Statornicie

Unii sunt mai bogați în roadă, alții aduc roadă mai puțină. Unii au daruri mai multe sau mai mari, dar toți am primit de la Dumnezeu har, căci arătarea Duhului se face spre folosul altora. Este rânduială de sus. Noi trebuie să-L ajutăm pe Domnul cu ce avem. Este scris așa despre sfintele femei care erau cu El (Luca 8, 3). Mult sau puțin, dar ele Îl ajutau cu ce aveau. Domnul le primea această slujbă, o binecuvânta și cei binecuvântați erau pricină de multe binecuvântări pentru semenii lor.

Unii nu sunt mulțumiți de starea în care i-a așezat Domnul și părăsesc și locul, și slujba, căutând alte locuri, crezând că în felul acesta pot face mai mult pentru Domnul și pentru aproapele lor și astfel părăsesc locul încredințat lor, părăsesc frații pe care i-au primit și slujba pe care au primit-o de la Domnul. Ce mare răspundere își iau ei! Domnul le va cere socoteală de felul cum și-au făcut datoria aici unde i-a așezat El. Ei nu voiesc să slujească Domnului cu ce au, în starea în care au fost puși.

Un lucru care ni se pare neînsemnat poate să aibă urmări uriașe, la care noi nici nu visăm. Poate să aducă atâta binecuvântare, încât ținuturi întregi să fie trezite la o viață nouă. Unele roade se arată mult mai târziu decât am dori noi. Trebuie să treacă prin încercări ca să ajungă la coacere. De exemplu, sfântul apostol Andrei, care întâi L-a aflat pe Isus, l-a adus pe fratele său Petru. De la sfântul Andrei nu ne-a rămas nici o scriere. Dar, pe credința și mărturisirea lui Petru, Domnul a zidit Biserica Sa și, de aproape două mii de ani, vrășmașul se luptă să nimicească această Biserică, dar Biserica, după fiecare încercare e mai curată și mai minunată, de se minunează chiar și cei ce luptă împotriva ei. Fapte mari nu ne-a rămas scris că ar fi făcut sfântul Andrei, dar despre sfântul Petru e scris că, într-o singură zi, trei mii de oameni s-au întors la Dumnezeu prin cuvântul său.

Noi trebuie să ne mulțumim cu cât avem, în locul unde suntem puși, dar prin luptă, prin muncă, să îmbogățim, să înfrumusețăm totul în jurul nostru. Să nu stăm nepăsători pe motiv că alții au primit mai mult, să ne bucurăm de felul în care Dumnezeu lucrează în noi și cu noi. Oricât de neînsemnată ni s-ar părea slujba noastră, dacă este făcută cu credință din iubire, aduce roadă. Dumnezeu nu este nedrept să uite osteneala. Maria care era așa de aprinsă pentru lume, după ce a fost vindecată, a ajuns să aducă multă roadă. Ea ajuta pe Domnul cu ce avea. Inima ei, care altădată avusese atâtea iubiri, acum, plină de pace, nu mai voia să mai știe decât de o singură iubire, iubirea pentru Isus. Și de aceea urma pe Domnul, împreună cu alte femei sfinte care și ele au fost mântuite de Domnul și care acum ajutau cu ce aveau.

Falcău, august 1952