Cântarea Cântărilor

Sărutul este expresia unui sentiment adânc de dragoste sau un semn al trădătorului (cazul lui Iuda).

Cel sărutat primește pecetea dragostei.

Dragostea dragoste naște. Isus iubește pe toți oamenii. Femeia păcătoasă a venit la Isus. Ea știa că Isus nu alungă pe nimeni. Cu tot focul iubirii din inima ei, ea sărută picioarele Domnului Isus. Sărutul Domnului: „Iertate îți sunt păcatele, credința ta te-a mântuit, du-te în pace”.

Cuvintele Iubitului pentru iubită sunt socotite ca niște sărutări dulci, clipe de beție dulce a dragostei. Iubita zice: „înnebuneam când îmi vorbea” (Cânt. 5, 6). În cazul de față iubita socotește cuvintele iubitului ca sărutări dulci.

Vinul înveselește inima omului, pe când dezmierdările Domnului te duc în acea beție de dragoste care te înalță sus, tot mai sus, în timp ce beția vinului te trântește în noroi.

Când într-un vas este ceva plăcut mirositor, parfumul răspândit în jur are un farmec deosebit și atrage în jur mulți adoratori. De pildă, florile, care au înfățișarea lor frumoasă și parfumul lor plăcut, sunt așa de căutate de cei ce le iubesc. Totuși sunt oameni care le calcă în picioare și nu au nici un pic de milă pentru ele, cele care înveselesc așa de mult natura și primenesc aerul cu mirosul lor plăcut.

Ah, Domnul Isus; mirodeniile Lui, ce miros plăcut au! Cuvintele Lui: „Eu sunt Pâinea vieții. Eu sunt Lumina lumii. Eu sunt Ușa. Cine crede în Mine are viața veșnică. Eu sunt Păstorul cel bun” ce miros răspândesc și la ce mare depărtare! Gândiți-vă, sunt aproape 2.000 de ani și același miros plăcut îl răspândesc și azi. Ce miros plăcut, ce beție de dragoste!

Ah, Doamne Isuse, Cuvintele Tale m-au îmbătat și pe mine așa de tare că am căzut la picioarele Tale și voiesc să rămân în această beție de dragoste pentru totdeauna. O, Duhule Sfinte, poate de multe ori lumea face zgomot și încep să mă trezesc, deschid ochii și încep să privesc în jur. Eu Te rog, Duhule Sfinte, ca să mă ții mereu în această beție dulce, în această odihnă plăcută și mereu să visez Sânul Domnului, Raiul lui Dumnezeu cu pomul vieții, cu susurul lui dulce vorbindu-mi de dragostea lui Dumnezeu. Mulțime mare adunată în jurul Tronului, întâlnirea cu toți cei doriți. Cântarea cea Nouă. Ah, ține-mă mereu, mereu. Amin.

Toți câți s-au apropiat de El și au primit din mirodeniile Lui răspândesc acel miros plăcut care primenește aerul greu al lumii care te înăbușă. După cum florile, chiar dacă de unii sunt călcate în picioare, ele răspândesc mirosul lor plăcut, tot așa, unde Numele Domnului este vestit, ce lucruri minunate se petrec! Se răspândește mirosul acela plăcut. Cum s-a umplut casa unde era Domnul Isus când Maria I-a uns picioarele. Și după cum atunci s-au găsit unii de au cârtit, tot așa și astăzi, unde Numele Domnului este mărturisit, se găsesc împotrivitori. Ori, bătrânul Simeon a spus că El va fi un semn care va stârni împotrivire (Luca 2, 34).

Când Isus a vindecat omul îndrăcit, locuitorii acelui ținut L-au rugat să plece de la ei (Marcu 5). În cetatea Filipi, când a fost vindecată slujnica de duhul de ghicire, sfinții Pavel și Sila au fost dați pe mâna dregătorilor. După ce au fost scăpați, venind în Tesalonic, norodul înfuriat striga că ucenicii răscolesc lumea (Fapte 16, 22). Plecând de acolo, venind la Berea, urmăritorii lor și acolo s-au dus ca să ațâțe norodul împotriva lor. Așa a fost totdeauna. Oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina și au căutat să stingă lumina care voia să lumineze. Unde numele Domnului este vestit și este crezut, din mireasma Lui se revarsă peste locul acela, și unde altădată era numai întuneric, miros greu, murdărie, răsare lumina cu căldura ei și mirosul binecuvântat al vieții noi.

Ah, numele Domnului este mai presus de orice nume! Câți au chemat acest nume? Oare cine ar mai putea spune cât de mult este chemat? pleacă purtând pe buzele lor acest nume. Copiii îl iubesc.

Tinerii cântă. Universul întreg îngenunche în fața Lui...

Ah, numele Lui, câte glasuri s-au închis pe vecie chemându-l cu dor! Numele Lui a fost, este și va rămâne mai presus de orice nume (Fil. 2, 9). El este vestit și cântat de cei ce-L iubesc. O adiere lină a vântului ceresc și mii de glasuri îl cântă pe acest pământ, unindu-se cu corurile cerești din slăvile senine, unde mii de mii de îngeri Îi cântă laude (Apoc. 5, 11-12).

Mirosul Lui plăcut și Numele Său dulce a atras în toate vremurile mulțime de adoratori. Mulți din cei ce L-au iubit și-au jertfit, din iubire pentru El, pe lângă lucrurile lor pământești, chiar viața lor. Înaintea noastră vedem o mare mulțime din cei ce L-au iubit. Calea pe care mergem este udată mereu de lacrimi, lacrimile dragostei și dorului după fața Lui. „Dar Maria ședea afară lângă mormânt și plângea” (Ioan 20, 21). Nu erau lacrimile căinței, erau lacrimile dragostei, lacrimile dorului după Cel iubit. Lacrimile căinței au fost vărsate la picioarele Domnului când a venit prima oară. Ea iubea din adâncul inimii.

Și mai vedem pe cale dâre întregi de sânge; sânge, nu pete, ci chiar un pârâu de sânge curge mereu. Vedem pe aceia care L-au iubit sub ploaia de pietre, îi vedem cu capul sub sabie. Istoria ne arată într-o mică măsură. La descoperirea tuturor lucrurilor se va vedea cât sânge a fost vărsat. Cei ce sunt Fecioare Îl iubesc, adică cei care au fost logodiți cu El, și rămân credincioși Celui ce s-au hotărât să-L primească așa, ca pe Mirele vieții lor (2 Cor. 11, 2).

Domnul Isus a făgăduit alor Săi că vine curând și această scumpă făgăduință a umplut de bucurie și pace inimile celor ce au crezut. Ei mereu L-au așteptat să vină. Prin Cuvântul Sfânt care le-a fost descoperit, ei au văzut de departe locașurile minunate care le pregătește Domnul și au dorit atât de mult să plece de aici, mărturisind că sunt străini și călători. Deși lumea cu ademenirile ei căuta să-i atragă, ei nu aveau altă dorință decât de a-L urma pe Domnul. Rugăciunea lor era: „trage-mă după Tine”. Cei credincioși nu voiesc să aibă altă călăuză în viață decât cuvântul Domnului, ieșit de la Dumnezeu. Cei ce-L iubesc pe Domnul voiesc să alerge cu Domnul, adică să fugă tot mai mult de plăcerile lumii acesteia pentru a se bucura de binecuvântările lui Dumnezeu.

Când cineva a găsit un lucru se bucură de el. Cei ce L-au aflat pe Domnul se bucură în inimile lor de El. Numai prezența ta acolo unde este bucurie te poate bucura. În Cuvântul Domnului este scris că Împărăția lui Dumnezeu este bucurie în Duhul Sfânt. Nu te poți bucura dacă nu ești în această împărăție, în care bucuria este chiar existența ei. Famenul Etiopian, temnicerul din Filipi împreună cu casa lui s-au bucurat și toți câți au primit această împărăție s-au bucurat și au fost în bucurie dacă au rămas statornici în ea.

Doamne Isuse, ce mare dar este bucuria! Ah, inima mea, în care atât de mult a stat pustia, șuierând vântul morții prin ea, Tu ai făcut să se reverse în ea din bucuria cerului. Doamne, bucuria este o roadă a Duhului în cel credincios. Tu îmi umpli și inima mea de atâta bucurie, încât de atâtea ori, în culmea bucuriei, rămân mut și nici cuvinte nu mai găsesc să o pot exprima. Numai fața și mișcările ochilor îmi arată această stare. Slavă veșnică Ție! Amin.

În această viață, pe pământul acesta rece, cei credincioși cu ce ar putea ei să se laude, când nu au nimic vrednic ca să se poată lăuda? Lauda lor este Domnul, care nu este de pe pământul acesta, El este din cer.

Dezmierdarea este urmarea dragostei, când cineva este iubit, el are parte de multe dezmierdări. Simți cum mâna celui ce te iubește de atâtea ori se întinde pentru a te dezmierda. Ah, dezmierdările Domnului! Fericit este sufletul care are ca ocrotitor pe Domnul, care își caută dragostea în El și are parte de dezmierdările Lui. „Vom lăuda dezmierdările Tale mai mult decât vinul” spun cei ce-L iubesc pe Domnul Isus. Vinul te duce la dragostea lumii și la dezmierdările care duc la moarte. Pe când dezmierdările Domnului te duc în acea beție dulce a dragostei, de încetează tot ce e omenesc, privirile îți sunt îndreptate numai spre Mirele iubit, nu mai vezi altceva decât ochii Lui care te privesc dulce, cu duioșia privirilor în ei, sânul Lui fierbinte cu bătăile inimii care te iubește, care te iubește mai mult ca orice inimă.

Iubiții mei care aveți parte de ură în viața aceasta, voi care nu aveți pe nimeni care să vă iubească, voi care nu ați gustat până acum dulceața unei iubiri curate, veniți la Isus, veniți la El! Inima Lui iubește așa cum nici o inimă n-a iubit. În iubirea Lui cea mare chiar pe Sine Însuși S-a dat pentru noi ca să ne scape din păcat și să învățăm și noi că unde-i iubire, acolo este și jertfă (Tit 2, 14).

Doamne Isuse, pe drept ești iubit! Cel ce a venit la Tine și s-a lipit de Tine, s-a aprins și el de iubire din iubirea Ta, căci orice iubire adevărată este din Tine, din inima Ta, care a iubit cel mai mult, cel mai curat și cel mai fierbinte. Tu ești vrednic de cea mai sfântă iubire, iubire până la jertfă, părăsirea a toate și aruncarea în brațele iubirii Tale. Doamne, în inima mea am simțit iubirea Ta, iubire care m-a fermecat atât de mult încât în Tine mi-am găsit toată plăcerea mea, tot ce am căutat în viața aceasta am găsit în Tine. Viață, Lumină, Pace, Mângâiere, totul deplin. La picioarele crucii Tale Îți aduc iubirea mea și o depun acolo, ca niciodată iubirea mea să nu se îndrepte în altă parte ci să rămână în Tine. Doamne Isuse, iubirea mea poate este pământească, poate eu Te iubesc pentru altceva, nu pentru Tine Însuți. Te rog, Isuse, să faci să se usuce toate rădăcinile unei iubiri fățarnice și o iubire curată și sfântă în inima mea să clocotească pentru Tine în orice vreme! Amin.

În ochii celor necredincioși, iubiții Domnului sunt priviți cu dispreț, văzând viața lor retrasă, retragerea din duhul lumii, viața lor smerită și evlavioasă. Cei necredincioși nu întârzie să-și bată joc de ei, spunând multe lucruri și vorbindu-i de rău. Vai de viața lor, spun unii, se chinuie așa. Ce urât este să trăiești așa o viață retrasă, când atâtea plăceri și veselie sunt la îndemână, spun cei ce nu cunosc frumusețea vieții cu Domnul.

În ochii lumii, Biserica Domnului, adunarea celor credincioși este privită ca neagră, lipsită de lumină, ca ceva de lepădat. Dar Mireasa spune fiicelor Ierusalimului pământesc, adică celor ce nu primesc Cuvântul lui Dumnezeu. Domnul Isus, când urca pe calvar, a spus unor femei care plângeau în urma lor: „fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeți pe Mine, ci plângeți-vă pe voi înșivă și pe copiii voștri”. Domnul avea în vedere zilele care aveau să urmeze, împrăștierea poporului evreu în toată lumea. Domnul le-a spus: „fiice ale Ierusalimului”. Pentru ei erau toate acestea care aveau să vină din cauză că nu au primit Cuvântul lui Dumnezeu.

Ucenicilor, Domnul le-a spus: „Când veți vedea Ierusalimul înconjurat de oști, să știți că atunci pustiirea lui este aproape”. Ei aveau un semn și atunci când Ierusalimul a fost înconjurat de oști, după cuvântul Domnului, au ieșit din Ierusalim și au fost salvați, pentru că ei nu erau fiice ale Ierusalimului pământesc. Ei erau străini și călători pe acest pământ, cetățenia lor fiind în ceruri (Fil. 3, 20). Ei așteptau un pământ și un cer nou, după făgăduința Domnului (2 Petru 3, 13). Ei se gândeau la Ierusalimul Nou, cetatea Dumnezeului Celui Viu și nu erau legați de un oraș pământesc în care a fost vărsat atâta sânge sfânt. Fiice ale Ierusalimului erau numai acei care erau legați cu trup și suflet de orașul pământesc în care a răsunat glasul Domnului, chemând să se întoarcă la Dumnezeu.

Și astăzi Mireasa spune fiicelor Ierusalimului (adică celor legați de pământul acesta cu lanțul atâtor patimi și păcate), sunt neagră în ochii voștri pentru că voi nu-mi vedeți frumusețea, pentru că sunteți orbi și nu puteți să mă vedeți. Pentru voi sunt neagră pentru că voi vedeți totul în negru, păcatul v-a orbit. Eu sunt frumoasă. Voi mă alungați, dar Mirele meu, pe care voi nu-L cunoașteți și care este pentru mine ca un strugure de măliniță (Cânt. 1, 14), Mirele meu scump mă iubește. El îmi zice: scoală-te, iubito, și vino, frumoaso, a venit vremea cântării. Cerul gurii Lui este numai dulceață și toată ființa Lui este plină de farmec. Așa este iubitul meu, așa este scumpul meu, fiice ale Ierusalimului. În ochii celor necredincioși , adunarea Domnului este privită cu mult dispreț și este vorbită de rău, dar credincioșii caută să-i încredințeze că frumusețea nu constă în lucrurile exterioare, haine, nume sau altceva de felul acesta, ci în omul ascuns al inimii. Podoabele care să arate frumusețea să fie dragostea, smerenia, blândețea, mila, bunătatea și toate celelalte roade minunate.

O mare rătăcire este umblarea după lucrurile văzute. Credinciosul trebuie să umble prin credință, căci ceea ce se vede este trecător. „cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” Cuvântul Domnului rămâne în veac. Cine voiește să ajungă în împărăția cea veșnică, să călătorească pe această cale.

Cuvântul lui Dumnezeu este Calea, și ca să poți merge pe această cale trebuie să umbli prin credință. Lumină este Cuvântul lui Dumnezeu și cine îl urmează nu umblă în întuneric și nici nu poate să se rătăcească. De rătăcit se rătăcesc cei ce nu cunosc Scripturile și nici puterea lui Dumnezeu. Necunoscând puterea lui Dumnezeu, ei umblă prin vedere, adică își pun încrederea nu în Dumnezeul cel viu, ci în felurite forme pe care ușor le leapădă pe toate când este vorba de interese personale, avere, ranguri, slujbe.

Iubiții Domnului, care aveți călăuză Cuvântul sfânt al Domnului, mergeți înainte! La capătul căii se află veșnicia cu Domnul iubit, și atunci veți uita toate suferințele, ocările de care ați avut parte, când veți vedea acele frumuseți nespuse.

„Dragostea nu va pieri niciodată” (1 Cor. 13, 8). Dumnezeu este Dragoste și dragostea nu se va sfârși niciodată. Ea va rămâne veșnic. Dumnezeu este Iubire și cel născut din iubire este fiul iubirii și el va iubi. După cum copiii sunt părtași cărnii și sângelui, tot așa, cei născuți din Dumnezeu sunt părtași firii dumnezeiești. Ei vor iubi, urmând pilda tatălui, ca niște copii preaiubiți.

În rândurile ce urmează vom căuta să arătăm ca pildă o persoană bine cunoscută ca fiind născută din iubire. A iubit cu acea iubire care n-are hotar și care nu depinde de timp, de loc sau de stare, iubire care s-a revărsat deplin în ea. Este vorba de aceea care, în casa fariseului Simon, a spălat picioarele Domnului Isus cu lacrimile ei, le-a uns cu mir și le ștergea cu părul capului ei și care era Maria, zisă Magdalena (Luca 8, 2). Suntem îndreptățiți să credem că este ea, după cuvântul scris la (Ioan 11, 2). Vom urmări și vom vedea cu ce iubire L-a urmat ea pe Domnul. Și când soarele strălucea pe cer, și atunci când pe cerul credinței nu se vedea nici o stea, totul fiind învăluit de întuneric, rămânând mângâierea că în adevăr sunt, cu toate că nu se vedeau.

Sf. Luca nu redă numele femeii păcătoase, înțelegem motivul; nici sf. Ioan nu spune că era o păcătoasă Maria Magdalena. Dragostea uită trecutul unei ființe dragi și folosește un limbaj duhovnicesc când vorbește despre ea dându-i numele. Dar după cele întâmplate în cap. 8 vers. 2 de la Luca, printre alte femei o găsim și pe Maria, zisă Magdalina. Magdalina era un adaos la numele ei, deoarece Luca zicea: „Zisă Magdalina”. Cred că acest adaos i s-a dat a o deosebi de Maria, Mama Domnului Isus și de Maria, nevasta lui Cleopa.

Mai departe sf. Ioan nu mai pomenește „zisă Magdalina”, ci scrie pur și simplu Maria Magdalena (Ioan 19, 25; 20, 1).

Sf. Ioan, în cap. 20, 11, îi spune simplu Maria, iar Domnul Isus i-a zis „Marie”; la versetul 18 sf. Ioan scrie iarăși: Maria Magdalena s-a dus și a vestit ucenicilor că a văzut pe Domnul.

La numele ei, Maria, adaugă și Magdalena pentru știință viitor că ea L-a văzut și vorbit cu Domnul și nu Maria, nevasta lui Cleopa.

Maria era soră cu Marta și Lazăr era fratele lor (Ioan 11, 1-2). Până la iertarea ei de Domnul Isus fusese o femeie păcătoasă. Ea săvârșise multe păcate. Domnul însuși a spus că păcatele ei erau multe (Luca 7, 47). Anii cei mai frumoși ai tinereții, ea îi pierduse rătăcind în lume, căutând fericire și plăcerea în fel de fel de patimi. Inima ei era aprinsă de iubire însă iubirea ei nu era din adevăratul izvor. Iubirea ei era din lumea aceasta și ea, în pornirea nebună a inimii ei, alerga orbește înainte. Ea făcuse pe mulți să cadă în mrejile ei, dar fie într-un fel, fie în altul, această iubire trebuia să aibă sfârșit. În această inimă, plină de o iubire pătimașă după păcat, trebuia să pătrundă lumina de sus, pentru a readuce această făptură în starea în care noi o vedem acum și care este învăluită în lumină și cunoscută de toată familia fratelui nostru mai mare care este în ceruri.

Cineva poate să făptuiască păcatul dar să nu se bucure de el. Să-și împlinească dorințele dar totuși să nu aibă pace în inima lui. Prin astfel de stări trecea și această femeie. Uneori ea, nebuna, alerga ca să-și satisfacă poftele ei și nu cunoștea odihna până ce dorința ei era împlinită. Dar după aceea, urmau ceasuri de neliniște și remușcare, până ce din nou, ea însetată, alerga după păcat. Erau clipe în viața ei când era îndemnată la pocăință. Dar cui să-și mărturisească ea păcatele? Cei însărcinați cu pregătirea sufletelor pentru Dumnezeu erau aspri, cu toate că și purtarea lor lăsa mult de dorit. Ei puneau sarcini mari care erau anevoie de purtat. Ar fi putut merge să se mărturisească la un om al legii din satul ei care se chema Simon, dar nu avea îndrăzneala. Îl știa și pe el păcătos, și mai ales era și aspru, greu, poate cu neputință de înduplecat. Și în starea aceasta ea rămânea mai departe.

În vremea aceea, la apa Iordanului, trimisul Domnului, Ioan, propovăduia botezul pocăinței spre iertarea păcatelor. Din mai multe pricini, ea rămânea mai departe în starea ei păcătoasă în care era. Dar Dumnezeu este bun, El este plin de îndurare. Fiul Său venise în lume ca să caute și să mântuiască ce era pierdut. Isus umbla din loc în loc, din cetate în cetate, vindeca pe bolnavi și făcea bine la toți. Ea auzise despre El. Câteva povestiri despre El îi dădură nădejde. Vindecarea fariseului Simon de lepră a făcut-o să nădăjduiască.

Cu ocazia Sărbătorii Corturilor, o femeie a fost prinsă chiar când săvârșea preacurvia. Ori pentru acest păcat, după lege, trebuia să fie omorâtă cu pietre. Adusă la Domnul Isus de către cărturari și farisei, ea nu este osândită, ba mai mult, Domnul îi spune: „Du-te, dar (cu o condiție) să nu mai păcătuiești”. Toate acestea o făcură să ia o hotărâre. Ea va veni la Isus. El este bun, El o va ierta. El spune cu drag cuvintele de iertare. Ea aștepta momentul potrivit. Se gândea să o rupă cu trecutul păcătos, sufletul ei era însetat, ea Îl dorea pe Mântuitorul. Nu mai aștepta decât clipa în care să cadă la picioarele Lui. Legăturile ei cădeau rând pe rând și schimbarea ei se putea vedea de cei din casa ei. În inima ei se năștea un sentiment nou - o dragoste sfântă -. Ea pregătise un vas de alabastru cu mir mirositor. Altădată mirosurile îmbălsămau patul ei, dar acum ea păstrează mirul pentru Acela pe care a început să-L iubească cu un alt fel de iubire. Nu mai aștepta decât prilejul ca El să se arate!

Fiind în Betania, un fariseu a rugat pe Isus să mănânce la el. Isus nu a refuzat; El nu refuză pe nimeni din cei ce-L cheamă. El intră în casa fariseului și șezu la masă. Sosise clipa ca ea să-și arate marea iubire pe care I-o purta Domnului. Tăcută, sfioasă, ea intră în casă, aducând cu dânsa vasul de alabastru, cu mir mirositor. Stând înapoi lângă picioarele lui Isus, ea plângea. Ce scenă era acolo! Erau acolo mulți, ucenicii, fariseii, cărturarii, prieteni de-ai lui Simon. Dar ce erau toate acestea față de această priveliște! Femeia, la picioarele lui Isus, plângând. Lacrimile ei curg la vale în boabe mari, spălând picioarele lui Isus, picioarele acestea fierbinți de căldura care a încins drumul, - ostenite de atâta umblare, aveau nevoie de puțină apă pentru a se răcori. Dar în casa aceea nu s-a găsit nici apă și nici mâini iubitoare care să răcorească picioarele ostenite ale lui Isus. Și cât de mult ar fi dorit lucrul acesta!

Sunt și azi case unde Isus este chemat la masă, dar nu Isus prezidează, ci stăpânii casei. Lui I se oferă un loc la masă, și mai mult nimic. Nu se găsește nici apă și nici mâini care să spele picioarele lui Isus. Și nu-s nici buze să-L sărute. Numai cei păcătoși, care se întorceau alungați de marii lumii, au spălat picioarele lui Isus, dar nu cu apă, ci cu lacrimile lor, și le mai spală încă.

Femeia plânge. Plânsul ei este sfâșietor. Suspinele se îneacă în gât, în timp ce lacrimile sunt amestecate cu mirul mirositor. În iubirea ei pentru Domnul, ea își desface părul ei lung și mătăsos și șterge picioarele acestea sfinte care au umblat din loc în loc vestind pacea. Cât de mult trebuie să fie atinse inimile simțitoare de așa o scenă! Totuși, Simon are de gândit ceva în inima lui. Așa a fost mereu, așa e și astăzi. Când sufletele iubitoare plâng la picioarele lui Isus, se găsesc din aceia care se socotesc drepți și osândesc. De câte ori nu au fost acuzați credincioșii că își pierd timpul degeaba, chiar de unii care zic că sunt slujitori ai Domnului sau chiar se dau drept apostoli.

Lacrimile femeii au fost puse în vasul Domnului, după cum sunt puse lacrimile tuturor celor ce plâng la picioarele lui Isus. Domnul Isus ia apărarea femeii. El îi spune lui Simon ce înseamnă iubirea, și-i mai spune că păcatele femeii, care erau multe, erau iertate, fiindcă a iubit mult. După aceea se adresează femeii cu cuvintele: „Iertate sunt păcatele. Credința ta te-a mântuit. Du-te în pace”.

Ce mare har să fii iertat, să mergi în pace. Cu adevărat Dumnezeu este Dragoste. O viață nouă începe de acum, o viață de copil al lui Dumnezeu. O viață nouă începe de-acum, o viață de iubire și jertfire din iubire. Priviți, iubiții mei, și veți recunoaște că iubirea este un dar. Recunoașteți și voi care gândiți că mântuirea este un bun care se poate cumpăra cu bani sau daruri!

De acum încolo o vom vedea mereu, mereu, urmându-L pe Domnul. Nimic, nimic nu o mai poate despărți de El.

Curând după aceea, Isus umbla din cetate în cetate. Ucenicii erau cu El (cei 12) (Luca 8, 1). Și mai erau și niște femei care fuseseră tămăduite de duhuri rele și de boală. Maria, zisă Magdalina, din care ieșiseră șapte draci, și alte câteva femei. Ea Îl urma pe Domnul. Isus umbla din cetate în cetate, înconjurat de popor. Deși era mereu urmărit, totuși mulți mergeau după El. Iar în vremea când era acasă, gândul ei era mereu la El. Și când Domnul trecea prin satul ei, în căsuța lor El întotdeauna putea găsi pacea și liniștea unui cămin fericit. În timpul când sta Mântuitorul în casa lor, ea, tăcută, stătea la picioarele Lui și asculta, dându-ne și nouă pildă că, deși suntem în casele noastre, totuși Domnul Isus să fie stăpân, iar noi la picioarele Lui să fim ascultători. Aceasta este partea care niciodată nu se va lua - spune Domnul Martei, care obiectase că Maria o lăsase singură cu treburile casei. Fericit sufletul acela care a învățat să stea la picioarele lui Isus liniștit și să-L asculte pe El.

„Îl ajutau cu ce aveau” (Luca 8, 3).

Când Dumnezeu a făcut pe om, l-a înzestrat cu toate mădularele și calitățile necesare unei ființe așa de minunate cum a fost făcut omul.

Prin păcat, ființa omului este paralizată, după cum vedem cercetând Scripturile. Atâția bolnavi au fost vindecați de Domnul. Bolile din lumea fizică nu erau altceva decât o icoană a bolilor și suferințelor sufletești. De exemplu: slăbănogul acela care a zăcut 38 de ani. El era cuprins de o paralizie care îl făcea neputincios. Nu era în stare să se coboare în scăldătoare imediat după tulburarea apei. Era o paralizie care îi făcea neputincioase mădularele trupului. Vrășmașul pusese stăpânire pe trupul lui și-l făcea neputincios. Noi astăzi știm că o boală sau o suferință în trup este spre binele celor credincioși. Vrășmașul atacă sufletul, partea spirituală, căutând să o paralizeze și câți nu sunt astăzi în această stare a slăbănogului, și nu mai pot face nimic bun!

Adresându-se unei biserici în starea aceasta, Domnul îi spune: «știu faptele tale, că îți merge numele că trăiești dar ești mort» (Apoc. 3, 1).

Bolile acestea reprezintă mai multe stări și sunt de mai multe feluri. Vedem cum a fost cazul slăbănogului, a trebuit să vină Domnul la El să-l vindece. Un altul a fost adus la Domnul Isus de către patru inși, cu pat cu tot. Aceștia se găseau într-o stare mai gravă. Sau trebuia să-i caute Domnul, sau trebuia să fie aduși de alții la Domnul. Ei nu pot face nimic. Ei sunt ca omul căzut în fântână, care nu poate ieși până nu-l scoate cineva. La alții boala nu a cuprins întreaga ființă, cazul celor orbi. Ei auzeau, puteau merge, dar nu vedeau. Prin urmare, tot era nevoie de cineva care să-i conducă. Cel cu mâna uscată le putea face pe toate celelalte, dar din moment ce mâna îi era uscată, tot neputincios era, deoarece mâna este mădularul de care se folosește trupul în orice moment.

Cazul cu femeia gârbovă. Ea abia mai putea să meargă singură, nu să mai facă ceva. Ba mai mult, era o piedică pentru alții cu care ea pleca la drum, chiar pană la sinagogă. În femeia gârbovă ne este arătată starea bisericii, nevindecată de formalism și literă, lipsită de Duh. Biserica în care cărturarii și fariseii legau sarcini grele și anevoie de purtat, sarcini pe care le pun pe umerii oamenilor.

În toate felurile de boală, rădăcina este păcatul. Vrășmașul atacă. El caută să paralizeze simțul, voința, mirosul și când reușește, sufletul se îmbolnăvește. Este nevoie atunci de mâini albe, mâini curate, care să se ocupe de cel bolnav. Să-l ducă la marele Doctor, care tămăduiește pe cei cu inima zdrobită și le leagă rănile, Odată paralizate mădularele omului duhovnicesc, el devine neputincios. El este un mort care trăiește. Atâtea daruri scumpe, atâtea calități și însușiri care altădată erau în slujba luminii, ajung în slujba celui rău.

Ne gândim la cei întorși la Domnul. După întoarcerea la Domnul, ce schimbare se face în viață! Virtuțile vieții creștine împodobesc și-l fac frumos pe cel credincios. Ce se întâmplă? Tatăl, El care este vistierul, altoiește mlădița sălbatică în butucul cel sfânt, care este Domnul Isus și viața butucului, viața lui Hristos pătrunde în mlădiță, adică în noi și în locul roadelor rele, viața noastră rodește roade noi în Hristos. Prin Cuvânt, care este sămânța dumnezeiască, se nasc făpturi noi. Duhul este care face această lucrare.