).

Prin această întrebare, Pilat îşi pierduse toată puterea lui de judecător. El dăduse această putere în mâinile poporului înfuriat. „Arhiereii şi bătrânii poporului au înduplecat noroadele să ceară pe Varava, iar pe Iisus să-L omoare” (Mt 27, 20). Răspuns-a deci gloata într-un glas: „Pe Varava... slobozeşte-ne nouă pe Varava” (Lc 23, 18).

Pilat se îngrozi de această întorsătură şi întrebă: „Dar ce voi face cu Iisus, Care se numeşte Hristos?”. „Răstigneşte-L, răstigneşteL!” - strigară cu toţii (Mt 27, 22). „La moarte cu Omul acesta şi slobozeşte-ne pe Varava!” (Lc 23, 18). Pilat şi mai mult se îngrozi când auzi acest grozav cuvânt: «Răstigneşte-L!». El nu crezu să ajungă lucrurile până aici.

Pilat întrebă iar pe iudei: „Dar ce rău a făcut Omul acesta?”. Însă ei mai tare strigau, zicând: „Răstigneşte-L!” (Mt 27, 23). „Şi le-a zis lor a treia oară Pilat: «Dar ce rău a făcut Omul acesta? Nici o vină de moarte nu aflu în El...»”, iar ei au început a striga încă şi mai tare: „Să se răstignească!” (Lc 23, 22-23).

Dar staţi puţin, staţi, o, fără de minte iudeilor, să răspund eu în locul vostru lui Pilat ce rău a făcut Omul Acesta! Pe bolnavii voştri i-a vindecat, pe cei flămânzi i-a săturat, pe cei zdrobiţi cu inima i-a tămăduit, orbilor le-a dat vedere şi ciungilor umblare. Omul Acesta a predicat iubirea, pacea şi dreptatea şi de aceea cereţi acum cu atâta înverşunare moartea Lui. Vai vouă, orbilor!

Văzând Pilat că lucrurile s-au încurcat, mai făcu o ultimă încercare să-L scape pe Domnul. El puse pe ostaşi să-L bată cumplit şi să-L umilească în faţa gloatei, crezând că prin aceasta ura iudeilor se va înmuia. „Atunci ostaşii, dezbrăcându-L, L-au îmbrăcat în hlamidă roşie şi, împletind cunună de spini, au pus-o pe capul Lui şi trestie I-au dat în dreapta Lui (adică în batjocură de împărat) şi, îngenunchind înaintea Lui, îşi băteau joc de El, zicând: «Bucură-Te, Împăratul Iudeilor!». Şi Îl scuipau în faţă, şi-I dădeau palme şi-L băteau cu trestia peste cap”. Un ostaş luă trestia ce o avea în mână şi izbi cu ea în cununa de spini de pe fruntea Mântuitorului. Ghimpii se înfipseră în fruntea Domnului şi picături de sânge începură a curge pe sfânta Lui Faţă (chipul de alături arată această grozavă privelişte).

O, ce grozavă şi sălbatică nelegiuire s-a slobozit asupra Domnului! Parcă iadul a răscolit toate urile împotriva Lui. Satan lucra acum din toate puterile lui. Satan sporea ura şi batjocurile, şi loviturile, în nădejdea că Mântuitorul va pierde liniştea şi îndelungă-răbdarea. Se va împotrivi, Se va răzbuna, va face oarecare minune, şi prin asta s-ar zădărnici planul mântuirii omului. O singură împotrivire din partea Domnului ar fi stricat şi zădărnicit întreg planul mântuirii noastre. Dar Domnul nu Se împotrivi. El răbdă cu linişte desăvârşită toate cumplitele bătăi şi batjocuri. Ar fi putut să arunce la pământ cu un singur cuvânt pe toţi chinuitorii Săi, însă El răbdă în linişte toate durerile, pentru a ne dobândi nouă mântuirea.

O, Dulcele meu Mântuitor! Stau pe locul unde Tu ai suferit aceste grozave patimi. Parcă Te văd şi mă înfior. Faţa Ta este plină de sânge şi mâinile Tale - care au binecuvântat atâtea suflete şi au vindecat atâtea boli - sunt învineţite de strânsul cătuşelor şi de mulţimea loviturilor. O, ce pildă măreaţă şi sfântă de răbdare şi de iertare ne-ai dat nouă, că, precum Tu ai făcut, aşa să facem şi noi. Vai însă de răbdarea şi de iertarea noastră, căci pentru toate nimicurile noi sărim în cap unii la alţii şi, de-am avea putere, am pune mereu sub picioare pe semenii noştri. Vindecă-ne, Doamne, prin răbdarea Ta şi prin suferinţele Tale!

Înainte de a merge mai departe pe urmele Patimilor Mântuitorului, mă voi opri puţin aici, să spun ceva despre locul unde Iisus Mântuitorul a stat la judecată în faţa lui Pilat şi a fost bătut şi batjocorit. Amintirea acestui loc se păstrează la Ierusalim până în ziua de azi. Nu e departe de locul unde a fost templul iudeilor. Pe acest loc se află azi o clădire căreia i se zice tot ca pe vremea de atunci: „pretoriul”. Temelia şi o parte din zidurile acestei clădiri sunt din vremea Mântuitorului. Ele sunt martore fioroaselor bătăi ce le-a îndurat Mântuitorul aici.

Aici a ţinut Pilat judecata asupra Domnului şi de aici a început drumul Crucii. În faţa acestei clădiri, pe vremea Mântuitorului, era o piaţă largă aşa-numită Gabbata. Aici se afla şi palatul lui Irod. În această piaţă se strânsese gloata iudeilor şi cerea moartea Domnului. Azi însă această piaţă nu mai este. În faţa pretoriului a rămas numai strada. Restul pieţei s-a umplut de clădiri noi. În vremea dinaintea războiului, când Palestina era stăpânită de turci, în această clădire era o cazarmă turcească. Azi e o clădire de stat. Pe locul unde a fost bătut Mântuitorul azi e o capelă numită „capela biciuirii”. Se păstrează până în ziua de azi coloana de piatră pe care s-a săpat sentinţa de moarte adusă lui Iisus.

În curtea pretoriului, printr-o minune dumnezeiască, s-a păstrat până în zilele noastre şi o lespede de piatră pe care se văd urmele unui fel de joc de distracţie pe care-l jucau romanii (jocul aşa-numit ţintar ce se joacă şi azi). Când Îl judecau pe Mântuitorul, o seamă de ostaşi de rezervă, pentru trecerea timpului, s-au jucat pe lespezile din curte, şi urmele jocului au rămas până în ziua de azi ca un martor ce a văzut fioroasa istorie ce s-a petrecut aici.

Dăm pe pagina din faţă fotografia acestei clădiri aşa cum e azi.

Cu sufletul înfiorat mă plec, îngenunchez şi mă rog lângă lespedea de piatră care a văzut suferinţele Mântuitorului. Stropesc cu lacrimi fierbinţi şi sărut şi lespedea de piatră pe care stă scrisă sentinţa de moarte a Mântuitorului. Rămân îngenuncheat în rugăciune lângă această piatră. Alături de sentinţa morţii Mântuitorului e scrisă sentinţa vieţii şi mântuirii mele sufleteşti.

„Iată Omul!”

După ce ostaşii Îl bătură până la sânge pe Mântuitorul, Pilat luă pe Domnul şi, aşa cum era îmbrăcat în batjocură cu hlamidă roşie, pe cap cu coroană de spini şi în mână cu toiag de trestie, Îl scoase afară, sus într-un loc mai înalt, şi Îl arătă de acolo gloatei, zicând: „Iată Omul!”. „Deci a ieşit Iisus afară, purtând cununa cea de spini şi haina cea mohorâtă. Şi Pilat le-a zis lor: «Iată Omul!»” (In 19, 5).

Pilat a zis cuvintele „Iată Omul”, în înţelesul: „Iată ce Om chinuit şi batjocorit este Acesta, fie-vă milă de El, fie-vă destul cu atât!”.

Şi, cu adevărat, iudeilor le putea fi destul cu atât, căci Domnul era într-o stare groaznică. Dezbrăcat până la mijloc, pe corpul Lui se vedeau urmele bătăilor, vânătăi lungi şi îngrozitoare din care ieşea sânge. Faţa Lui era plină de sângele ce curgea din înţepăturile coroanei de spini ce i se înfipseseră în cap. Toată înfăţişarea Domnului arăta durere mare şi sleirea puterilor.

Dar, cu toate bătăile şi chinurile suferite, înfăţişarea Domnului era şi acum plină de o nesfârşită linişte, bunătate, blândeţe şi milă. Faţă de ura iudeilor, Mântuitorul stătea ca o lumină. Lumina stătea în faţa întunericului şi întunericul nu putea suferi lumina. Iudeii nu se înduioşară de rănile şi chinurile Domnului. „Iar dacă L-au văzut pe El, arhiereii şi slugile au strigat, zicând: «Răstigneşte-L, răstigneşte-L pe El!»” (In 19, 6).

Văzând Pilat că nici bătaia şi umilirea Mântuitorului n-au folosit, strigă supărat: „«Luaţi-L voi şi-L răstigniţi, căci eu nu aflu în El nici o vină». Răspuns-au lui iudeii: «Noi lege avem, şi după legea noastră trebuie să moară, căci pe Sine Fiul lui Dumnezeu S-a făcut». Iar dacă a auzit Pilat acest cuvânt şi mai mult s-a temut. Şi a intrat în divan iarăşi şi a zis lui Iisus: «De unde eşti Tu?». Dar Iisus răspuns nu i-a dat lui. Deci a zis Lui: «Mie nu-mi grăieşti? Au nu ştii că am putere să Te răstignesc şi putere am să Te slobozesc?». Răspuns-a Iisus: «N-ai avea nici o putere asupra Mea de n-ar fi fost dat ţie de Sus, pentru aceasta cel ce M-a dat ţie mai mare păcat are». Şi căuta Pilat să-L slobozească pe El, iar iudeii strigau, zicând: «De vei slobozi pe Acesta, nu eşti prieten Cezarului; oricine se face pe sine împărat stă împotriva Cezarului»” (In 19, 7-12).

Aceste din urmă cuvinte atinseseră partea cea slabă a lui Pilat. Arhiereii de data aceasta îl nimeriră cu vorba. Pilat se temu că se va face un asemenea raport împotriva lui, îşi văzu ameninţată domnia şi lăsă apărarea Domnului.

Domnul Iisus este judecat la moarte

„Deci Pilat, auzind cuvântul acesta, a scos afară pe Iisus şi a şezut în scaun la judecată în locul ce se cheamă «pardosit cu pietre», pe evreieşte «Gabbata». Şi era Vinerea Paştilor, şi ceasul ca la al şaselea, şi a zis iudeilor: «Iată Împăratul vostru!». Însă ei au strigat: «Ia-L, ia-L, răstigneşte-L pe El!...»”, căci „noi n-avem alt împărat decât pe Cezar” (In 19, 13-15).

„Deci văzând Pilat că nimic nu foloseşte, ci mai mare gâlceavă se face, luând apă, şi-a spălat mâinile în faţa norodului, zicând: «Nevinovat sunt eu de sângele Dreptului acestuia; voi veţi vedea»”.

Pilat şi-a spălat mâinile, dar sufletul tot nu şi l-a putut spăla de felul cum a făcut judecata Domnului. Domnul tot ar fi suferit moarte şi jertfire pentru noi şi fără judecata lui Pilat, dar Pilat e pus în faţa noastră ca o pildă de judecată nedreaptă. Pilat de la început se convinsese despre nevinovăţia lui Iisus, şi totuşi n-a luat o hotărâre energică, ci prin îndoiala şi şovăirea lui a dat putere iudeilor. Pilat voia să scape pe Domnul, dar nu voia să se strice nici cu iudeii. Aşa păţesc şi azi acei creştini care cred că pot sluji şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona.

Când Pilat şi-a spălat mâinile şi a spus că e nevinovat de sângele Domnului, Caiafa, mai-marele arhiereilor, a strigat: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Mt 27, 25). Acest blestem îl strigară toţi preoţii şi tot poporul iudeu.

Grozav blestem au luat iudeii asupra lor şi grozavă moştenire au lăsat copiilor lor. Blestemul acesta s-a şi împlinit din cuvânt în cuvânt. La 40 de ani după răstignirea Mântuitorului, romanii au distrus cu desăvârşire Ierusalimul, trecând prin foc şi sabie pe iudei. Blestemul ce l-au luat iudeii asupra lor, acela le-a distrus Sionul, le-a spart ţara şi i-a împrăştiat peste toată faţa pământului, lăsându-i de batjocura, de ocara şi de prigonirea neamurilor. Dar şi mai grozavă va fi pedeapsa ce-i va ajunge în Ziua cea Mare a Judecăţii, când Iisus Cel batjocorit, chinuit şi omorât va sta pe Tronul Măririi să-i judece.

După ce Pilat şi-a spălat mâinile, „dete drumul lui Baraba cel acuzat pentru răscoală şi omor” (Lc 23, 25), „iar pe Iisus L-a dat să fie răstignit” (Mt 27, 26). După această judecată de moarte, Mântuitorul fu din nou bătut şi batjocorit (Mt 27, 27-31). Acum toţi Îl izbeau fără milă şi cruţare, ca pe unul care era osândit morţii.

Ostaşii şi iudeii pregăteau crucea şi răstignirea Mântuitorului.

Iisus în temniţă

Înainte de a pleca cu Mântuitorul pe drumul Crucii, ne vom opri puţin să spunem că Mântuitorul a stat şi în temniţă. Pe locul unde Pilat a ţinut judecată asupra Domnului, erau şi temniţele pentru făcătorii de rele. În temeliile acestei clădiri se păstrează şi azi temniţe, întocmai ca pe vremea Mântuitorului. Evangheliile nu spun acest amănunt, dar, desigur, şi Mântuitorul a stat puţin închis în această temniţă, fie dimineaţa, când L-au adus de la Ana la Caiafa, fie în decursul dezbaterilor, fie pe urmă, după ce a fost judecat, în aşteptarea pregătirilor de răstignire.

Ne-am băgat să vedem şi această temniţă. Cu o lumânare aprinsă, ne-a dus un călugăr prin nişte lungi şi fioroase încăperi săpate în stâncă. În mai multe locuri se vedeau şi azi oasele celor care pieiră închişi aici. În pereţii de stâncă se vedeau găurile de care se legau mâinile arestaţilor. Într-o încăpere din spate era locul tâlharilor cei mai „primejdioşi”. Aici arestaţii erau băgaţi şi strânşi şi cu picioarele în nişte găuri de piatră anume făcute. În acest loc se spune că ar fi stat în temniţă şi Mântuitorul. Se vede şi azi locul unde sfintele Sale picioare au fost prinse în găurile de piatră, aşa cum se vede în chipul de mai jos.

O, ce fior neuitat am avut în această grozavă temniţă! M-a înfiorat nu numai sălbăticia temniţei, ci mai ales m-a înfiorat gândul că este o temniţă şi mai grozavă decât aceasta: temniţa păcatului, temniţa osândirii pentru păcat, din care Singur Domnul ne poate scoate şi scăpa. Mi-am adus aminte că şi eu stăteam odată arestat într-o astfel de grozavă temniţă sufletească, şi Domnul a venit, m-a dezlegat şi m-a scos la viaţă. Am îngenuncheat şi am sărutat cu lacrimi fierbinţi piatra unde a stat încătuşat Mântuitorul, mulţumind din adâncul sufletului meu că m-a scos şi pe mine din temniţă la libertate şi din moarte la viaţă. Am ieşit plângând din fioroasa temniţă în care S-a coborât Mântuitorul, gândindu-mă la cei mulţi-mulţi care stau şi se prăpădesc în temniţa cea grozavă a păcatelor şi fărădelegilor.

Câteva lămuriri despre Drumul Crucii

Din curtea lui Pilat a început drumul Crucii. Aici I s-a pus Mântuitorului Crucea pe umeri şi a fost dus spre Golgota. Înainte de a pleca cu Mântuitorul pe acest drum al vieţii şi mântuirii noastre sufleteşti, mă opresc puţin să dau unele orientări şi amănunte despre drumul Crucii.

La pagina 37 din această carte am publicat o hartă. În această hartă se văd însemnate cu numere locurile despre care am vorbit până aici şi despre care vom mai vorbi. În acea hartă se vede locul unde a fost Caiafa (nr. 43), unde Pilat a ţinut judecata (nr. 26) şi celelalte. În acea hartă se vede, plecând de la numărul 26, o stradă ce se numeşte în hartă „Via Dolorosa”. Aceste cuvinte sunt latineşti şi înseamnă „Calea Durerilor”.

Acesta e drumul Crucii; pe acest drum a mers Mântuitorul cu Crucea în spate spre Golgota.

Acest drum e azi o stradă mai mică a Ierusalimului. Se cheamă această stradă „Via Dolorosa”, „Calea Durerilor”. Pe acest drum mergând Mântuitorul spre Golgota, a făcut 14 opriri (popasuri) sau „staţiuni”, cum li se zice la Ierusalim. Pe zidurile străzii sunt însemnate cu numere aceste popasuri. Precum se vede în harta de la pagina 37, drumul Crucii merge drept înainte, face apoi o cotitură şi iarăşi merge înainte, până la numărul 9. Aici - la numărul 9 - e Biserica Sfântului Mormânt. Aici a fost Golgota şi aici a fost răstignit Mântuitorul. Întreg drumul Crucii ţine 3 kilometri. Până la un loc, drumul merge fără mare urcare, însă de la un loc încolo suişul spre Golgota e tot mai mare.

Întreg drumul e azi o stradă îngustă şi aproape pe de-a-ntregul pardosită cu lespezi de piatră. Pe unele locuri drumul e acoperit cu boltitură de zid (un fel de gang mare). Spre o mai bună orientare a cititorilor, dăm alături, în chip mare, o parte din drumul Crucii. E tocmai o parte unde drumul Crucii are o boltitură pe deasupra. Prin multe locuri, minute întregi treci prin astfel de boltituri ce se perindă una după alta. Drumul Crucii e o stradă circulată; pe unele locuri e mai puţin umblată, pe alte locuri e mai zgomotoasă. În chipul de mai jos se vede, jos în stradă, un negustor cu măsline, iar alături trece un altul cu negoţul în spate.

De la sine înţeles, înfăţişarea străzii de azi pe unde a fost odinioară drumul Crucii s-a schimbat mult din vremea Mântuitorului, căci multe veacuri s-au perindat de atunci până azi. A rămas însă amintirea clară a locurilor pe unde a umblat şi a suferit Mântuitorul lumii. Nişte învăţaţi arheologi (care cercetează trecutul, făcând săpături în pământ) au făcut săpături pe unde se spune azi că a fost drumul Crucii, să afle dacă pe aici a fost drumul ce ducea spre Golgota. Arheologii au aflat, de fapt, la o anumită adâncime, vechiul drum cu vechile lespezi pe care a păşit Mântuitorul şi a căzut de atâtea ori doborât de Crucea cea grea şi de păcatele noastre. În muzeul bisericesc aşa-numit „Sf. Ana”, din Ierusalim, se află strânse şi păstrate astfel de pietre scumpe.