Locul unde Mântuitorul S-a rugat cu sudori de sânge

Trecând Mântuitorul cu Apostolii, după Cina cea de Taină, în Muntele Măslinilor, Iisus le-a zis lor: „Ședeți aici până voi merge să Mă rog acolo”. Și luând pe Petru și pe cei doi fii ai lui Zevedei, a început a Se întrista și a Se mâhni. Atunci a zis lor Iisus: „Întristat este sufletul Meu până la moarte; rămâneți aici și privegheați împreună cu Mine”. Și mergând puțin mai înainte, a căzut pe Fața Sa, rugându-Se și zicând: „Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta, însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu”. Și I s-a arătat Lui înger din cer, întărindu-L pe El. Și fiind întru nevoință, mai cu dinadinsul Se ruga; și se făcuse sudoarea Lui ca picăturile de sânge ce cad pe pământ.

Și sculându-Se de la rugăciune, venind către ucenici, i-a aflat pe ei dormind. Și le-a zis lor: „Ce, dormiți? Sculați-vă și vă rugați, ca să nu intrați în ispită. Privegheați și vă rugați, că duhul este osârduitor, iar trupul neputincios”.

Iarăși, a doua oară, S-a rugat, zicând: „Părintele Meu, de nu poate trece acest pahar de la Mine ca să nu-l beau, fie voia Ta”. Și venind, i-a aflat pe dânșii iar dormind, că erau ochii lor îngreuiați (Mt 26, 36-42; Lc 22, 43-46).

Locul acesta unde S-a rugat Iisus cu sudori de sânge se cheamă la Ierusalim „peștera agoniei”, a sfârșitului, pentru că aici Mântuitorul a trecut prin Golgota cea sufletească, a trecut cu sufletul prin marile dureri și chinuri ale morții și ale izbăvirii noastre de păcat.

Pe acest loc se află astăzi un altar al cărui cchip îl dăm mai jos. În mijlocul altarului se arată și azi locul unde S-a rugat Mântuitorul cu sudori de sânge. Nu departe de acest loc se vede și azi stânca unde au adormit Apostolii îngreuiați de somn. O, ce fior sfânt și neuitat am avut rugându-mă în acest loc! Am adus din acest loc un fior ce va rămâne de-a pururi în sufletul și inima mea.

Pe locul unde S-a rugat Mântuitorul cu sudori de sânge, mai mult am plâns decât m-am rugat. Nu puteam altcum. Stând în locul unde El S-a rugat pentru mine cu sudori de sânge, eu mă simțeam atât de vinovat, atât de ticălos, atât de nerecunoscător, încât față de sudorile Lui și durerile Lui n-aveam alt răspuns și alte cuvinte decât lacrimile. Îmi venea parcă să mă ridic, să mă depărtez cât mai repede de acest loc preasfânt. Însă mă opreau în loc sudorile Lui și durerile Lui pe care le simțeam cum picură peste ticăloșia vieții mele iertare, o nespus de dulce și scumpă iertare.

M-am rugat și am plâns pe locul acestei Golgote sufletești. M-am înfiorat văzând piatra unde au adormit Apostolii și am plâns, aducându-mi aminte de câte ori am adormit și eu în somnul păcatelor.

Pelerinii care au fost la Ierusalim și-au adus de pe acolo multe feluri de amintiri, cele mai multe cumpărate de prin prăvălii. Mie nu mi-au plăcut aceste feluri de amintiri (pentru că și cei ce le-au făcut, și cei ce le-au vândut au pus în ele lăcomie, de multe ori, și înșelăciune). Eu mi-am adus din Grădina Ghetsimani o piatră din stânca unde au adormit Apostolii. Pentru mine e o amintire de mare preț această piatră. Ca pe o icoană am pus-o într-o ramă pe peretele casei mele, să o am de-a pururi înaintea ochilor mei.

De câte ori Satana se apropie de mine cu ispitele lui, piatra aceasta parcă îmi strigă cuvintele Mântuitorului: „Privegheați și vă rugați, să nu cădeți în ispită”. De câte ori somnul păcatelor parcă mă fură și mă ispitește să adorm, piatra aceasta parcă strigă întrebarea și mustrarea Mântuitorului: „Iosife! Iar ai adormit?”. De câte ori va slăbi râvna mea pentru Domnul și Evanghelia Lui, piatra aceasta va striga de pe perete: „Iosife, iar ai adormit?”. De voi tăcea - de voi cerca să tac -, și piatra aceasta va striga după mine, precum zice la Evanghelie (Lc 19, 40).

Din locul acesta plin de fior, aduc cititorilor acestei cărți cuvintele Mântuitorului: „Privegheați și vă rugați, să nu cădeți în ispită!... Privegheați și vă rugați, căci duhul este osârduitor, iar trupul, neputincios”. Din Grădina Ghetsimani aduc întrebarea și chemarea Mântuitorului: „De ce dormiți? Sculați-vă, privegheați și vă rugați, să nu cădeți în ispită!”. Sculați-vă, cei ce dormiți în somnul păcatelor, ca și cele cinci fecioare nebune din Evanghelie! (Mt 25). Cu nimic nu-l poți alunga și ține departe pe Satana și ispitele lui, decât cu priveghere și rugăciune neîncetată.

Domnul e prins și legat în grădina Ghetsimani

Acum vom merge mai departe pe urmele Patimilor Mântuitorului.

După ce Mântuitorul Și-a isprăvit rugăciunea, a zis Apostolilor: „Iată, s-a apropiat ceasul și Fiul Omului Se va da în mâinile păcătoșilor. Sculați-vă să mergem, iată, s-a apropiat cel ce M-a vândut” (Mt 26, 45-46). Se apropia Iuda trădătorul. „Și încă grăind Iisus, iată că vine Iuda, unul din cei doisprezece, și, împreună cu el, gloată mare cu săbii și cu lănci, trimiși de arhiereii și de bătrânii poporului. Iar cel care-L vânduse pe El le-a dat lor semn, zicând: «Pe Care-L voi săruta eu, Acela este, prindeți-L»” (Mt 26, 48).

„Iar Iisus, știind toate cele ce erau să vină asupra Lui, a mers spre ei și le-a zis: «Pe cine căutați?». Răspuns-au Lui: «Pe Iisus Nazarineanul». Zis-a lor Iisus: «Eu sunt». Și sta și Iuda, cel care Îl vânduse pe El, împreună cu dânșii” (In 18, 4-5). Când a zis Mântuitorul cuvintele: „Eu sunt”, din gloată, iată, se desprinde un om și înaintează spre Domnul. E Iuda trădătorul. „Și îndată, apropiindu-se Iuda de Iisus, a zis: «Bucură-Te, Învățătorule!». Și L-a sărutat pe El. Iar Iisus a zis lui: «Prietene, pentru ce ai venit?»” (Mt 26, 49-50).

O altă evanghelie spune că, la sărutul lui Iuda, Mântuitorul a zis: „Iudo, cu o sărutare vinzi tu pe Fiul Omului?” (Lc 22, 48). Se vede că până și pe Mântuitorul Cel îndelung-răbdător Îl mișcase această grozavă fățărnicie, dar cuvintele Mântuitorului nu l-au mișcat deloc pe Iuda. Întrebarea Mântuitorului trebuia să răscolească inima lui Iuda și conștiința păcătoșeniei, dar în Iuda nu s-a răscolit nimic, căci Satana se făcuse cu totul stăpân pe el și inima lui.

„Atunci, apropiindu-se ei (gloata), au pus mâinile pe Iisus și L-au prins pe El” (Mt 26, 50). Apostolii credeau că Iisus nu Se va da prins. Ei așteptau vreo minune care să țină în loc gloata, până se vor retrage. Când însă gloata începu a lega mâinile Domnului, o spaimă și o mânie îi cuprinseră. Petru scoase sabia din teacă și căuta să-L apere pe Mântuitorul. „Iar Simon Petru, având sabie, a scos-o pe ea și a lovit pe sluga arhiereului și i-a tăiat urechea lui cea dreaptă. Și era numele slugii Malhu” (In 18, 10). „Și a zis Iisus lui Petru: «Bagă sabia ta în teacă, căci toți cei ce scot sabia de sabie vor muri. Sau crezi că n-aș putea să rog pe Tatăl Meu, Care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile care zic că așa trebuie să fie?»” (Mt 26, 52-54). „Nu voi bea oare paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” (In 18, 11). „Și, atingând Iisus urechea slugii, l-a vindecat pe el” (Lc 22, 51).

Mântuitorul S-a întors apoi către gloată și a zis: „Ca la un tâlhar ați ieșit, cu săbii și cu lănci! În toate zilele fiind Eu cu voi în sinagogă, n-ați întins mâinile voastre asupra Mea, ci acesta este ceasul vostru și puterea întunericului” (Lc 22, 52-53). „Dar toate acestea s-au întâmplat ca să se plinească Scripturile” (Mc 14, 49).

„Deci oastea și căpetenia cea peste o mie și slugile iudeilor au prins pe Iisus și L-au legat” (In 18, 12). „Atunci toți ucenicii, lăsându-L, au fugit” (Mt 26, 56), ca să se plinească cuvintele ce le-a spus Mântuitorul învățăceilor la Cina cea de Taină: „Iată, vine ceasul, și acum a sosit, ca să vă risipiți fiecare la ale sale și pe Mine singur Mă veți lăsa, dar nu sunt singur, căci Tatăl Meu cu Mine este” (In 16, 32).

Locul unde a fost prins Mântuitorul e tot acolo în apropierea stâncii unde S-a rugat Iisus cu sudori de sânge. Unde a fost odinioară Grădina Ghetsimani e și azi o grădină înconjurată de jur-împrejur cu gard înalt de zid. Dacă însă zidurile și înnoirile moderne nu mișcă sufletul, ceea ce te mișcă și te înfioară în acest loc sunt măslinii cei bătrâni. Măslinul e un pom cu putere de a trăi veacuri întregi.

Pe locul unde a fost Grădina Ghetsimani dăinuiesc și azi astfel de măslini bătrâni, șase la număr. Despre cel mai bătrân dintre ei se spune că ar fi fost martor la cele ce s-au petrecut în fioroasa noapte din Joia cea Mare și a văzut pe Mântuitorul. Lângă acest măslin ar fi dat Iuda sărutare vicleană Mântuitorului și pe acest loc ar fi fost prins și legat Iisus, Mântuitorul lumii.

Dăm pe pagina următoare chipul unei părți din Grădina Ghetsimani, unde se vede acest măslin. (În mijloc se vede un pelerin rugându-se). Despre ceilalți cinci măslini se poate spune cu toată siguranța că sunt și ei fiii măslinilor care au văzut pe Mântuitorul în noaptea cea fioroasă.

O, ce fior sufletesc am simțit lângă măslinii cei bătrâni din Grădina Ghetsimani! Sunt acești măslini niște martori vii despre cele ce s-au întâmplat aici. Când vântul adie crengile lor, în adierea lor parcă auzi fioroasa istorie ce s-a petrecut aici.

Îngenunchez lângă măslinul cel mai bătrân să mă rog. Un fior îmi străbate sufletul. Poate că eu, nevrednicul și păcătosul, stau pe locul unde a stat Mântuitorul când a venit Iuda să-I dea sărutarea vicleană... poate că stau pe locul unde a stat Iuda trădătorul... poate stau pe locul unde Apostolii au fugit când L-au văzut pe Mântuitorul legat în lanțuri.

Mântuitorule Doamne! Iartă-mă că de atâtea ori am fost și eu în chipul lui Iuda; de atâtea ori din gură am vorbit una, iar în inimă am copt alta; de atâtea ori din gură am arătat dragoste de aproapele, dar în inimă am copt ură împotriva lui; de atâtea ori Te-am sărutat și eu cu rugăciunea, dar cu fapta Te-am vândut...

O, dragă cititorule! Poate că și tu stai cu sufletul pe locul unde Iuda a sărutat pe Mântuitorul cu sărutare vicleană și mincinoasă. Ridică-te, dragă suflete, ridică-te îndată din acest loc de suflet pierzător!

Și acum, după această oprire în Grădina Ghetsimani, vom merge mai departe cu însemnările, pe urmele Patimilor Mântuitorului.

Iisus în fața lui Ana...

Iisus, Fiul lui Dumnezeu, iată-L, stă cu mâinile strâns legate ca un făcător de rele. Gloata se pregătește să-L ducă la judecată. Arhiereii trimiseră, noaptea, să-L prindă pe Iisus, pentru că poporul ținea la Domnul și se temeau de o tulburare. După prinderea lui Iisus, arhiereii căutau acum să ațâțe și poporul împotriva Lui. Cu acest scop, Mântuitorul a fost dus mai întâi la Ana, „socrul lui Caiafa”. Acest Ana era un arhiereu bătrân, pensionat, cum i s-ar zice azi. Avea însă Ana mare trecere în popor și prin această trecere căutau iudeii - prin vicleșug - să întărâte poporul împotriva Domnului.

Și acum, iată, gloata pleacă din Ghetsimani spre casa lui Ana arhiereul. Mântuitorul mergea înainte, cu mâinile ferecate în lanțuri grele. În urma Lui vin ostașii, vine gloata și vine Iuda, pipăindu-și punga cu cei treizeci de arginți. Batjocuri și înjurături răsunau la adresa Mântuitorului. De departe se țin de gloată și câțiva Apostoli. Ajunși la casa lui Ana, Mântuitorul e dus înăuntru. În curtea arhiereului s-a strecurat și Petru. Aici și în acest răstimp s-a petrecut lepădarea lui Petru.

Ajuns în fața lui Ana arhiereul, Mântuitorul fu întrebat despre învățătura Sa și despre învățăceii Săi. Ana căuta prin vicleșug să stoarcă ceva declarații în virtutea cărora Domnul să poată fi judecat. Mântuitorul a răspuns foarte cuminte astfel: „Eu pe față am vorbit lumii; Eu totdeauna am învățat pe norod în sinagogă și în templu, unde se adună toți iudeii, și n-am spus nimic în ascuns. Pentru ce Mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce M-au auzit despre ce am vorbit; iată, aceia știu ce am spus”. La auzul acestor cuvinte, unul dintre slujitori, care stătea acolo, dete o palmă lui Iisus, zicând: „Așa răspunzi Tu arhiereului?” (In 18, 20-23).

O, Scumpul meu Mântuitor! Pe locul unde Te-a sărutat Iuda cu sărutare mincinoasă, iată, primești acum și o palmă. Și Tu pe toate le rabzi în liniște, ca să ne dai nouă jertfă de mântuire și pildă de îndelungă răbdare.

De la Ana la Caiafa

De la arhiereul Ana, Iisus e dus la Caiafa, ginerele lui Ana, care era pe acele vremuri mai-marele tuturor bisericilor din Ierusalim. Caiafa strânsese la sfat pe „arhierei și bătrâni și cărturari și căutau mărturie mincinoasă împotriva lui Iisus, ca să-L omoare” (Mt 26, 59). În vremile de atunci, iudeii erau supușii romanilor și ei n-aveau drept să judece pe nimeni la moarte. Sfatul lor avea numai dreptul să asculte pe cel învinuit și să-i stabilească sentința, dar această sentință trebuia aprobată de romani. Caiafa și sfatul iudeilor se sileau astfel să afle ceva dovezi grele împotriva Domnului. Că Iisus îi numise „fățarnici” și „ucigași de prooroci”, asta încă nu era o dovadă. „Multe mărturii mincinoase au adus - atunci, noaptea - asupra lui Iisus, dar acelea nu se potriveau”, iar Iisus la toate întrebările și învinuirile tăcea.

Caiafa și sfatul iudeilor începură a se teme că nu vor avea dovezi împotriva Domnului când vor ajunge înaintea lui Pilat. Atunci Caiafa arhiereul făcu o ultimă încercare. El ridică mâna dreaptă în sus spre cer, în semn de jurământ, și Îl întrebă pe Iisus: „Te jur pe Dumnezeul cel Viu să ne spui nouă de ești Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”. Mântuitorul n-a tăgăduit niciodată marea chemare ce o avea de la Tatăl, dimpotrivă, El a vestit pe tot locul lucrarea Sa de Fiu al lui Dumnezeu. Tăcerea lui în fața lui Caiafa ar fi însemnat că El Își tăgăduia chemarea.

Mântuitorul răspunde, zicând: „Ai spus-o tu însuți. Dar zic vouă: de acum veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta lui Dumnezeu și venind pe norii cerului”. Iisus Mântuitorul vorbea de timpul când va sta pe tronul lui Dumnezeu ca un Mare Judecător al cerului și al pământului. Iisus Mântuitorul vorbea de timpul când această gloată din fața Lui va sta spre judecată înaintea Sa, în ziua când El va veni pe norii cerului cu putere și mărire multă.

Când Iisus Mântuitorul, la întrebarea lui Caiafa, Își lămuri chemarea și starea Sa de Fiu al lui Dumnezeu, Caiafa se aprinse de mânie; își sfâșie veșmântul și, ridicând mâinile spre cer, strigă: „A hulit! Ce ne mai trebuie alte mărturii? Iată, ați auzit hula Lui. Ce vi se pare?”. Iar ei răspunseră plini de furie: „Vinovat este morții”. Atunci scuipară în fața Lui și cu trestia L-au bătut, iar alții Îi dădeau palme, zicând: „Proorocește-ne nouă, Hristoase, cine este cel ce Te-a bătut?” (Mt 26, 65-68).

În curtea unei mănăstiri armenești se vede și azi locul unde a fost batjocorit și bătut Mântuitorul. Se păstrează și stâlpul de piatră de care Iisus a fost legat în timpul când Îl băteau. Cu sufletul înfiorat am îngenuncheat pe acest loc și, îmbrățișând piatra sfântă, am început să plâng și să mă rog...

Nu voi uita niciodată fiorul acestui loc. Mi se părea că aud loviturile ce le răbda Mântuitorul, mi se părea că aud trestia ce-L lovea și aud batjocurile celor ce-L băteau. Dar și mai mult decât acest fior m-a înfiorat gândul că Iisus Mântuitorul a răbdat această fioroasă bătaie și hulă pentru mine, pentru păcatele mele și mântuirea mea.

O, Dulcele meu Mântuitor! Aici ai stat Tu legat de acest stâlp, ca să mă dezlegi pe mine din cumplitele lanțuri ale patimilor și păcatelor... aici Te-ai lăsat batjocorit și bătut, ca pe mine din osândă și pierzare să mă scapi...

Și acum să mergem mai departe pe urmele Patimilor Mântuitorului.

Când L-au adus pe Mântuitorul din Grădina Ghetsimani în fața lui Caiafa, era noapte, era noaptea din Joia cea Mare. O noapte grozavă a fost aceasta pentru Mântuitorul. Toată noaptea a fost bătut și batjocorit. Sfatul lui Caiafa Îl osândise pe Mântuitorul la moarte și acum toți Îl loveau fără milă și fără cruțare ca pe unul pe Care Îl aștepta moartea.

Iisus fusese judecat la moarte de sfatul lui Caiafa, dar această judecată se ținuse noaptea și, după legile iudeilor, era oprit a se face noaptea ascultarea și judecarea arestaților. Caiafa ținu deci un sfat nou în zorii zilei și Iisus fu a doua oară înfățișat la judecată și osândit la moarte. Când a ieșit Mântuitorul de la această înfățișare, S-a uitat în ochii lui Petru, care se lepădase de El, și, „aducându-și aminte Petru de cuvintele Domnului” și auzind cântatul cocoșilor, a plâns cu amar.

Arhiereii ațâțaseră gloata atât de mult împotriva Mântuitorului, încât soldații romani acum abia Îl putură apăra pe Iisus de furia lor. Când se făcu ziuă, Caiafa, arhiereii și gloata plecară cu Mântuitorul la Pilat.

Caiafa locuia în sudul cetății Ierusalimului, în vecinătate cu clădirea unde s-a ținut Cina cea de Taină. Pe locul unde a fost casa lui Caiafa e azi o biserică armeană unde se păstrează și stâlpul de piatră de care a fost legat și bătut Mântuitorul. Pilat locuia într-un palat roman, aproape de sinagoga iudeilor. De la Caiafa până la Pilat era o depărtare cam de 3 kilometri. De la Ana la Caiafa, tot cam atât.

În lipsă de călăuză bună, am umblat mult prin Ierusalim până să aflăm locul unde a fost odinioară casa lui Ana și Caiafa. (Vezi locul acesta în schema de la pagina 37. La numărul 43 e locul unde a fost casa lui Caiafa.)

Într-un loc era poarta închisă, dintr-altul ni s-a spus că trebuie să ne întoarcem înapoi în altă parte. Era o căldură înăbușitoare și unul din pelerinii noștri zicea: „Iată, fraților, se plinește Scriptura și cu noi, am ajuns să umblăm de la Ana la Caiafa”.

„Las’ că Domnul vrea așa - am răspuns eu - ca să ne dăm seama cu câtă durere și osteneală a făcut Iisus această cale, legat, bătut și batjocorit, nu ca noi, cu automobilul”.

Iisus în fața lui Pilat

Și acum să-L urmăm pe Domnul mai departe în drumul Patimilor.

De la Caiafa, Iisus e dus, în zorii zilei, la curtea lui Pilat, procuratorul roman. Iudeii n-aveau drept să pedepsească pe nimeni cu moartea, de aceea Îl aduc pe Iisus înaintea lui Pilat, ca să câștige de la el aprobarea judecății ce I-o făcuseră ei lui Iisus.

De la Caiafa până la Pilat, Mântuitorul a fost dus legat și batjocorit, ca un mare făcător de rele. Ajunși în casa lui Pilat, arhiereii și gloata trimiseră înăuntru pe Iisus cu ostașii romani, dar ei nu intrară „în divan” (în casa de judecată), „pentru ca să nu se spurce, ci să mănânce Paștile” (In 18, 28). Așa le spunea legea lor: în preajma Paștilor să nu intre în casă păgână; și ei se țineau de litera legii. O, nebunilor de iudei! Țineți să nu „vă spurcați de Paști”, dar loviți fără nici o milă și bateți, și batjocoriți pe Fiul lui Dumnezeu. Vai de voi și de legea voastră!

Dus în fața lui Pilat, acesta privi cu luare-aminte pe Iisus Cel învinuit. Fața Lui era liniștită și înfățișarea Lui, plină de bunătate. Nimic n-arăta în înfățișarea Lui pe omul rău și făcător de rele. „Ieșit-a deci Pilat afară la ei și i-a întrebat: «Ce pâră aduceți asupra Omului acestuia?». Răspuns-au ei și au zis: «De n-ar fi fost acesta făcător de rele, nu L-am fi dat pe El ție»” (In 18, 29-30). Dar acest răspuns nu era de-ajuns. Ei începură a-L învinui pe Domnul cu minciuni. „Pe acesta - strigară ei - L-am aflat răzvrătind neamul și oprind a da dajdie Cezarului, zicând că El este Împăratul Hristos” (Lc 23, 2).

Auzind acuzările ce se ridicau împotriva Domnului, Pilat Îl întrebă pe Iisus: „Tu ești Împăratul Iudeilor?”. Iisus îi răspunde: „Tu zici!” (Mt 27, 11). Auzind acest răspuns, Caiafa și gloata se bucurară și începură a striga cu furie, cerând osândirea lui Iisus. „Și arhiereii Îl învinuiau cu multe cele, iar Pilat iarăși L-a întrebat pe El: «Nimic nu răspunzi? N-auzi câte mărturisesc asupra Ta?». Dar Iisus nimic n-a mai răspuns, încât se mira Pilat” (Mc 15, 3-5). Pilat nu știa ce să mai facă.

Privind la fața și înfățișarea cea blândă și liniștită a Domnului, vedea bine că Omul acesta nu e vinovat, iar de altă parte, privind gloata care striga cu furie, vedea bine că acolo este o pornire de ură pătimașă. Pilat luă atunci pe Domnul și intră cu El în divan, crezând că poate primi în acest chip lămuriri mai amănunțite. „Ești Tu cu adevărat Împăratul iudeilor?” - Îl întrebă Pilat pe Iisus.

Mântuitorul ținu să-l lămurească pe Pilat că El n-a venit în lume să fie un împărat pământesc, de aceea îi răspunse: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta. Dacă Împărăția Mea ar fi din lumea aceasta, slugile Mele s-ar fi nevoit să nu fiu dat iudeilor, dar Împărăția Mea nu este de aici”. „Atunci un Împărat tot ești?” - I-a zis Pilat. „Da”, a răspuns Iisus. „Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut și am venit în lume, ca să mărturisesc despre Adevăr. Oricine este din Adevăr ascultă glasul Meu” (In 18, 32-37).

Pe Pilat îl mișcă răspunsul Domnului. O lumină se aprinse în noaptea sufletului său. Îndemnat de această licărire, el întrebă: „Ce este adevărul?” (In 18, 38). Pilat întreba de adevăr și Adevărul stătea în fața lui. Adevărul este Iisus Mântuitorul, căci El a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (In 14, 6). Dar lumina ce se aprinsese în Pilat n-a ținut decât o clipă. Pilat n-a mai așteptat răspunsul Domnului la întrebarea „Ce este adevărul?”. Gloata vuia afară în chip îngrozitor și striga să se țină judecata cât mai repede.

Pilat ieși afară. Gloata, deodată, se liniști. Toți așteptau cu răsuflarea oprită sentința ce o va spune Pilat. Dar Pilat le zise: „Eu nu aflu nici o vină într-Însul” (In 18, 38). Cuvintele acestea răsunară ca o palmă și ca o pălmuire pentru arhierei și acuzele ce le aduseseră ei împotriva Domnului. Văzând că Iisus ar putea să scape, ei se înfuriară și mai tare. Își pierdură orice judecată și stăpânire de sine. Să fi putut, L-ar fi sfâșiat într-o clipă pe Domnul. Gloata începu iar a striga minciuna: „Omul acesta întărâtă norodul, învățând peste toată Iudeea, începând din Galileea până aici” (Lc 23, 5).

Iisus în fața lui Irod

Din strigătul gloatei, Pilat înțelese că Iisus venea din Galileea, și cum Galileea era sub o altă stăpânire, a lui Irod Antipa, Pilat se hotărî să-L trimită pe Iisus la Irod, care tocmai se afla și el în Ierusalim. Pilat se bucură de această întorsătură, crezând că prin aceasta a scăpat de răspunderea de a fi judecat el pe un Om nevinovat.

Irod acesta, la care Pilat a trimis pe Domnul, nu era Irod cel care tăiase pruncii în Betleem. Acela murise la doi ani după Nașterea Mântuitorului. Acest Irod Antipa era fiul lui Irod cel tiran. Acest Irod tăiase capul lui Ioan Botezătorul și trăia în nelegiuire cu Irodiada.

La porunca lui Pilat, ostașii romani luară din nou pe Iisus și plecară în drum spre Irod. Începură din nou strigătele, batjocurile și loviturile gloatei.

O, Scumpul meu Mântuitor! După o noapte întreagă de grozave chinuri, slăbit de bătăi, de foame și neodihna unei nopți întregi, Tu pleci iarăși spre alte chinuri pentru noi și mântuirea noastră!

Irod se bucură când ajunse Iisus în fața lui. De mult tot auzise despre vestea lui Iisus, și acum dorea să-L cunoască. Ca și Pilat, Irod văzu îndată, la prima vedere, în chipul cel blând și liniștit al Domnului pe un om curat și nevinovat. Înțelese îndată că numai răutatea iudeilor Îi voia moartea. După ce dete ordin să înceteze gloata cu strigătele, Irod ceru lui Iisus să facă o minune și L-a întrebat pe El multe cele, dar Iisus nu i-a răspuns nimic (Lc 23, 8-9). Făcuse destule minuni pentru cei necredincioși, iar acum făcea minunea cea mare a jertfirii de Sine pentru noi și mântuirea noastră.

Pe Irod îl tulbură tăcerea Domnului. El trăia o viață ticăloșită și cufundată cu totul în fărădelegi. Tăcerea Domnului, tăcerea acestui Om curat o simțea Irod ca pe o aspră mustrare pentru ticăloșia vieții lui. Irod se înfurie și dete ordin ostașilor să-L batjocorească și să-L bată pe Iisus. Dar când văzu că Iisus rabdă cu liniște toate acestea, o teamă îl cuprinse. Vedea bine și simțea că în fața lui nu stă un om de rând, ci stă o Ființă care se ridică peste oamenii de rând, stă o Ființă venită de undeva dintr-o altă lume. Gloata „iudeilor și cărturarilor stătea acolo și Îl pâra pe Iisus cu înfierbântare” (Lc 23, 10), cerând moartea Lui, dar Irod nu cuteză să-L osândească la moarte pe Domnul, ci, „batjocorindu-L împreună cu ostașii săi și râzând de El, L-au îmbrăcat cu veșmânt luminat (în batjocură) și L-au trimis iarăși la Pilat” (Lc 23, 11).

Iisus a doua oară în fața lui Pilat

De la Irod, ostașii și gloata Îl aduseră iarăși, a doua oară, pe Iisus - cu însoțiri de strigăte, batjocuri și lovituri - în fața lui Pilat. Când Îl văzu Pilat, se întristă și, chemând pe arhierei, pe boieri și pe popor, a zis către ei: „Mi-ați adus pe Omul acesta ca pe cel ce răzvrătește poporul. Și, iată, întrebându-L înaintea voastră cu de-amănuntul, n-am aflat în El nici o vină de care Îl pârâți. Și nici Irod nu I-a găsit nici o vină, căci mi L-a trimis înapoi, și iată că Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte” (Lc 23, 14-16).

Pilat nu știa ce să mai facă. În aceste clipe, Pilat primi o scrisoare de la soția sa: „și, șezând Pilat pe scaunul de judecată, femeia lui i-a trimis acest cuvânt: «Nimic să nu-I faci Dreptului acestuia, că multe am suferit azi, în vis, pentru El»” (Mt 27, 19). Pilat și mai mult se tulbură și neliniștea lui crescu și mai tare. El voia să-L scape pe Domnul, dar în șovăirea lui luă o hotărâre și mai rea: „Iar de sărbătorile Paștilor, avea obicei dregătorul să slobozească poporului un vinovat pe care ei îl voiau”.

„Și aveau atunci un vinovat vestit care se numea Varava” (Mt 27, 15-16), aruncat în închisoare pentru o răscoală făcută în oraș și pentru omor (Lc 23, 19). Pe acest tâlhar, Pilat îl scoase din temniță și, punându-l alături de Iisus, întrebă gloata: „Pe care din amândoi vreți să vă slobozesc? Pe Varava, sau pe Iisus, Care se zice Hristos?” (Mt 27, 17).

Prin această întrebare, Pilat își pierduse toată puterea lui de judecător. El dăduse această putere în mâinile poporului înfuriat. „Arhiereii și bătrânii poporului au înduplecat noroadele să ceară pe Varava, iar pe Iisus să-L omoare” (Mt 27, 20). Răspuns-a deci gloata într-un glas: „Pe Varava... slobozește-ne nouă pe Varava” (Lc 23, 18).

Pilat se îngrozi de această întorsătură și întrebă: „Dar ce voi face cu Iisus, Care se numește Hristos?”. „Răstignește-L, răstigneșteL!” - strigară cu toții (Mt 27, 22). „La moarte cu Omul acesta și slobozește-ne pe Varava!” (Lc 23, 18). Pilat și mai mult se îngrozi când auzi acest grozav cuvânt: «Răstignește-L!». El nu crezu să ajungă lucrurile până aici.

Pilat întrebă iar pe iudei: „Dar ce rău a făcut Omul acesta?”. Însă ei mai tare strigau, zicând: „Răstignește-L!” (Mt 27, 23). „Și le-a zis lor a treia oară Pilat: «Dar ce rău a făcut Omul acesta? Nici o vină de moarte nu aflu în El...»”, iar ei au început a striga încă și mai tare: „Să se răstignească!” (Lc 23, 22-23).

Dar stați puțin, stați, o, fără de minte iudeilor, să răspund eu în locul vostru lui Pilat ce rău a făcut Omul Acesta! Pe bolnavii voștri i-a vindecat, pe cei flămânzi i-a săturat, pe cei zdrobiți cu inima i-a tămăduit, orbilor le-a dat vedere și ciungilor umblare. Omul Acesta a predicat iubirea, pacea și dreptatea și de aceea cereți acum cu atâta înverșunare moartea Lui. Vai vouă, orbilor!

Văzând Pilat că lucrurile s-au încurcat, mai făcu o ultimă încercare să-L scape pe Domnul. El puse pe ostași să-L bată cumplit și să-L umilească în fața gloatei, crezând că prin aceasta ura iudeilor se va înmuia. „Atunci ostașii, dezbrăcându-L, L-au îmbrăcat în hlamidă roșie și, împletind cunună de spini, au pus-o pe capul Lui și trestie I-au dat în dreapta Lui (adică în batjocură de împărat) și, îngenunchind înaintea Lui, își băteau joc de El, zicând: «Bucură-Te, Împăratul Iudeilor!». Și Îl scuipau în față, și-I dădeau palme și-L băteau cu trestia peste cap”. Un ostaș luă trestia ce o avea în mână și izbi cu ea în cununa de spini de pe fruntea Mântuitorului. Ghimpii se înfipseră în fruntea Domnului și picături de sânge începură a curge pe sfânta Lui Față (chipul de alături arată această grozavă priveliște).

O, ce grozavă și sălbatică nelegiuire s-a slobozit asupra Domnului! Parcă iadul a răscolit toate urile împotriva Lui. Satan lucra acum din toate puterile lui. Satan sporea ura și batjocurile, și loviturile, în nădejdea că Mântuitorul va pierde liniștea și îndelungă-răbdarea. Se va împotrivi, Se va răzbuna, va face oarecare minune, și prin asta s-ar zădărnici planul mântuirii omului. O singură împotrivire din partea Domnului ar fi stricat și zădărnicit întreg planul mântuirii noastre. Dar Domnul nu Se împotrivi. El răbdă cu liniște desăvârșită toate cumplitele bătăi și batjocuri. Ar fi putut să arunce la pământ cu un singur cuvânt pe toți chinuitorii Săi, însă El răbdă în liniște toate durerile, pentru a ne dobândi nouă mântuirea.

O, Dulcele meu Mântuitor! Stau pe locul unde Tu ai suferit aceste grozave patimi. Parcă Te văd și mă înfior. Fața Ta este plină de sânge și mâinile Tale - care au binecuvântat atâtea suflete și au vindecat atâtea boli - sunt învinețite de strânsul cătușelor și de mulțimea loviturilor. O, ce pildă măreață și sfântă de răbdare și de iertare ne-ai dat nouă, că, precum Tu ai făcut, așa să facem și noi. Vai însă de răbdarea și de iertarea noastră, căci pentru toate nimicurile noi sărim în cap unii la alții și, de-am avea putere, am pune mereu sub picioare pe semenii noștri. Vindecă-ne, Doamne, prin răbdarea Ta și prin suferințele Tale!

Înainte de a merge mai departe pe urmele Patimilor Mântuitorului, mă voi opri puțin aici, să spun ceva despre locul unde Iisus Mântuitorul a stat la judecată în fața lui Pilat și a fost bătut și batjocorit. Amintirea acestui loc se păstrează la Ierusalim până în ziua de azi. Nu e departe de locul unde a fost templul iudeilor. Pe acest loc se află azi o clădire căreia i se zice tot ca pe vremea de atunci: „pretoriul”. Temelia și o parte din zidurile acestei clădiri sunt din vremea Mântuitorului. Ele sunt martore fioroaselor bătăi ce le-a îndurat Mântuitorul aici.

Aici a ținut Pilat judecata asupra Domnului și de aici a început drumul Crucii. În fața acestei clădiri, pe vremea Mântuitorului, era o piață largă așa-numită Gabbata. Aici se afla și palatul lui Irod. În această piață se strânsese gloata iudeilor și cerea moartea Domnului. Azi însă această piață nu mai este. În fața pretoriului a rămas numai strada. Restul pieței s-a umplut de clădiri noi. În vremea dinaintea războiului, când Palestina era stăpânită de turci, în această clădire era o cazarmă turcească. Azi e o clădire de stat. Pe locul unde a fost bătut Mântuitorul azi e o capelă numită „capela biciuirii”. Se păstrează până în ziua de azi coloana de piatră pe care s-a săpat sentința de moarte adusă lui Iisus.

În curtea pretoriului, printr-o minune dumnezeiască, s-a păstrat până în zilele noastre și o lespede de piatră pe care se văd urmele unui fel de joc de distracție pe care-l jucau romanii (jocul așa-numit țintar ce se joacă și azi). Când Îl judecau pe Mântuitorul, o seamă de ostași de rezervă, pentru trecerea timpului, s-au jucat pe lespezile din curte, și urmele jocului au rămas până în ziua de azi ca un martor ce a văzut fioroasa istorie ce s-a petrecut aici.

Dăm pe pagina din față fotografia acestei clădiri așa cum e azi.

Cu sufletul înfiorat mă plec, îngenunchez și mă rog lângă lespedea de piatră care a văzut suferințele Mântuitorului. Stropesc cu lacrimi fierbinți și sărut și lespedea de piatră pe care stă scrisă sentința de moarte a Mântuitorului. Rămân îngenuncheat în rugăciune lângă această piatră. Alături de sentința morții Mântuitorului e scrisă sentința vieții și mântuirii mele sufletești.

„Iată Omul!”

După ce ostașii Îl bătură până la sânge pe Mântuitorul, Pilat luă pe Domnul și, așa cum era îmbrăcat în batjocură cu hlamidă roșie, pe cap cu coroană de spini și în mână cu toiag de trestie, Îl scoase afară, sus într-un loc mai înalt, și Îl arătă de acolo gloatei, zicând: „Iată Omul!”. „Deci a ieșit Iisus afară, purtând cununa cea de spini și haina cea mohorâtă. Și Pilat le-a zis lor: «Iată Omul!»” (In 19, 5).

Pilat a zis cuvintele „Iată Omul”, în înțelesul: „Iată ce Om chinuit și batjocorit este Acesta, fie-vă milă de El, fie-vă destul cu atât!”.

Și, cu adevărat, iudeilor le putea fi destul cu atât, căci Domnul era într-o stare groaznică. Dezbrăcat până la mijloc, pe corpul Lui se vedeau urmele bătăilor, vânătăi lungi și îngrozitoare din care ieșea sânge. Fața Lui era plină de sângele ce curgea din înțepăturile coroanei de spini ce i se înfipseseră în cap. Toată înfățișarea Domnului arăta durere mare și sleirea puterilor.

Dar, cu toate bătăile și chinurile suferite, înfățișarea Domnului era și acum plină de o nesfârșită liniște, bunătate, blândețe și milă. Față de ura iudeilor, Mântuitorul stătea ca o lumină. Lumina stătea în fața întunericului și întunericul nu putea suferi lumina. Iudeii nu se înduioșară de rănile și chinurile Domnului. „Iar dacă L-au văzut pe El, arhiereii și slugile au strigat, zicând: «Răstignește-L, răstignește-L pe El!»” (In 19, 6).

Văzând Pilat că nici bătaia și umilirea Mântuitorului n-au folosit, strigă supărat: „«Luați-L voi și-L răstigniți, căci eu nu aflu în El nici o vină». Răspuns-au lui iudeii: «Noi lege avem, și după legea noastră trebuie să moară, căci pe Sine Fiul lui Dumnezeu S-a făcut». Iar dacă a auzit Pilat acest cuvânt și mai mult s-a temut. Și a intrat în divan iarăși și a zis lui Iisus: «De unde ești Tu?». Dar Iisus răspuns nu i-a dat lui. Deci a zis Lui: «Mie nu-mi grăiești? Au nu știi că am putere să Te răstignesc și putere am să Te slobozesc?». Răspuns-a Iisus: «N-ai avea nici o putere asupra Mea de n-ar fi fost dat ție de Sus, pentru aceasta cel ce M-a dat ție mai mare păcat are». Și căuta Pilat să-L slobozească pe El, iar iudeii strigau, zicând: «De vei slobozi pe Acesta, nu ești prieten Cezarului; oricine se face pe sine împărat stă împotriva Cezarului»” (In 19, 7-12).

Aceste din urmă cuvinte atinseseră partea cea slabă a lui Pilat. Arhiereii de data aceasta îl nimeriră cu vorba. Pilat se temu că se va face un asemenea raport împotriva lui, își văzu amenințată domnia și lăsă apărarea Domnului.

Domnul Iisus este judecat la moarte

„Deci Pilat, auzind cuvântul acesta, a scos afară pe Iisus și a șezut în scaun la judecată în locul ce se cheamă «pardosit cu pietre», pe evreiește «Gabbata». Și era Vinerea Paștilor, și ceasul ca la al șaselea, și a zis iudeilor: «Iată Împăratul vostru!». Însă ei au strigat: «Ia-L, ia-L, răstignește-L pe El!...»”, căci „noi n-avem alt împărat decât pe Cezar” (In 19, 13-15).

„Deci văzând Pilat că nimic nu folosește, ci mai mare gâlceavă se face, luând apă, și-a spălat mâinile în fața norodului, zicând: «Nevinovat sunt eu de sângele Dreptului acestuia; voi veți vedea»”.

Pilat și-a spălat mâinile, dar sufletul tot nu și l-a putut spăla de felul cum a făcut judecata Domnului. Domnul tot ar fi suferit moarte și jertfire pentru noi și fără judecata lui Pilat, dar Pilat e pus în fața noastră ca o pildă de judecată nedreaptă. Pilat de la început se convinsese despre nevinovăția lui Iisus, și totuși n-a luat o hotărâre energică, ci prin îndoiala și șovăirea lui a dat putere iudeilor. Pilat voia să scape pe Domnul, dar nu voia să se strice nici cu iudeii. Așa pățesc și azi acei creștini care cred că pot sluji și lui Dumnezeu, și lui Mamona.

Când Pilat și-a spălat mâinile și a spus că e nevinovat de sângele Domnului, Caiafa, mai-marele arhiereilor, a strigat: „Sângele Lui asupra noastră și asupra copiilor noștri!” (Mt 27, 25). Acest blestem îl strigară toți preoții și tot poporul iudeu.

Grozav blestem au luat iudeii asupra lor și grozavă moștenire au lăsat copiilor lor. Blestemul acesta s-a și împlinit din cuvânt în cuvânt. La 40 de ani după răstignirea Mântuitorului, romanii au distrus cu desăvârșire Ierusalimul, trecând prin foc și sabie pe iudei. Blestemul ce l-au luat iudeii asupra lor, acela le-a distrus Sionul, le-a spart țara și i-a împrăștiat peste toată fața pământului, lăsându-i de batjocura, de ocara și de prigonirea neamurilor. Dar și mai grozavă va fi pedeapsa ce-i va ajunge în Ziua cea Mare a Judecății, când Iisus Cel batjocorit, chinuit și omorât va sta pe Tronul Măririi să-i judece.

După ce Pilat și-a spălat mâinile, „dete drumul lui Baraba cel acuzat pentru răscoală și omor” (Lc 23, 25), „iar pe Iisus L-a dat să fie răstignit” (Mt 27, 26). După această judecată de moarte, Mântuitorul fu din nou bătut și batjocorit (Mt 27, 27-31). Acum toți Îl izbeau fără milă și cruțare, ca pe unul care era osândit morții.

Ostașii și iudeii pregăteau crucea și răstignirea Mântuitorului.

Iisus în temniță

Înainte de a pleca cu Mântuitorul pe drumul Crucii, ne vom opri puțin să spunem că Mântuitorul a stat și în temniță. Pe locul unde Pilat a ținut judecată asupra Domnului, erau și temnițele pentru făcătorii de rele. În temeliile acestei clădiri se păstrează și azi temnițe, întocmai ca pe vremea Mântuitorului. Evangheliile nu spun acest amănunt, dar, desigur, și Mântuitorul a stat puțin închis în această temniță, fie dimineața, când L-au adus de la Ana la Caiafa, fie în decursul dezbaterilor, fie pe urmă, după ce a fost judecat, în așteptarea pregătirilor de răstignire.

Ne-am băgat să vedem și această temniță. Cu o lumânare aprinsă, ne-a dus un călugăr prin niște lungi și fioroase încăperi săpate în stâncă. În mai multe locuri se vedeau și azi oasele celor care pieiră închiși aici. În pereții de stâncă se vedeau găurile de care se legau mâinile arestaților. Într-o încăpere din spate era locul tâlharilor cei mai „primejdioși”. Aici arestații erau băgați și strânși și cu picioarele în niște găuri de piatră anume făcute. În acest loc se spune că ar fi stat în temniță și Mântuitorul. Se vede și azi locul unde sfintele Sale picioare au fost prinse în găurile de piatră, așa cum se vede în chipul de mai jos.

O, ce fior neuitat am avut în această grozavă temniță! M-a înfiorat nu numai sălbăticia temniței, ci mai ales m-a înfiorat gândul că este o temniță și mai grozavă decât aceasta: temnița păcatului, temnița osândirii pentru păcat, din care Singur Domnul ne poate scoate și scăpa. Mi-am adus aminte că și eu stăteam odată arestat într-o astfel de grozavă temniță sufletească, și Domnul a venit, m-a dezlegat și m-a scos la viață. Am îngenuncheat și am sărutat cu lacrimi fierbinți piatra unde a stat încătușat Mântuitorul, mulțumind din adâncul sufletului meu că m-a scos și pe mine din temniță la libertate și din moarte la viață. Am ieșit plângând din fioroasa temniță în care S-a coborât Mântuitorul, gândindu-mă la cei mulți-mulți care stau și se prăpădesc în temnița cea grozavă a păcatelor și fărădelegilor.

Câteva lămuriri despre Drumul Crucii

Din curtea lui Pilat a început drumul Crucii. Aici I s-a pus Mântuitorului Crucea pe umeri și a fost dus spre Golgota. Înainte de a pleca cu Mântuitorul pe acest drum al vieții și mântuirii noastre sufletești, mă opresc puțin să dau unele orientări și amănunte despre drumul Crucii.

La pagina 37 din această carte am publicat o hartă. În această hartă se văd însemnate cu numere locurile despre care am vorbit până aici și despre care vom mai vorbi. În acea hartă se vede locul unde a fost Caiafa (nr. 43), unde Pilat a ținut judecata (nr. 26) și celelalte. În acea hartă se vede, plecând de la numărul 26, o stradă ce se numește în hartă „Via Dolorosa”. Aceste cuvinte sunt latinești și înseamnă „Calea Durerilor”.

Acesta e drumul Crucii; pe acest drum a mers Mântuitorul cu Crucea în spate spre Golgota.

Acest drum e azi o stradă mai mică a Ierusalimului. Se cheamă această stradă „Via Dolorosa”, „Calea Durerilor”. Pe acest drum mergând Mântuitorul spre Golgota, a făcut 14 opriri (popasuri) sau „stațiuni”, cum li se zice la Ierusalim. Pe zidurile străzii sunt însemnate cu numere aceste popasuri. Precum se vede în harta de la pagina 37, drumul Crucii merge drept înainte, face apoi o cotitură și iarăși merge înainte, până la numărul 9. Aici - la numărul 9 - e Biserica Sfântului Mormânt. Aici a fost Golgota și aici a fost răstignit Mântuitorul. Întreg drumul Crucii ține 3 kilometri. Până la un loc, drumul merge fără mare urcare, însă de la un loc încolo suișul spre Golgota e tot mai mare.

Întreg drumul e azi o stradă îngustă și aproape pe de-a-ntregul pardosită cu lespezi de piatră. Pe unele locuri drumul e acoperit cu boltitură de zid (un fel de gang mare). Spre o mai bună orientare a cititorilor, dăm alături, în chip mare, o parte din drumul Crucii. E tocmai o parte unde drumul Crucii are o boltitură pe deasupra. Prin multe locuri, minute întregi treci prin astfel de boltituri ce se perindă una după alta. Drumul Crucii e o stradă circulată; pe unele locuri e mai puțin umblată, pe alte locuri e mai zgomotoasă. În chipul de mai jos se vede, jos în stradă, un negustor cu măsline, iar alături trece un altul cu negoțul în spate.

De la sine înțeles, înfățișarea străzii de azi pe unde a fost odinioară drumul Crucii s-a schimbat mult din vremea Mântuitorului, căci multe veacuri s-au perindat de atunci până azi. A rămas însă amintirea clară a locurilor pe unde a umblat și a suferit Mântuitorul lumii. Niște învățați arheologi (care cercetează trecutul, făcând săpături în pământ) au făcut săpături pe unde se spune azi că a fost drumul Crucii, să afle dacă pe aici a fost drumul ce ducea spre Golgota. Arheologii au aflat, de fapt, la o anumită adâncime, vechiul drum cu vechile lespezi pe care a pășit Mântuitorul și a căzut de atâtea ori doborât de Crucea cea grea și de păcatele noastre. În muzeul bisericesc așa-numit „Sf. Ana”, din Ierusalim, se află strânse și păstrate astfel de pietre scumpe.